Oltenia
Arhiereul Maxim Brancovici de la Râmnic

Arhiereul Maxim Brancovici de la Râmnic

Pr. Laurenţiu Rădoi, 31 Iulie 2017

Au trecut mai bine de 500 de ani de la instalarea pe scaunul de Mitropolit al Ţării Româneşti a Sfântului Maxim Brancovici, pomenit de Biserica Ortodoxă Sârbă, din vremuri îndepărtate, pentru viaţa sa aleasă, bineplăcută lui Dumnezeu şi oamenilor. Drept aceea, ca un pios omagiu adus acestui vas ales al lui Hristos, izvor de pace şi prietenie pentru neamul românesc, credem de folos să facem cunoscute viaţa şi nevoinţele sale credincioşilor de azi, ca nu cumva, prin trecerea vremii, să se facă cu totul neştiut şi rămas în uitare.

Pomenirea sa poate fi văzută şi ca o recunoaştere a prezenţei Duhului Sfânt în viaţa şi lucrările Bisericii dreptmăritoare, sfinţii confirmând frumuseţea nepieritoare a slavei fiecărui neam în faţa lui Dumnezeu. Canonizat pentru sfinţenia vieţii şi dragostea faţă de cei păstoriţi, vrednicul ierarh a avut un rol spiritual major atât pentru poporul din rândul căruia a odrăslit, cât şi pentru întregul neam românesc, căruia i s-a dăruit ca o candelă vie, slujindu-l cu o râvnă sfântă, statornic în credinţa ortodoxă. În faţa acestui demers, este firesc să ne întrebăm cine a fost Maxim Brancovici şi care a fost lucrarea lui duhovnicească desfăşurată în mijlocul credincioşilor din ţara noastră, pentru care merită toată preţuirea. Fără a avea pretenţia de a epuiza subiectul, din cauza penuriei de izvoare documentare, vom încerca să scoatem la lumină personalitatea sa şi să evocăm, pe cât ne stă în putinţă, ataşamentul său faţă de neamul românesc.

Episcop al Râmnicului şi Mitropolit al Ungrovlahiei

Figură istorică de prim plan pe scena politică şi cultural-religioasă a Serbiei şi a Ţării Româneşti din primele decenii ale secolului al XVI-lea, vlădica Maxim Brancovici a reţinut atenţia cercetătorilor români şi nu numai, fiindu-i atribuită calitatea de Episcop al Râmnicului şi Mitropolit al Ungrovlahiei. Din bibliografia consacrată lui, se ştie că era de neam sârb, din familia despotului Ştefan Brancovici şi a soţiei sale Anghelina, de origine albaneză. Născut în 1461 sau 1462 în Italia, viitorul ierarh s-a bucurat de o educaţie respectabilă, primind la botez numele Gheorghe, după bunicul său ­Gheorghe Brancovici, ultimul despot al sârbilor. Pentru că Serbia căzuse sub otomani, încă din 1459, tânărul Gheorghe, împreună cu fratele său Ioan, au rătăcit prin Ungaria, participând chiar şi la unele lupte împotriva turcilor. Apreciat pentru vitejia sa, regele Matei Corvin a dorit să-l căsătorească cu o rudă a sa, Isabela, însă acesta a refuzat, deoarece principesa nu a vrut să treacă la religia ortodoxă. Îndrăgind mai mult viaţa pustnicească, departe de lume şi de frământările ei, în anul 1495, a primit „îngerescul chip al traiului singurătăţii” în Mănăstirea Kupinici din vechiul Sirmium, cu numele de Maxim, şi nu după mult timp a fost hirotonit preot (ieromonah) de către Calevit, Mitropolitul Sofiei. Tot în această perioadă (1496), împreună cu fratele şi mama sa Anghelina fac o danie unei mănăstiri de la Muntele ­Athos, petrecând în smerenie adâncă, dornic să cunoască şi să adâncească viaţa sihăstrească de care se simţea tot mai atras.

După moartea fratelui său, Ioan Brancovici, în decembrie 1502, călugărul Maxim, care trăia retras la Mănăstirea Bersakovo, ajunge singurul moştenitor al tronului sârbesc. Cu toată insistenţa regelui Vladislav al Ungariei şi a poporului sârb, refuză titlul de despot, lăsând viaţa lumească şi izolându-se în rugăciune. Se pare că în aceste împrejurări a venit în Ungrovlahia, împreună cu mama sa, în jurul anului 1503, când era în ţară şi Patriarhul Nifon al II-lea, adus de Radu cel Mare pentru reorganizarea Bisericii. Nu este exclus să fi fost chemat la noi chiar de domnitor, aşa cum făcuse cu Nifon şi cu călugărul tipograf Macarie, un vlah sud-dunărean, viitorul Mitropolit al Ţării Româneşti. O versiune a vieţii sale, scrisă de un anonim în secolul al XVI-lea, ne spune despre stabilirea sfântului în ţara noastră: „Iar fericitul Maxim, luând moaştele tatălui şi ale fratelui său şi pe mama sa, veni la Radul, voievodul Ţării Româneşti. Ca un iubitor de Hristos, acesta îi primi cu suflet bucuros şi cu inimă veselă şi le dădu adăpost ca la ei acasă”.

„Mai apoi l-a făcut episcop pe ieromonahul Maxim”

Aşa se face că, în scurt timp, a devenit o personalitate bine cunoscută, bucurându-se de încrederea domnitorului şi a patriarhului care, apreciindu-i calităţile înnăscute, l-a ridicat în scaunul de ierarh. Sunt cercetători care apreciază că în 1503, în soborul convocat de Nifon cu prilejul organizării Bisericii Ungrovlahiei, Maxim a fost ales episcop al nou-înfiinţatei eparhii a Râmnicului, deoarece o altă biografie, inclusă în partea finală a unei Genealogii a ţarilor sârbi, istoriseşte că Radu cel Mare „mai apoi l-a făcut episcop pe ieromonahul Maxim”. Pe de altă parte, părintele profesor Mircea Păcurariu consideră „că în 1503 s-a luat o hotărâre de principiu privind crearea a două eparhii, la Râmnic şi la Buzău, care practic, se vor înfiinţa câţiva ani mai târziu, iar cei doi episcopi de care pomenea Gavriil Protul că au fost hirotoniţi de Nifon vor fi avut calitatea de episcopi-vicari ai săi, în accepţiunea de azi”. Este într-adevăr o temă greu de precizat, din cauza penuriei documentelor istorice.

Şi totuşi, chiar dacă numele său nu este întâlnit în actele interne şi nici în pomelnicul Arhiepiscopiei Râmnicului, s-a susţinut în istoriografia noastră, pe temeiul relatărilor de mai sus, că Sfântul Maxim va fi păstorit în scaunul Episcopiei de la Râmnic un timp scurt, până în anii 1504-1505, când a ajuns Mitropolit al Ţării Româneşti. Cu toate că textul pare a fi destul de ambiguu, nearătând pentru care scaun a fost hirotonit noul ales - Râmnic sau Buzău -, n-ar fi exclus ca Maxim Brancovici să fi fost primul întâistătător al episcopiei din dreapta Oltului, care putea fi o continuatoare firească şi legitimă a Mitropoliei Severinului.

Canonizat în Biserica Ortodoxă Sârbă

Potrivit lui Nicolae Iorga, Maxim Brancovici „ar fi fost cel de-al doilea Mitropolit canonic al Ţerii-Româneşti, după cel hirotonisit de Nifon şi al cărui nume nu-l cunoaştem încă; siguranţa păstoriei lui o am avea şi prin însemnarea lui între Mitropoliţi în pomelnicul din Târgovişte, care ştie de Mitropolitul Maxim”.

După trecerea la cele veşnice, trupul său a rămas neputrezit, ca semn al sfinţeniei venit din partea lui Dumnezeu, răspândind aromă asupra tuturor şi vindecând bolnavii care veneau cu credinţă la el. Dar cinstitele sale moaşte au fost pângărite şi arse în 1716 de turci, care au prădat mănăstirea, iar bisericii i-au dat foc.

Ţinând seama de evlavia şi curăţia vieţii sale, Biserica Ortodoxă Sârbă l-a trecut în rândul sfinţilor, pomenirea făcându-i-se în ziua morţii, la 18 ianuarie. În Pravila de rugăciuni tipărită la Râmnic în 1761, în limba slavonă, pentru sfinţii de origine sârbească, este trecută şi Viaţa arhiepiscopului Maxim, precum şi chipul său „între Sfântul Atanasie cel Mare şi Sfântul Chiril, patriarhii Alexandriei”, care i s-au arătat, în chip de înger, la ieşirea sufletului său.

Iată deci câteva mărturii despre viaţa şi nevoinţele acestui ieromonah, chemat la înalta slujire arhierească pe pământul nostru, unde a cunoscut mireasma sfinţeniei, pe măsura trăirii şi a dragostei faţă de cei pe care i-a păstorit.

Ctitor de cultură şi spiritualitate

Prin urmare, cercetând scrierile pe care le avem la îndemână asupra Sfântului Maxim Brancovici, ne putem convinge că a avut un rol covârşitor pentru credinţa şi unitatea neamului românesc. Ca Episcop de Râmnic şi apoi Mitropolit al Ţării Româneşti, a luat măsuri pentru reorganizarea Bisericii, secondând în toate acţiunile sale domnitori ­evlavioşi, precum Radu cel Mare şi Neagoe Basarab, sprijinitori ai culturii şi artei bisericeşti din secolul al XVI-lea. Pentru Nicolae Iorga „fiinţa lui Maximian în ţară reprezintă încă un element din acea influenţă sârbească asupra rosturilor bisericeşti ale Românilor, care începe supt Radu, se dezvoltă pe deplin supt Neagoe şi trece îndată asupra Moldovei”. Cu siguranţă, el va fi fost unul dintre acei oameni de valoare care au consolidat monahismul în Ţara Românească, zidind biserici şi hirotonind preoţi, purtând de grijă românilor, slujind şi apărând Ortodoxia, ca un adevărat mărturisitor şi trăitor al dreptei credinţe. Deşi a păstorit puţin timp, pe lângă Sfântul Neagoe Basarab, el poate a contribuit în mod substanţial la punerea temeliei celui mai somptuos locaş de cult din Ţara Românească, Mănăstirea Curtea de Argeş, sfinţită la un an după mutarea sa la Domnul.

Prin legăturile sale directe, cultural-religioase, diplomatice şi matrimoniale cu Ţara Românească, ierarhul sârb rămâne pentru noi o adevărată pildă de trăire duhovnicească, un mare apărător al credinţei ortodoxe şi un rafinat om politic, ce şi-a pus toate cunoştinţele în slujba ­neamului nostru, care l-a primit cu atâta dragoste.

Pentru toate aceste argumente, considerăm că Sfântul Maxim Brancovici, sărbătorit în Biserica Ortodoxă Sârbă la 18 ianuarie, şi-a câştigat dreptul să fie pomenit în rândul sfinţilor şi în sinaxarul Bisericii noastre, acordându-i-se cinstea cuvenită şi locul înalt, nu numai din partea contemporanilor, dar şi a urmaşilor săi.

Ca părinte sufletesc al Râmnicului şi al întregii Ţări Româneşti, nu este cu nimic mai prejos decât marii ierarhi de alt neam canonizaţi de Sfântul Sinod în ultimii ani: Iachint de la Vicina, Nifon al II-lea, Iosif de la Partoş sau Andrei Şaguna.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!