Oltenia
„Au pe Moise și pe proroci. Să asculte de ei!”

„Au pe Moise și pe proroci. Să asculte de ei!”

Pr. Conf. Dr. Adrian Ivan, 02 Noiembrie 2018

Câte se pot spune despre viața noastră, despre datoria pe care o avem față de Dumnezeu și față de semenii noștri! Cu adevărat, Înțeleptul Solomon din Vechiul Testament ne spune că „pentru orice lucru este o clipă prielnică şi vreme pentru orice îndeletnicire de sub cer” (Eclesiasticul 3, 1). Acum este vremea să învățăm, să deprindem purtarea noastră cea bună, să ne sfințim sufletele. Pentru aceasta venim la biserică și lăsăm deoparte grijile lumii acesteia. Să nu fim fără de grijă și fără de osteneală în a înțelege cuvântul lui Dumnezeu, fiindcă fericit este nu cel care aude, ci cel care săvârșește întocmai cele auzite de la Dumnezeu.

În această parabolă ne spune Mântuitorul că era un om bogat care în toate zilele vieții lui se îmbrăca în porfiră și în vison, adică în haine scumpe, strălucitoare, și se veselea în toată vremea în chip strălucit. Nu avea ochi și timp decât pentru bogăție și nu înțelegea zilele lui decât ca prilej de veselie, de neîntreruptă fugă de suferință. La masa lui stăteau întotdeauna bogații, cei asemenea lui, iar aceștia îl lăudau necontenit pentru strălucirea casei lui și îl fericeau.

La poarta bogatului era un sărac, pe nume Lazăr, care zăcea bolnav și înfometat, iar câinii veneau și îi lingeau bubele și rănile trupului. Acesta ar fi voit să mănânce din firimiturile care cădeau de la masa bogatului, dar nu-i dădea nimeni. Îi era foame, dar mai mare decât această suferință era să vadă lipsa de omenie a bogatului. Suferința îi devenise atât de familială, încât nu se vedea pe sine decât rob al suferinței nemângâiate. Se stingea încetul cu încetul din viața aceasta, și pe el, pe sărac, nu-l vedea nimeni suferind, pătimind. Cea mai mare suferință a lui nu era cea a trupului, ci a nepăsării celorlalți față de el, a indiferenței celor care, ca și el muritor, nu se gândeau la plecarea din viața de aici și mai ales la judecata cea dreaptă, fără părtinire, a lui Dumnezeu.

Lazăr nu râvnea la nici una din bogățiile bogatului, de aceea el este model al săracului de bunăvoie, al celor săraci cu duhul pe care îi fericește Mântuitorul (cf. Matei 5, 3). Dacă inima lui ar fi fost pătrunsă de dorul după bogății, el l-ar fi ocărât pe bogat, i-ar fi strigat în gura mare că este nemilostiv și avar. Nu făcea aceasta, ci păstra în inima lui neatinsă și neștiută de nimeni comoara credinței în Dumnezeu, „Cel ce scoate din pulbere pe cel sărac şi ridică din gunoi pe cel sărman” (Psalmi 112, 7). Pe cât de aprins era bogatul după bogății, pe atât de doritor era Lazăr față de Dumnezeu și de iubitor față de poruncile Lui.

„Dreptul prin credință este viu”

Acum am văzut în parabola Mântuitorului pe cel bogat și pe cel sărac. Și îi vedem și astăzi și nu ne este străină această vedere. Vedem că Mântuitorul nu ne spune prea multe despre ei, căci lumea în care trăim noi astăzi ne oferă deseori prilejul ca să-i vedem și pe săraci, și pe bogați. Vedem strălucirea casei bogatului care nu își poartă de grijă sufletului său mort, la suferința săracului care nu are cu ce să-și tămăduiască rănile trupului. Bogatul se îngroapă de viu în bogăția lui și nu mai vede, nici nu mai aude glasul lui Dumnezeu. Cât de milostiv este Dumnezeu că nici celui bogat nu-i cere socoteală mai devreme de a fi plecat din lumea aceasta și nici virtutea celui sărac nu o lasă neprețuită! Să vedem, însă, ce se întâmplă cu bogatul și săracul când pleacă din viața aceasta, viață care este „umbră și vis”.

Vedem că mai întâi pleacă cel sărac și lipsit. Este încă o dovadă că sufletul lui nu s-a lipit de bogățiile lumii acesteia și toată bogăția lui a încredințat-o lui Dumnezeu în ceruri, „unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură” (Matei 6, 20). Săracul Lazăr pleacă încredințat că datoria lui și-a împlinit-o așa cum se cuvine, că nu a luat lucru nelegiuit, nici nu a nedreptățit pe cineva, ci toată sârguința și puterea credinței lui le-a desăvârșit întru răbdare. Priviți la răbdarea celui sărac, căruia Dumnezeu nu i-a trecut cu vederea nici o lacrimă! Sufletul lui se ridică la cer și este dus de îngeri în sânul lui Avraam. Mântuitorul ne arată aici că dreptul prin credință este viu, „pentru că Dumnezeul lui este Dumnezeul celor vii. Fericită este calea în care mergi suflete, fiindcă s-a gătit ție loc de odihnă!” Fericirea în Împărăția lui Dumnezeu este odihna întru El, când ceea ce am agonisit aici prin fapte bune și milostenie se desăvârșeşte în Dumnezeu prin iubirea Lui față de noi. Săracul acesta Lazăr nu s-a născut sărac, ci el a sărăcit pentru Dumnezeu, pentru că s-a îmbogățit în El.

„Fericit este acela care nu se va sminti întru Mine”

Cel care vrea să se îmbogățească în lumea aceasta și uită de Dumnezeu este mort mai înainte de vreme, ne spune Sfântul Ioan Gură de Aur (Omilii la săracul Lazăr, II, București, 2005, p. 58). Auzim în parabolă pe Mântuitorul când ne spune că bogatul a murit și apoi că a fost îngropat. Înfricoșător lucru este să nu poți vedea dincolo de groapă, dincolo de mormânt! Până acolo ne poate petrece bogăția. Așa făcea bogatul din parabolă. Și-a așezat chiar și la mormânt semnele bogăției și ale înstrăinării de Dumnezeu, așa cum vedem și astăzi. Tocmai de aici ni se trag toată rătăcirea și toată necredința, că nu mai nădăjduim așa cum se cuvine în Dumnezeu, că punem la îndoială puterea Lui și temeiul credinței noastre care este Învierea Lui din morți. El Însuși a spus: „Fericit este acela care nu se va sminti întru Mine” (Matei 11, 6). Când a înviat pe fiica lui Iair, i-a spus acestuia: „Nu te teme; crede numai şi se va izbăvi” (Luca 8, 50). Și s-a izbăvit, adică a înviat. Aici, însă, în parabolă, nu a fost așa cu bogatul, el și-a pus încrederea în sine, în puterea și în autoritatea lui. De câte ori va fi auzit cuvântul lui Dumnezeu și l-a călcat? De câte ori l-a văzut pe sărac la poarta lui și a trecut mai departe indiferent?

Acum, prin cuvântul lui Dumnezeu, să trecem dincolo de viața aceasta și să vedem cu ochii duhovnicești ce se întâmplă cu sufletele noastre după moarte. Auzim că a venit și la bogat moartea și vremea judecății. Nu mai era în lumea aceasta unde toate erau după voia lui, ci în iadul neputinței împlinirii poftelor, al chinuirii fără de sfârșit. Și-a ridicat ochii minții și a văzut de departe pe Lazăr în sânul lui Avraam că se veselea. Și-a adus aminte de el și de chipul lui. El aici singur, în chinuri, iar Lazăr împreună cu părintele său Avraam. Altădată, bogatul era înconjurat de prieteni și de slugi și nu se simțea singur niciodată. Unde este bogăția, unde sunt aurul și râsul prietenilor? Nimeni nu l-a însoțit după moarte.

Cu adevărat, se întreabă Sfântul Ioan Gură de Aur: „Pentru ce îl vede acum bogatul pe Lazăr? Pentru că, adeseori, bogatul acesta își zicea în sine așa: «La ce îmi folosesc mie frica de Dumnezeu și virtutea? Toate-mi curg ca dintr-un izvor, am toate din belșug, sunt fericit, nu mă primejduiește nici un necaz! Pentru ce se vrea să fiu virtuos? Iată, săracul acesta e drept, temător de Dumnezeu și îndură nenumărate suferințe și necazuri!» În felul acesta grăiesc mulți și ­astăzi. Așadar, ca să smulgă din rădăcină aceste gânduri rele, îi arată lui că este pedeapsă pentru păcat și cinste și cunună pentru ostenelile cele pentru evlavie. Dar nu numai pentru asta l-a văzut pe Lazăr, ci ca să aibă a suferi și bogatul acum cu mult, cu mult mai mult ceea ce suferise săracul. După cum pentru Lazăr șederea la poarta bogatului îi mărea și mai mult chinul, pentru că vedea fericirea celuilalt, tot așa și pentru bogat șederea în iad îi făcea și mai cumplită ­pedeapsa, pentru că vedea ­desfătarea lui Lazăr” (Sf. Ioan Gură de Aur, op. cit., p. 60). ­Dumnezeu aici se arată a fi drept, căci l-a îngăduit pe bogat până la sfârșitul vieții lui și i-a arătat și cale de îndreptare prin milostenie.

„A nu da săracilor din averile tale, înseamnă a jefui pe săraci, a-i lipsi de viață”

Astăzi, noi avem mărturia Învierii Domnului Hristos și pe temeiul acesta noi credem și urmăm Lui. Milostiv este Dumnezeu că nu a lăsat credința noastră fără mărturia Lui în Duhul Sfânt! Noi suntem părtași ai Învierii Lui, și prin aceasta credem că cel care moare față de păcat înviază împreună cu El și cel care înviază cu El va și viețui împreună cu El, „căci ce a murit, a murit păcatului o dată pentru totdeauna, iar ce trăieşte, trăieşte lui Dumnezeu” (Romani 6, 10).

Fiți iubitori de săraci aici pe pământ căci în aceasta stă lucrarea întregii virtuți.

Săracul Lazăr ne arată că sărăcia nu ne stă împotrivă mântuirii noastre, doar dacă ea își are temeiul în credință. Nu a fi sărac oricum este scopul celui credincios, așadar nu sărăcia prin lenevie mântuiește, ci răbdarea prin credință și prin întreaga osteneală a sufletului și a trupului arată deplin pe cel virtuos. Să fim cu luare aminte! Împărăția lui Dumnezeu nu este Împărăția celor trândavi și leneși, ci a celor care luptă și se ostenesc după dreptate, nelăsând deoparte poruncile lui Dumnezeu și iubirea aproapelui. Parabola de astăzi ne îndeamnă să ne însuflețim la gândul că datori suntem să împărțim averile noastre, să hrănim aici pe Hristos, Cel Care în chipul săracului flămânzește pentru noi, și care așteaptă să ne îmbogățească pe noi cu darurile Sale cele bogate, în Împărăția Lui, cu harul și cu iubirea de oameni, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!