Documentar
Aurul cel curat al cuvintelor dumnezeieşti

Aurul cel curat al cuvintelor dumnezeieşti

Arhim. Timotei Aioanei, 12 Noiembrie 2012

Ce mare privilegiu să aminteşti, chiar şi în modeste cuvinte, de slăvitul ierarh al marii cetăţi a Constantinopolului Ioan Gură de Aur. Chiar şi atunci când eşti nevrednic şi nici nu îndrăzneşti să cugeţi la marea lui lucrare, aproape fără egal în ogorul Bisericii, ai nădejdea că acest "om al lui Dumnezeu" şi "credincioasa slugă" va mijloci pentru tine înaintea Tronului Preasfintei Treimi, unde se află, după cum ne arată Ioan Moshu în capitolul 128 al Limonarului său.

Fiind născut în ziua pomenirii sale, la 13 noiembrie (care este de fapt şi ziua de naştere a Sfântului Ioan Gură de Aur), am privit cu admiraţie către "atletul lui Hristos" care a alergat cu folos în drumurile acestei vieţi, primind cununa cea neveştejită a măririi.

Dându-mi seama, după un număr de ani, de rigoarea duhovnicească şi inspiraţia profundă, ambele primite de Hrisostom ca dar al Duhului Sfânt pentru totala slujire şi urmare a celui Preaînalt, l-am rugat întotdeauna să-mi dea un bob din râvna lui pentru cele sfinte. Din pricina nevredniciei mele, am rămas departe, foarte departe de "înălţimile" atinse de sfântul meu preferat.

Marele păstor al Bisericii, numit şi Hrisoroas, adică "râu în ale cărui valuri curge aur", a scris mult, aproape că nu l-a întrecut nimeni (ca volum a fost depăşit doar de Origen). Cuvintele lui erau mai dulci decât mierea, după cum mărturiseşte cântarea, şi s-au aflat sub inspiraţie dumnezeiască.

Prieten cu marele Vasile, Ioan a vrut să îmbrăţişeze de timpuriu "viaţa cea fericită a monahilor, filosofia cea adevărată", cum o numea într-una din scrieri. Iubirea şi grija pe care le datora Antuzei, fericita sa mamă, l-au împiedicat pentru o vreme. Transformase casa în mănăstire, studiind Scripturile şi ducând viaţă de ascet. După ce trupul Antuzei a fost dat pământului, s-a retras în munţii din vecinătatea Antiohiei şi s-a pus sub ascultarea unui bătrân sirian, vreme de patru ani, şi încă doi în asceză desăvârşită într-o peşteră, supunându-şi trupul la nevoinţe mai presus de fire. Postul exagerat i-a şubrezit mult sănătatea, îmbolnăvindu-se de stomac, având grave probleme de sănătate până la sfârşitul vieţii.

Într-o astfel de vieţuire nepământeană, Ioan a scris cuvinte "negrăite" sau "nemaiauzite". Despre ce n-a scris el? Ce subiect a rămas neatins de pana inspirată purtată de îngerii care-l însoţeau?

Cei care s-au ocupat de opera Sfântului Ioan Gură de Aur spun că acesta a folosit de cel puţin 300 de ori cuvântul "isihie" - linişte, liniştire. În dialogul cu Palade - care constituie sursa după care ucenicii i-au scris viaţa - în capitolul V se referă la faptul că la vârsta de 21-22 de ani, sfântul, ascultând de glasul conştiinţei, care îl îndemna să lepede cele ale lumii, s-a retras într-un munte, petrecând în nevoinţe şi isihie. Acest capitol din viaţa sa cred că ne spune totul despre el. Mulţi consideră retragerea amintită ca pe o pregătire pentru viitoarea sa activitate eclesială.

Dorinţa lui de a urma viaţa monahală şi de a fi în comuniune cu Dumnezeu l-a făcut să pornească pe drumul liniştirii într-o manieră totală şi aproape dincolo de puterile omeneşti.

Cum poate fi tradus acest cuvânt, linişte, atât de des întâlnit în opera hrisostomică? Linişte - izolare, retragere, sihăstrie. Linişte - liniştirea de patimi, liniştea ce vine după biruinţă. Linişte - libertate.

Linişte înseamnă, de fapt, nepătimire (fixarea în sine, în sfinţenie), deodată eliberare şi libertate ce deschide mai desăvârşit orizontul bucuriei de Domnul. "Cucereşte liniştea, frate - scrie într-o omilie -, pentru că liniştea unită cu frica de Dumnezeu este o armă de foc, liniştea este bunăstarea călugărilor, scară cerească. O, liniştire"!, calea Împărăţiei cerurilor, mamă a evlaviei; o, liniştire!, care nu împiedici lacrimile, născătoare a blândeţii, luminătoare a minţii, cercetătoare a gândurilor, tovarăşă a discernământului; o, liniştire!, născătoare a tot binele, întărire a postului şi piedică a patimilor.

Sfântul Ioan Gură de Aur recapitulează în viaţa sa tot înţelesul isihiei şi i se potriveşte întru totul cuvântul lui Amonas, ucenicul Sfântului Antonie cel Mare, care zicea că sfinţii mai întâi au trăit în linişte şi apoi au luat putere de la Dumnezeu, care locuieşte în ei, mai apoi Dumnezeu i-a trimis printre oameni.

Sfântul Ioan depăşeşte cuvintele Sfântului Isaac Sirul, care zice că "e mai de preferat să cucereşti curăţia inimii decât să întorci neamuri întregi de la înşelăciunea idolatriei", întrucât el a căpătat şi curăţia inimii, dar a întors şi neamurile de la rătăcire. Lăsând gălăgia lumii, se întoarce către sine, aplicând cu bună ştiinţă cuvintele avvei Pimen, care zice că omul trebuie să încerce tăcerea.

În cazul sfântului, se îmbinau tăcerea exterioară cu cea interioară, astfel încât a influenţat tradiţia monahală de mai târziu. Sfântul Simeon a afirmat că poţi vedea pe Dumnezeu şi în mijlocul cetăţilor, şi în munţi, şi în chilii din moment ce s-a ajuns la liniştirea inimii. E clar că în textele Sfântului Ioan Hrisostom se arată că trebuie păstrat un loc tainic în inimă, în care se află doar el faţă în faţă cu Dumnezeu pentru a nu pierde în mijlocul grijilor lucrarea Duhului.

Nimeni nu poate deveni călugăr fără vocaţie pentru linişte. În cuvintele-i de aur se văd multe elemente care descriu viaţa monahală. Pocăinţa, ca voinţă a sufletului, sentimentul că eşti trecător, dragostea pentru Dumnezeu şi aşteptarea Împărăţiei Lui, în faţa căreia toate rămân fără importanţă, sunt unele dintre subiectele întâlnite la Sfântul Ioan Gură de Aur.

"Să plângi întotdeauna alături de fratele tău..."

Ce-ar putea învăţa monahii de astăzi din viaţa şi opera Sfântului Ioan Gură de Aur? În primul rând, acest mare ierarh, format în duhul epistolelor pauline şi plin de zel apostolesc, predica cu timp şi fără timp, aprinzând inimile credincioşilor de un entuziasm sfânt. Cu larga sa pregătire a întărit pe creştini în credinţă, a combătut ereziile, a luptat împotriva nedreptăţilor, a luat apărarea oamenilor simpli, neînsemnaţi la prima vedere, intrând în conflict cu împărăteasa sau cu demnitarii înalţi ai imperiului. Cuvântul său era ziditor, mângâietor, critic, avea puterea de a trezi, era perfect "construit" şi, mai presus de orice, trezea dragostea faţă de Dumnezeu.

O altă învăţătură pentru monahi desprinsă din trăirea şi scrierile Sfântului Ioan Gură de Aur este aceea de slujire şi iubire a aproapelui: "Nu vezi pe Dumnezeu, zice, ci vezi pe casnicii Lui, pe prieteni, pe bărbaţii sfinţi, adică ce au mare îndrăznire la El, slujeşte-i pe ei acum şi vei găsi o mare mângâiere în durerea ta". Calea cea mai scurtă şi mai sigură a acestei slujiri este dragostea faţă de fraţi, care poartă pecetea dragostei duhovniceşti.

"Iubeşte, zice dumnezeiescul Gură de Aur, pe fratele tău, însă nu cere doar să-l iubim, ci să-l iubim foarte mult, căci aşa trebuie să iubim, încât şi să ne sacrificăm pentru cel iubit, după cum şi Domnul Şi-a dat viaţa preţ de răscumpărare pentru mulţi. Şi dacă aproapele păţeşte ceva, trebuie să simţi durerea lui ca şi cum ar fi a ta. Să plângi întotdeauna alături de fratele tău..."

Dar "a se bucura împreună cu cel ce se bucură" este foarte greu şi poate împlini doar un suflet despătimit. Trebuie să fie foarte puternic sufletul chemat nu numai să nu invidieze progresul celuilalt, ci chiar să se bucure de acesta ca şi cum ar fi al lui. Şi un adevăr mai înfricoşător - continuă dumnezeiescul Ioan Gură de Aur: "Dacă face cineva minuni, dacă e feciorelnic, dacă posteşte şi ajunge la virtutea ce-l aseamănă cu îngerii, însă invidiază pe alţii, este mai necurat decât toţi. E mai fărădelege şi decât desfrânatul şi preadesfrânatul şi tâlharul".

Câte suflete dintre noi - unele recunoscute pentru virtuţi autentice - nu se clatină datorită unor sentimente asemănătoare cu cele ale primului ucigaş de frate? Căderea din iubirea fratelui şi păcatul pomenirii răului sunt urmate de căderea din iubirea lui Dumnezeu şi părăsirea harului lui Dumnezeu. Zice Sfântul Ioan că este atât de aprinsă iubirea duhovnicească, încât nu pierde vremea niciodată, ci întotdeauna e alipită de sufletul celui ce iubeşte şi nu permite nici unei dureri şi nici unui necaz să atingă sufletul.

Deci, în obştile monahale, Sfântul Ioan Gură de Aur nu ne lasă să cădem în înşelare. "Nu vă înşelaţi, ne zice, cheia Împărăţiei cerurilor nu o ţine stareţul. Nu la el se află. Stareţul şi duhovnicul oferă hrana duhovnicească şi ne arată drumul. Mântuirea vine prin fratele de alături. Oricare frate. Încet, leneş, vorbăreţ, ironic, neiertător, bârfitor, certăreţ, bolnav."

Cutremurător cuvânt despre monahi

Cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur despre monah sunt cutremurătoare: "Călugărul este ca un vultur care zboară la mare înălţime, care n-ar putea fi prins niciodată într-un laţ de vrăbii. Pentru ce pricină va putea să-l vatăme vreun om? Bani n-are, aşa că nu-i este teamă de hoţi. Patrie nu are, aşa că nu-i este teamă de surghiun. Slavă nu doreşte, aşa că nu-i este teamă că-şi va pierde slava. Mai rămâne un singur lucru, moartea, dar, în această privinţă mai ales, nimeni nu va putea să-l întristeze, căci, dacă îl ameninţă cu moartea, îi face cel mai mare bine, îl trimite spre cealaltă viaţă, dorită de el, spre care sunt îndreptate toate faptele şi toate gândurile lui. Astfel moartea, departe de a fi o pedeapsă, este o scăpare de dureri, un sfârşit al sudorilor, odihnă" (în "Apologia vieţii monahale").

În "Apologia vieţii monahale", slăvitul arhiepiscop al marii cetăţi a Constantinopolului arată că toţi oamenii, nu doar monahii, trebuie să urce drumul către vârful muntelui unde se află mântuirea: "Pavel când ne porunceşte să imităm chiar pe Hristos şi nu numai pe ucenicii Lui, pe monahi, când spune că mare osândă îi aşteaptă pe cei care nu-L imită chiar pe Hristos, mai poţi spune că monahii sunt datori să aibă o vieţuire creştină superioară laicilor? Toţi oamenii trebuie să se urce la această vieţuire creştină superioară. Decăderea morală a societăţii omeneşti îşi are pricina în faptul că socotim că numai monahii trebuie să aibă o vieţuire creştină desăvârşită, pe când toţi ceilalţi au îngăduinţa să trăiască în trândăvie, dispreţuind poruncile lui Hristos. Nu-i adevărat, nu-i adevărat, ne strigă Pavel. Tuturor, monahi şi laici, ni se cere aceeaşi vieţuire creştină desăvârşită. Susţin asta cu toată tăria, dar mai bine spus, n-o susţin eu, ci Hristos, Care va judeca faptele noastre" (în "Apologia vieţii monahale").

Amintiri de suflet

La ziua pomenirii slăvitului martir, neegalat vreodată în măiestria cuvintelor, aştern pe hârtie câteva date şi amintiri legate de acest mare dascăl al pocăinţei.

La 13 noiembrie 1977, în ziua când împlineam 11 ani, a avut loc, într-un cadru solemn, un eveniment rar pentru acea vreme: sfinţirea Bisericii "Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil" de la Fălticenii-Vechi, un lăcaş istoric, cu tradiţie în zonă şi cu legături speciale pentru marele povestitor Ion Creangă, care-o cerceta în vremea studiilor sale la Şcoala de Cateheţi din Fălticeni. În ziua aceea m-am apropiat cu sfiala vârstei şi a neştiinţei mele de sfântul altar şi de noul mitropolit al Moldovei şi Sucevei, de curând instalat, Teoctist, acum patriarhul de fericită pomenire şi pioasă amintire.

Blajinul mitropolit mi-a întins cârja ce o purta, invitându-mă alături de el până la sfârşitul slujbei. Îmi amintesc şi acum, după trecerea a 35 de ani, de fiorul acelei slujbe şi de vorba plină de bunătate a mitropolitului. L-am asemuit, în nepriceperea mea, cu ierarhii din icoane, pe cel care venise la Fălticeni cu răbdare multă şi cucerise inimile credincioşilor prin slujirea impecabilă şi cuvintele izvorâte dintr-o inimă arzândă.

Întâmplarea de la Fălticeni, din ziua pomenirii Sfântului Ioan Gură de Aur (13 noiembrie 1977), am legat-o de altă minune şi bucurie pe care sfântul mi-a făcut-o. Era prin anul 2002 sau poate 2003. Într-o zi de vacanţă, treceam prin Bucureşti şi poposeam într-o mănăstire care mi-a fost întotdeauna primitoare, Darvari, unde rezida Preasfinţitul Episcop-vicar patriarhal (de atunci) Ambrozie.

Printr-o anume împrejurare, fericitul întru pomenire patriarh Teoctist a aflat de prezenţa mea acolo şi, la ceas de seară, m-a poftit, cu nemeritată atenţie (pentru mine), la Palatul patriarhal. Cu ceva timp în urmă primisem hirotesia întru arhimandrit şi mi-a dat un semn de preţuire patriarhală. După cuvintele-i de aur şi prospeţimea amintirilor, înainte de plecare, patriarhul Teoctist mi-a spus să mai zăbovesc câteva clipe. S-a dus în chilie, de unde a revenit cu o icoană. Întru smerenia sa mi-a spus că se desparte greu de lucrurile pe care le are, la fel în cazul acestei icoane pe care o primise de la un mitropolit grec. Mi-a oferit-o şi m-a binecuvântat. Când am privit-o, am rămas fără cuvinte. Icoana îl reprezenta pe Sfântul Ioan Gură de Aur. Ce-a fost atunci în sufletul meu nu vă pot spune: uimire, bucurie, o lacrimă chiar. Păstrez de-atunci icoana în chilia mea şi nu pot tâlcui întâmplarea decât ca o minune a Sfântului Ioan Hrisostom către umila mea persoană.

Am mai avut apoi câteva bucurii pe care sfântul mi le-a oferit. Într-o vizită la Muntele Athos mă aflam în drum spre chiliile româneşti de la Schitul Lacu. Am oprit atunci la cunoscuta Mănăstire Filoteu. Era pe la prânz, la vremea odihnei pentru călugării atoniţi. În mod obişnuit, pelerinii se pot închina la moaştele sfinţilor numai după slujba Vecerniei. Atunci, în timpul amintitei vizite, a apărut un ieromonah, parcă anume trimis de cineva, care ne-a întrebat dacă dorim să ne închinăm la moaştele Sfântului Ioan Gură de Aur (la mâna dreaptă pe care mănăstirea o păstrează). Tot aşa, cu ani în urmă, la Mănăstirea Vatopedu m-am închinat la capul marelui arhiepiscop şi la urechea rămasă neputrezită după trecerea celor 1.600 de ani... La urechea aceea, după mărturia Sfântului Proclu, arhiepiscopul Constantinopolului, Apostolul Pavel îi spunea cuvinte "negrăite", în chilia palatului arhiepiscopal unde lucra, până noaptea târziu, la tâlcuirea epistolelor pauline.

În anul 2007, când s-au împlinit 1.600 de ani de la trecerea sa la cele veşnice, ierarhul cel mai des pomenit de Biserica Ortodoxă a poposit şi la Iaşi, venind prin sfintele sale moaşte din Mitropolia de Stagon şi Meteora - Grecia, aducându-ne binecuvântarea şi îndemnul său de a sluji Biserica cu mai multă ardoare în vremurile pe care le parcurgem în drumul către Împărăţie.

Nu în ultimul rând, "a mai fost privilegiul şi darul binecuvântat de a mă întâlni cu marele ierarh chiar la Constantinopol, în Catedrala Patriarhiei Ecumenice, unde au fost aduse, în ultimii ani, parte din sfintele sale moaşte, păstrate mulţi ani la Roma, departe de locul propovăduirii sale.

La Constantinopol nu se mai întâlneşte slava de altădată a Bisericii, ca în vremea păstoririi iubitului ierarh Ioan Gură de Aur, dar amintirea lui se află pretutindeni. Cuvintele sale răsună, ca nişte îndemnuri mereu actuale, în bisericile care au rămas deschise în cetatea Sfântului Împărat Constantin şi în toată lumea.

Exilul marelui arhiepiscop s-a încheiat oarecum acum, pentru a treia sau a patra oară, odată cu readucerea moaştelor sale din Occident. S-a reîntors la Constantinopol, locul cuvintelor de aur şi al trăirilor îngereşti, al Liturghiei săvârşite în prezenţa îngerilor şi a sfinţilor. Se spune că la sfârşitul veacurilor, în marea Biserică "Sfânta Sofia" se va continua Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, întreruptă brusc în momentul venirii sultanului în amintita biserică. Credincioşii constantinopolitani spun că şi astăzi se aud, uneori, cântări îngereşti între zidurile "Sfintei Sofia". Sunt poate glasurile celor care aşteaptă încheierea Liturghiei.

În fine, marea cinste pe care mi-o face Sfântul Ioan Gură de Aur este aceea a participării, în duminici ori zile de rând, la Liturghia al cărui autor este.

Bucuria şi taina acestei slujbe le păstrează fiecare în sufletul lui. Ea este, în primul rând, bucuria întâlnirii cu Mântuitorul Hristos cel Răstignit şi Înviat, dar şi întâlnirea cu slăvitul arhiepiscop, sfântul exilat, trădat, uitat şi martir. Sfântul meu preferat.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!