Bârsana: renaşterea unei ctitorii voievodale

La Bârsana, ordinea şi echilibrul şi-au găsit desăvârşirea. Una dintre cele mai frumoase mănăstiri din ţara noastră, Mănăstirea Bârsana, din judeţul Maramureş, poate fi numită o „grădină a Maicii Domnului“, în mijlocul căreia ai convingerea că tot ceea ce te înconjoară este perfect. O desăvârşită unitate stilistică şi un simţ artistic impecabil domneşte asupra întregului aşezământ. Mii de turişti din ţară şi din străinătate îi calcă pragul, luând legătura - după cum spunea Preasfinţitul Justinian, Episcopul Maramureşului şi Sătmarului - „cu această miraculoasă biserică, cu acest sobor de maici care, ca nişte îngeri, se trudesc. Totul este ca o horă: biserica, poarta, muzeul, casa de oaspeţi, casa de stăreţie etc., toate în jur ca o cetate“.

Cândva, la Bârsana existau două vetre monahale: una, în locul numit Valea Slatinei, iar alta pe Dealul Humâna. Aceasta din urmă era atestată documentar la 21 iulie 1390, însă în secolul al XVIII-lea a fost desfiinţată, ca urmare a acţiunilor Uniaţiei. Despre mănăstirea de pe Valea Slatinei, tradiţia spune că era „mai veche, mai mare şi mai importantă decât cea din Humâna“. În locul numit „La Părul Călugărului“, într-o pădure de foioase de pe un deal situat la mare distanţă de localitate, în urmă cu şase-şapte secole, exista o sihăstrie de călugări, care mai apoi a prins a se dezvolta într-o adevărată mănăstire. Întrucât era foarte izolată, accesul fiind îngreunat şi din cauza râului Iza, peste care nu exista o punte de trecere prin apropiere, în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, mănăstirea a fost mutată într-un loc din dreapta Izei, care din denumirea „Podurile Strâmtorii“ s-a transformat apoi în „Podurile Mănăstirii“.

Voievozii Balcu şi Drag, alături de boierii din sat, au împroprietărit apoi mănăstirea cu terenuri arabile, fâneţe, păduri şi alte bunuri, aceasta devenind astfel ctitorie voievodală. Pe parcurs, vatra monahală a cunoscut un prestigiu spiritual şi cultural deosebit. Aici se pregăteau preoţi preoţi, cantori, zugravi de biserici şi în ciuda opreliştilor străine mănăstirea, care căpătase numele localităţii în care fusese strămutată, Bârsana, avea legături foarte strânse cu marile centre ortodoxe din Ţara Românească şi Moldova, de unde procura cărţi de slujbă şi învăţătură, atât pentru nevoile mănăstirii, cât şi pentru cele ale parohiilor din jur. Astfel, între 1735 şi 1740, Mănăstirea Bârsana a fost şi reşedinţa Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureşului.

Devastată în timpul Uniaţiei

Deşi în anul 1740 Episcopia a fost desfiinţată, clericii şi credincioşii maramureşeni au rămas fideli credinţei ortodoxe, moştenită dintru începuturi. În ciuda presiunilor făcute de procesul unirii religioase a românilor cu Biserica Romei, mănăstirea a rezistat până la 1791, dovedindu-se astfel un important avocat al legii strămoşeşti în faţa pericolului pierderii credinţei adevărate. „Mănăstirea Bârsana a avut o istorie deosebită în această parte a Maramureşului, mai exact la Bârsana, pe Valea Izei, pentru că a dezvoltat o activitate culturală, dar, mai ales, o activitate de mărturisire a dreptei credinţe şi de păstrare a acesteia în rândul poporului. Cu siguranţă, mănăstirea aceasta era pe vremea Sf. Ier. Iosif Mărturisitorul, la 1690 spre 1713, când a încetat din viaţă. Ultimul episcop ortodox, care a mai avut dreptul să rămână ortodox, ca episcop în Maramureş, a fost chiar de aici din Bârsana, Gavriil de Bârsana, al cărui nume este pomenit în cronici şi în istorie, la 1740. În timpul Uniaţiei, mănăstirea a fost desfiinţată, iar locul a rămas doar în tradiţia credincioşilor şi a poporului ca locul fostei mănăstiri“, ne explică Preasfinţitul Iustin Sigheteanul, Arhiereu-Vicar al Episcopiei Maramureşului şi Sătmarului.

Când a fost desfiinţată, la 12 iulie 1791, călugării vieţuitori, alungaţi fiind, s-au refugiat peste munţi, în marea lavră a Neamţului, ctitorie a Sfântului Voievod Ştefan cel Mare. În urma lor, mănăstirea a fost devastată, iar averea ei confiscată. Din fericire, o parte din terenurile mănăstirii a intrat în propritatea parohiei Bârsana. În urma desfiinţării, mai rămăseră în picioare doar biserica şi clădirea stăreţiei. Datorită înţelepciunii maramureşenilor de pe Valea Izei, care au mutat-o în 1806, la Podurile Jbârului, Biserica „Intrarea Maicii Domnului în Biserică“ a Mănăstirii Bârsana a fost ferită de distrugere, dăinuind chiar şi astăzi în vatra satului, numărându-se printre cele opt biserici din Maramureş, aflate pe lista monumentelor UNESCO. Tot atunci, bârsănenii au mutat în sat şi clădirea stăreţiei, unde avea să funcţioneze mai târziu, în timpul renumitului dascăl Fabian, şcoala confesională românească.

Cimitir de animale

În amintirea a ceea ce reprezentase mănăstirea, enoriaşii din Bârsana au întreţinut în bună orânduială tot ce le revenise după desfiinţare, cultivând pe acest teren chiar şi o livadă cu pomi fructiferi. Însă, după al Doilea Război Mondial, acest teren i-a fost confiscat parohiei şi dat în proprietate mai multor familii care şi-au ridicat case. Nu s-a construit însă nimic pe terasa de deasupra, în exact locul fostei mănăstiri, parcă în semn de aşteptare a retemeluirii a ceea ce fusese cândva la Bârsana. Dorinţa de a rectitori mănăstirea era din ce mai prezentă, însă piedicile imposibil de trecut. Dominaţia habsburgilor asupra Transilvaniei, înainte de 1918, apoi Dictatul de la Viena, din anul 1940, care ne-a luat Ardealul de Nord, sau instaurarea regimului ateu de după al Doilea Război Mondial aveau să destrame, pentru moment, orice vis al bârsănenilor de a vedea din nou mănăstire în satul lor. În timpul regimului comunist, terasa de deasupra satului devenise o groapă adâncă în care locuitorii satului şi alţii din împrejurimi îngropau trupurile animalelor moarte, după cum ştie cu precizie dl Ioan Bârsan, localnic ce îşi trage neamul din viţa celor trei fraţi care au întemeiat Bârsana.

Odată cu Revoluţia din anul 1989, bârsănenii şi-au reluat gândurile, astfel că la iniţiativa preotului paroh, Gheorghe Urda, au hotărât să redevină ctitori, alături de primii, voievozii şi boierii Bârsanei. Aşa se face că în anul 1993, Preasfinţitul Justinian, Episcopul Maramureşului şi Sătmarului, a sfinţit temelia noii biserici a mănăstirii. „Vremurile care au urmat n-au fost prielnice pentru rezidirea şi rectitorirea aşezământului, dar în 1992, Preasfinţitul Justinian, la solicitarea preotului de aici, Gheorghe Urda, şi a credincioşilor, a pus piatra de temelie pentru ceea ce se vede, o minunată biserică maramureşeană, pe locul care s-a păstrat, ca prin minune, fără se construiască pe el ceva. PS Justinian a hotărât ca hramul acestei mănăstiri să fie Soborul celor 12 Sfinţi Apostoli, pentru că aşezământul cultivă, promovează şi mărturiseşte comuniunea şi sobornicitatea. Iată că după 14 ani, dealul acesta de la Bârsana este împodobit de 12 construcţii, după numărul celor 12 sfinţi apostoli. Este un efort uriaş pe care măicuţele şi oamenii cu suflet românesc şi cu dreaptă credinţă l-au depus aici“, continuă PS Arhiereu-Vicar Iustin Sigheteanul.

În anul 1994, a fost numită stareţă monahia Filofteia Oltean, care a preluat ceea ce începuseră sătenii. Şi a continuat cu vrednicie toată această lucrare sfântă, astfel încât la Bârsana s-a dezvoltat perfecţiunea arhitecturală şi dragostea pentru frumos, dar s-a şi reluat firul vieţii monahale existente până la 1791, când mănăstirea a fost desfiinţată.

S-a înfiinţat un muzeu, în care sunt expuse manuscrise şi cărţi sfinte de patrimoniu din secolele XVI-XIX, icoane vechi şi o bogată colecţie de obiecte de artă populara locală. Fiecare dintre maicile ce alcătuiesc obştea care numără aproape 20 de monahii are ascultarea sa. Câteva dintre ele pictează şi ţes, altele au ascultare la bucătărie, la camerele de cazare, urmând astfel tradiţia de sute veacuri a monahismului ortodox, îmbinarea muncii cu rugăciunea.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!