„Asediul Constantinopolului“ în nordul Moldovei: Eroare istorică sau „corectitudine politică“?

În anul 626, strălucitoarea cetate a Bizanţului era salvată de asediul perşilor prin intervenţia miraculoasă a Maicii Domnului. Au mai urmat şi alte asedii, dar nu a fost voia lui Dumnezeu ca păgânii să treacă de zidurile groase ale cetăţii. Însă, la 29 mai 1453, catastrofa s-a produs, oraşul dreptei-credinţe fiind capturat de turcii otomani. O întreagă civilizaţie se stinge, însă nu fără ecouri. Trista veste a răzbătut în toată lumea creştină şi o găsim imortalizată chiar pe frescele mănăstirilor din nordul Moldovei. Cum ţările române se aflau, la acea vreme, sub influenţă otomană, din considerente de „corectitudine politică“, zugravul a creat o compilaţie artistică între evenimentele din 626 şi cele din 1453.

Mai mult decât oriunde şi oricând, picturile murale din Bucovina au exaltat imaginile istorice aducând pe faţada bisericilor, în mijlocul oamenilor şi al naturii întregi mesajul de frumuseţe şi de spiritualitate al Bizanţului, într-o lume care avea să devină „Bizanţ după Bizanţ“. Nimic nu poate egala forţa de comunicare a acestor faţade pictate despre a căror unică realitate s-au pronunţat atâţia şi atâţia.

Începând cu Oreste Tafrali, cercetătorii au văzut în faptul că tema iconografică „Asediul Constantinopolului“ însoţeşte întotdeauna „Imnul Acatist“, o dovadă că între cele două teme iconografice există o strânsă legătură.

Tema iconografică „Asediul Constantinopolului“ este zugrăvită la înălţimea omului, străjuind, sub forma unei vaste frize, intrarea în biserică. Este evident că această temă a fost destinată să atragă în mod special atenţia tuturor celor care intrau sau ieşeau din biserică. Sub penelul zugravului moldovean, tema istorică a căpătat o amploare şi un dramatism nemaiîntâlnite în alte compoziţii similare.

Asemenea unui martor ocular, zugravul pare să povestească în culoare momentele tragice ale atacului. În centru, se profilează fortificaţiile impresionante ale Bizanţului, cetatea de aur, a cărei bogăţie, strălucire şi cultură a fermecat întreaga lume medievală. Înăuntrul cetăţii, curtea imperială, înalţi prelaţi, mulţime de popor înaintează într-o procesiune în care este purtată solemn o icoană a Maicii Domnului.

Perşi în loc de turci, la Moldoviţa şi Humor

Într-o epocă în care Moldova era confruntată cu pericolul otoman, compoziţia asediului căpăta un dublu sens. În primul rând, el rememora intervenţia mântuitoare a Maicii Domnului, care salvase Constantinopolul în vremea asediului persan din 626. În reprezentarea temei, atât la Moldoviţa, cât şi la la Humor, locul perşilor era luat de turci. Aceste deosebiri în reprezentarea asediului din pictura murală postbizantină din Moldova au generat două explicaţii: prima, aceea conform căreia zugravul de la Arbore ar fi singurul din vremea lui Petru Rareş care a înţeles corect momentul ce trebuia figurat; a doua este că s-a ales aceasta, pentru a nu da complicaţii politice cu Poarta, ştiut fiind faptul că Petru Rareş a revenit la a doua domnie sprijinit de turci.

Pentru a accentua că nu era vorba decât de o schimbare de formă, impusă de necesităţi de moment şi că ideea antiotomană rămânea valabilă în continuare, zugravul de la Arbore a readus în actualitate vestita Cavalcadă a împăratului Constantin de la Pătrăuţii lui Ştefan cel Mare (1487), zugrăvindu-o în interiorul bisericii, unde ocupă un loc important pe peretele de vest al pronaosului.

În reprezentarea de la Humor apare un român

Introducerea artileriei şi înlocuirea perşilor cu turcii la asediul Constantinopolului în reprezentările ulterioare trebuie considerate, desigur, ca o nuanţare a semnificaţiei sale ideologice.

Această nuanţare a picturii exterioare atinge apogeul la biserica Mănăstirii Humor, unde, în reprezentarea iconografică, luptătorul care dă lovitura de graţie comandantului cavaleriei asediatoare, figurat ca un turc, purtând turban, era un român, căci poartă o bonetă tipică demnitarilor moldoveni din veacurile XV-XVI, aşa cum sunt ei înfăţişaţi în numeroasele tablouri votive din această epocă. Mai mult chiar, datorită inscripţiei „Toma“ de deasupra sa, s-a ajuns la concluzia că imaginea îl reprezintă pe chiar autorul frescelor, deoarece documentele din vremea lui Petru Rareş atestă existenţa unui Toma, zugrav din Suceava, curtean al slăvitului şi măritului domn.

Această originală imagine ecvestră devine primul autoportret din arta moldovenească. Acest Toma, apărând cetatea Constantinopolului de duşmanii păgâni, apăra însăşi cetatea slăvită a Sucevei, şi, prin extindere, întreaga ţară a Moldovei, care reprezenta simbolul rezistenţei creştinătăţii sud-est europene împotriva păgânătăţii, căci, pe atunci Suceava, era singura cetate-reşedinţă voievodală, pângărită de turci. E simptomatic, din acest punct de vedere, că până şi bisericile pe care le-a reprezentat zugravul în mijlocul cetăţii nu sunt de tip bizantin, ci de tip specific moldovenesc.

Este interesant de remarcat, totodată, că, pentru a accentua şi mai mult sensul războinic atât al asediului, cât şi al întregului „Imn Acatist“, zugravul Toma a plasat în stânga lor, ca un pandant şi comentar al acestora, patru imagini suprapuse de sfinţi militari călări, ucigându-şi duşmanii.

Important sprijin ideologic al politicii antiotomane

Ajungând să înţelegem adevărata semnificaţie ideologică a asediului Constantinopolului, ne explicăm cu uşurinţă de ce alcătuitorii programelor de pictură exterioară din vremea lui Petru Rareş au acordat acestei teme iconografice atâta importanţă; de ce, detaşându-o de restul scenelor „Imnului Acatist“ şi amplificându-o la dimensiuni atât de mari în raport cu acestea, ei au plasat-o la vedere. Această temă iconografică a devenit astfel un important sprijin ideologic al politicii domneşti antiotomane.

În anii care au urmat domniei lui Petru Rareş, tema iconografică care reprezentase pentru masele din vremea lui Rareş simbolul suprem, flamura rezistenţei antiotomane, nu va mai fi zugrăvită niciodată pe zidurile unei biserici moldoveneşti. Iar „Imnul Acatist“ care, lipsit tocmai de tema ce-i dăduse un sens deosebit, redevenise un simplu imn religios, a fost luat de la locul de frunte, din dreptul intrării în biserică, şi plasat pe faţada de nord.

Destinaţia şi conţinutul picturilor murale au determinat, în primă instanţă, semnificaţia acestora, care, lesne de dedus, nu putea fi decât teologică.

Biruind vremelnicia şi transmiţându-ne mesajul apărării naţionale şi al dreptei credinţe, al evlaviei străbune, bisericile din nordul Moldovei ne-au înveşnicit în arta şi civilizaţia universală.

555 de ani de la asediul Constantinopolului

La 29 mai 1453, acum 555 de ani, într-o zi de marţi, după 53 de zile de asediu, Roma cea nouă, Cetatea Ortodoxiei, Mama Lumii (Ume Dumia) cum îi ziceau turcii, se prăbuşise sub asaltul ienicerilor lui Mehmed al II-lea Fatih (Cuceritorul), care încremenise la gândul subjugării şi al transformării bisericilor în moschei, după exemplul nefericit al Bisericii „Sfintei Sofia“ şi pe care beţia cuceririi şi stăpânirii îl împingeau către Europa toată.

Căderea Constantinopolului a însemnat nu numai sfârşitul Imperiului Roman de Răsărit şi moartea ultimului împărat bizantin, Constantin al XI-lea, dar şi o victorie strategică de o importanţă crucială pentru cucerirea estului mediteranean şi al Balcanilor de către otomani. Constantinopolul a rămas capitala Imperiului Otoman până la destrămarea acestuia în 1922, fiind rebotezat Istanbul în perioada Republicii Turce, în anul 1930.

Apărătorii Bizanţului au luptat mai ales pentru sacralitatea pe care o dobândesc istoria şi universalitatea acestei culturi. Au luptat pentru credinţă, pentru idei, pentru valori spirituale, prin care luptătorii, cei hotărâţi să se sacrifice luptând, cei făgăduiţi, devin imateriali, devin sfinţi.

După o tradiţie populară, păstrată printre creştini, în momentul când turcii au intrat în biserica „Sfânta Sofia“, aici se slujea Sfânta Liturghie şi preotul tocmai ieşea cu Sfintele Daruri. Agarenii se apropiaseră de preotul slujitor şi, când să-l lovească cu iataganele, el s-a întors spre altar, şi deschizându-i-se zidul, a dispărut în chip neînţeles de minte. Vreme îndelungată, turcii l-au căutat să-l omoare, dar truda le-a fost zadarnică, deoarece preotul nu a mai apărut şi nici de ascunzătoarea lui nu au putut da până în ziua de azi. Şi adaugă tradiţia că, atunci când Ţarigradul va reveni creştinilor, preotul va ieşi din zidul bisericii şi îşi va termina Sfânta Liturghie.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!