„Bătălia pentru putere se dă la televizor“

Oana Rusu, 08 Noiembrie 2007

▲ „Nu poţi să ajungi într-un post înalt dacă nu stăpâneşti arta vorbirii frumoase“ ▲ „Un orator, un lider carismatic, trebuie să sesizeze înaintea celorlalţi care este spiritul timpului său şi cam ce ar vrea masele de la el. Este posibil să fi fost zeci de oameni cu calităţile lui Napoleon, dar unul a fost cel care a sesizat şi acţionat în spiritul a ceea ce timpul cerea“ ▲ Un interviu cu profesorul Constantin Sălăvăstru de la Catedra de Logică şi Filosofie Sistematică, prorector didactic al Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi ▲

Lupta pentru putere se dă acum prin intermediul discursului?

Această chestiune nu este una nouă, aşa cum ni s-ar părea. Am putea crede că numai politicienii de astăzi se bat ca pe câmpul de luptă în discursuri, în replici. Arta oratorică a apărut, în special pe terenul politicii, ca un mijloc de confruntare între partenerii care urmăreau să acceadă la posturile de putere cele mai înalte. E o problemă veche, aceea a raportului între arta discursului şi arta puterii, ele se îngemănează şi, în special în societăţile democratice, a existat o interdependenţă între cele două domenii. Este evident că astăzi lucrurile acestea au ieşit mai mult la suprafaţă şi datorită acestei tehnici excepţionale, televizorul, prin care individul este adus în faţa comunităţii umane. Vorbeşti astăzi la televizor, te vede o ţară sau, dacă este un canal de o mai mare importanţă, te vede o lume întreagă.

Bătăliile politice sunt în primul plan al televiziunilor, al mijloacelor de comunicare în masă, pentru că ele atrag şi publicul, atrag şi interesul alegătorilor. Poate că nu este chiar punerea în practică a ceea ce romanii numeau „pâine şi circ“, dar este ceva de acest gen.

Spectacolul este o tendinţă a lumii contemporane mai ales în aceste domenii, propagandistic, politic, în jocul electoral, dar şi dincolo de acestea, aşa cum sunt decernările de premii Oscar de la Hollywood care sunt un adevărat spectacol la care fiecare îşi pregăteşte cele câteva cuvinte fiindcă ştie că este ascultat de o lume întreagă.

Atunci, e mai importantă televiziunea pentru transmiterea unui mesaj electoral decât presa scrisă, de exemplu?

Mijloacele de comunicare în masă sunt diferite, ele acţionează pe căi diferite, e greu de spus care are o ascendenţă valorică în raport cu celălalt. La prima vedere am putea considera că televiziunea este cea care penetrează cel mai mult. Nu ştiu dacă acest lucru este adevărat, pentru că una este să fii prezent, alta este să fii reţinut, să fii analizat, să fii valorizat. E posibil, la un moment dat, ca un text de ziar să aibă o influenţă mult mai mare la anumite categorii de electorat decât simpla apariţie la televiziune şi show-ul care se produce acolo, pentru că televiziunea, dacă nu face show, aproape că nu există.

„Oratoria, arta care s-a dezvoltat la popoarele libere“

Care ar fi mijloacele de care are nevoie un om politic, în afară de capacitatea de comunicare pe care să o presupunem că o are?

Există tratate fundamentale de artă oratorică, o parte dintre ele ne vin încă de la clasicii domeniului, Demostene, Cicero, Quintilian. Aceştia au fost preocupaţi de evidenţierea fiecărei laturi a personalităţii aceluia care dorea să devină un bun orator, a aceluia care avea intenţia de a se prezenta în faţa publicului pentru a ţine un discurs. Cicero are o lucrare importantă care se numeşte „Despre orator“ în care analizează toate dimensiunile artei oratorice în care spune un lucru esenţial: Nimic nu este mai interesant, mai important şi mai de admirat decât această putere a unui om de a influenţa numai prin cuvânt judecata celor din jur, opţiunile judecătorilor care sunt puşi să dea un verdict sau opiniile parlamentului într-o situaţie sau alta. El spune că aceasta este singura artă care s-a dezvoltat cu precădere la popoarele libere şi democratice.

Prin urmare, este nevoie de un enciclopedism al oratorului, indiferent în ce domeniu este, fie că este om politic, că este om de ştiinţă, vorbeşte la Academie sau în alte contexte, e necesar să ştie cât mai mult, în cât mai multe domenii, pentru că, în general, discursul este, la rigorare, rezultatul unei organizări. Dar ceea ce face farmecul discursului este improvizaţia de efect şi nu poţi să improvizezi decât atunci când ştii foarte mult din foarte multe domenii.

Tot Cicero, pe care îl invocăm în permanenţă fiindcă este modelul elocinţei clasice, ne spunea că modelul de orator desăvârşit trebuie să aibă ceva din gândirea filosofului, din ascuţimea de spirit a unui logician, din glasul actorului şi toate trebuie să se îngemăneze pentru a pune în mişcare o idee în faţa publicului.

Astăzi este o anumită neglijenţă, cel puţin asta e impresia, în modul de a te prezenta, discursiv, în faţa celorlalţi. Parcă cu cât vorbeşti mai urât, mai prost, ca să o spunem direct, parcă ai mai multă priză la public, apare acea imagine că „e şi el la fel ca noi, vorbeşte la fel ca noi, la fel de prost, şi atunci e de-al nostru“.

„Omul politic trebuie să fie om al timpului istoric“

Este preferat un „băiat bun de-al nostru“ în faţa celui care se apropie de idealul de om politic?

Nu cred! Vorbind la scara timpului istoric, micile accidente care pot fi accentuate într-o situaţie sau alta rămân până la urmă mici accidente şi nu constituie dominanta unui anumit demers. Nu mi se pare că putem face o regulă din faptul că un om fără calităţi a reuşit. E posibil ca el să fi reuşit cu un efort deosebit, beneficiind de un context favorabil, dar a doua oară astfel de contexte nu mai pot decât cu greu să se ivească.

După părerea mea, omul politic trebuie să fie om al timpului istoric. Dacă e şi un om deschis la dialogul cu cei din jur, în special cu masele, el ar trebui să sesizeze, înaintea celorlalţi, cam care este spiritul maselor, aşa cum un orator desăvârşit ar trebui să desluşească, la primul contact cu publicul, acel efect de atmosferă care este foarte greu de descifrat, nu e la îndemâna oricui. Dar dacă nu îţi dai seama, de la primul contact, de la primele cuvinte, care este atmosfera care se instalează între tine şi public, există puţine şanse să influenţezi cumva şi cu atât mai puţin e să convingi sau să seduci un astfel de public.

Prin urmare, aşa cum s-a vorbit, un orator, un lider carismatic, trebuie să sesizeze înaintea celorlalţi, care este spiritul timpului său şi cam ce ar vrea masele de la el. Este posibil să fi fost zeci de oameni cu calităţile lui Napoleon, dar unul a fost cel care a sesizat şi acţionat în spiritul a ceea ce cerea timpul.

Se mai spune că oratorul carismatic este cel care determină la cei cu care vine în contact o sărbătoare verbală colectivă. Sigur că este enorm de greu să poţi face aşa ceva, dar dacă ai făcut, atunci publicul îţi este întotdeauna aproape.

Singura apreciere vine de la reacţia publicului. Dacă publicul este cel care aplaudă la sfârşit, se ridică în picioare, atunci acesta este supremul indiciu că noi am avut succes în discurs. Dar dacă în discursul nostru toţi plâng sau sunt deprimaţi, e clar!

Poate fi credibilă o persoană care susţine valori ce intră în contradicţie cu ceea ce este?

Discursul, în general vorbind, este un tot. El influenţează publicul atunci când este produs şi prin modul cum am ales ideile despre care vrem să vorbim şi despre modul în care le-am organizat, pentru că anumite idei trebuie puse la început. Cicero şi Quintilian, în special, au indicaţii exacte despre cum trebuie să stabilim ordinea într-un discurs de un anumit tip, depinde apoi şi de expresia în care punem ideile, cum învelim ideile noastre în discurs, dar depinde şi de gestica pe care o avem atunci când prezentăm ideea în faţa publicului, astfel că discursul este un tot.

Prin urmare, trebuie să existe o armonie perfectă între ceea ce spui, ceea ce eşti şi felul cum te manifeşti. Nu poţi să vorbeşti despre idei mari pe o tonalitate nesemnificativă. Ideile mari trebuie îmbrăcate în cuvinte mari, ca să fie o armonie, un echilibru, o concordanţă între idei şi modul cum este exprimată. De asemenea, şi viceversa.

Nu poţi să vorbeşti despre ceva nesemnificativ ca şi cum ar fi ideile cele mai importante ale unei comunităţi. Cam aşa se întâmplă astăzi, vezi un lucru complet accidental al existenţei şi îl întorci pe toate părţile, construieşti discursuri cât mai sofisiticate pe marginea lui ca şi când ar fi cea mai importantă idee a comunităţii.

Nu e bine pentru performativitatea unui discurs ca publicul să constate o discrepanţă între modul tău de a fi şi ceea ce spui. De fapt, chestiunile astea se grupează în aşa-numitele sofisme ale actului de discurs. Medicul care îl sfătuieşte pe bolnav că fumatul este dăunător, dar el fumează lângă bolnav, face să apară o discrepanţă între ceea ce el spune şi ceea ce face. E un sofism.

La fel se întâmplă şi cu politicienii. Nu e posibil să vorbeşti despre cei care nu au cu ce trăi, care îşi duc existenţa de azi pe mâine, tu, care eşti proprietarul a jumătate din ţară. Nu e rău să fii bogat dacă bogăţia este adunată pe căi cinstite, nici o problemă, publicul te va aprecia pentru asta, pentru că bogăţia întotdeauna este de admirat, doar calea pe care se obţine este de discutat.

Aici, eu aş recomanda mai multă prudenţă, în toate. Ai fost un om mai libertin, iar publicul ştie asta, nu poţi să vii şi să propovăduieşti mila creştină. Greşelile de aici se produc în actele noastre discursive, pentru că publicul îşi dă foarte uşor seama de acest lucru. Nouă o să ni să pară că nu ne vede nimeni, că nu sesizează nimeni, dar nu este adevărat. Vorba celor de la „Academia Caţavencu“, publicul nostru este mai deştept decât noi. De la această idee trebuie să pornim întotdeauna când ne prezentăm în faţa publicului.

Ce şanse are un candidat total necunoscut să se facă remarcat?

Mecanismul selectării celor care aspiră la posturile de putere, în general, atunci când sunt oragnizate de instituţiile care gestionează posturile de putere, nu ar permite unui necunoscut absolut să ajungă chiar în situaţia de a candida la un post de putere semnificativ. Mă refer aici la partide, asociaţii, organizaţii.

Toate acestea, atunci când îşi prezintă un candidat, trebuie să aibă în vedere o serie de lucruri. Trebuie să aibă în vedere personalitatea candidatului, trecutul lui, precum şi notorietatea lui.

Un om care este total necunoscut este posibil să se fi preocupat de un domeniu foarte îngust, care nu are nici o treabă cu politicul. În general, în domeniul politic, posturile de putere sunt posturi care se gestionează instituţional, trebuie să ai o întreagă echipă în spatele tău şi un ansamblu de resurse, pentru că o campanie electorală, dacă e să vorbim despre aspectul acesta al discursivităţii, se susţine nu numai cu vorbe, ci şi cu bani. Chestiunile acestea nu se pot dezvolta decât în cadrul organizat al unui partid, ceea ce este şi firesc.

Dacă analizăm viaţa politică în societăţile aşezate, cum ar fi societatea americană, nu prea au şanse candidaţii independenţi. Sunt candidaţi care provin de la cele două partide, prin rotaţie. Există şi unele avantaje, nu poate veni cineva despre care să nu ştii nimic şi să nu ai nici o percepţie despre ce va face.

Discursul populist, un discurs ficţional şi imoral

Cât de periculos este discursul populist, care promite pensii, ajutoare?

Acest tip de limbaj nu e de azi, de ieri, tot ce înglobează el este cunoscut de mult timp. Există astăzi un întreg curent de gândire în domeniul analizei politice, numit neopopulismul contemporan. În special în America Latină sunt lideri care au ajuns în vârful ierarhiei de putere mergând pe un discurs neopopulist. Temele de campanie, temele dezvoltate de lideri, de oratori sunt foarte diverse, iar ei speculează, cu mare iuţeală, exact atunci când trebuie, anumite nemulţumiri ale maselor, anumite aspiraţii ale lor, care nu au fost satisfăcute. Atunci când te referi la nevoi de zi cu zi ale individului, el întotdeauna va reacţiona la astfel de discursuri. Dar, la un moment dat, atunci când toţi promit pensii mai mari, salarii mai mari, electoratul va trebui să se sesizeze că acest discurs este în afara realităţii, este un discurs ficţional, nimeni nu o să poată să mărească tot în acelaşi timp, societatea are un volum limitat de resurse cu care să se organizeze.

Dar nu numai la noi e această chestiune. Am discutat cu studenţii mei un discurs al lui Roosevelt din 1933, de la primul mandat. Este cel mai populist discurs de pe pământ! El nu vorbeşte decât de mizeria pe care criza generală a din 1933 a adus-o. A câştigat! A câştigat chiar patru mandate ceea ce este chiar caz unic în istoria Statelor Unite. Sigur, este vorba despre o secvenţă de discurs care a fost produsă în faţa camionagiilor, iar acolo trebuie să mergi pe interesele lor.

Trebuie să distingem aici între discursul elitist şi discursul populist. Discursul populist este imoral, dar discursul elitist este inactual. Nu te poţi duce în faţa poporului cu un discurs elitist, pentru că rămâi cu el, tu şi cei câţiva, care te pot pricepe. Or, interesul, într-o astfel de situaţie, este de a pătrunde şi la cel mediu, pentru că şi el are drept de vot.

Este un principiu elementar în arta oratorică, adaptabilitatea la auditoriu. Trebuie să ştii ce auditoriu ai în faţă şi să te adaptezi.

Sloganul este o formă prescurtată a proiectului unui politician?

În special, în discursurile electorale, propagandistice, această formă de limbaj, cu multe calităţi care au efect la nivelul mulţimii, apare foarte des. Explicaţia apariţiei sloganului este relativ simplă, în faţa mulţimii nu trebuie să mergem cu subtilităţi sau cu discursuri întinse pe ore întregi, pentru că mecanismele de receptare ale mulţimii sunt altele.

Mulţimii trebuie să îi spui direct, exact şi clar despre ce e vorba. După asta pot veni şi explicaţiile, exemplificările şi interpretările, dar ei trebuie să îi dai imediat o imagine clară şi esenţială asupra temei, iar asta încearcă să facă sloganul. Printr-un slogan trebuie să prinzi esenţa a ceea ce gruparea care te-a propulsat urmăreşte. „Un om pentru liniştea noastră“, aici toată lumea a mers pe imaginea unui om care într-adevăr întruchipa, şi ca acţiune politică, liniştea, pentru că prea multe lucururi nu s-au mişcat. Altădată a fost sloganul „La vremuri noi, oameni noi“, ceea ce exprima direct ce urmărea coaliţia care a intrat în bătălia electorală.

Sloganul acţionează pe câteva direcţii fundamentale pentru receptor. În primul rând el este uşor de reţinut. O formulă scurtă, pe care, dacă o şi înţelegi, o reţii imediat. El mai este şi un enunţ, într-un fel, disimulat, adică el te lasă să înţelegi şi altceva. El este şi un enunţ imperativ, îţi spune „Un om pentru liniştea noastră“, dar în subtext îşi spune că trebuie să îl votezi pe x, că el ne asigură liniştea. Sau îţi spune „La vremuri noi, oameni noi“, enunţ care, ca formă nu este imperativ, dar în subtext el îţi atrage atenţia că trebuie să îl votezi pe y. Sloganul este şi o formulă retorică, adică are subtilităţile expresiei frumoase, expresia „La vremuri noi, oameni noi“ are rimă.

În general, în lupta politică de la noi, atât cât am putut să îmi dau seama, s-a valorizat şi s-a valorificat destul de bine această formulă retorică. Sloganele care au apărut erau exact ce trebuia la electoratul care era la un moment dat, nu au fost chiar greşeli impardonabile.

Cum pot fi atraşi alegătorii către o temă neatractivă, precum euroalegerile?

Tema europeană este extraordinar de atractivă, dar nu avem mijloacele pentru a conştientiza publicul că nimic nu e mai important pentru destinul lui viitor decât aceste schimbări care se produc astăzi. Pe o perioadă de zece ani s-au produs schimbări despre care vom vorbi probabil pe o perioadă de o sută de ani. Istoria va consemna. Noi, care suntem contemporani acestor evenimente, nu ne dăm seama de importanţa lor fundamentală! E posibil ca în viitor să se ajungă şi la mai mult, dar acum este primul pas. Noi vorbim acum despre evenimente din istorie, despre Revoluţia din Franţa, despre alte evenimente cărora le dăm acum o importanţă extraordinară, dar care, la timpul lor, probabil că nu au fost judecate în aceeaşi măsură ca astăzi. Or, exact aşa se întâmplă cu aceste probleme ale Europei unite.

În ceea ce priveşte raportul între receptor şi discursul european şi faptul că nu există atracţie între cele două, este o chestiune care se subsumează, într-un fel, temei generale a raportului între o problemă şi cum este percepută ea de public. Marea majoritate a electoratului este atinsă, în mod dur, de o serie de teme care sunt legate de viaţa de zi cu zi, de relaţia cu ceilalţi, aceste teme sunt pentru el stringente. Nu putem face noi, în societatea în care ne găsim, mai mult decât au putut face francezii sau alţii, care nu au ieşit la vot pentru astfel de probleme.

Nu putem ieşi din clişeele epocii în care trăim

Se poate spune că „limbajul de lemn“ din comunism a fost înlocuit cu cel al funcţionărimii de la Bruxelles?

Sintagma „limbaj de lemn“ circulă datorită unor lucrări occidentale care pun titluri ca să fie cărţile şi vandabile, dar formula a prins. „Limbajul de lemn“ a fost prezent întotdeauna, este şi va fi prezent, fiindcă întotdeauna discursul este impregnat cu clişee. Nu avem ce face, nu putem ieşi din clişeele epocii în care trăim. Noi am analizat „limbajul de lemn“ al societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi ni s-a părut ceva impardonabil, pentru că acolo nu mai aveai nimic altceva decât clişee. Dacă raportai la realitate, totul era diferit. Una era scriitura şi alta era realitatea. Dar, acest tip de limbaj funcţionează în permanenţă. Este important ca el să nu streseze celelalte componente, adică să nu preseze asupra lor încât uneori el să înfluenţeze mai mult decât limbajul axat pe reflectarea unor situaţii din realitate.

Dar politicienii români vorbesc acest limbaj european?

Nu ştiu dacă am căderea să mă refer la politicienii români, ei sunt rezultatul factorilor de influenţă care s-au manifestat în societatea noastră, unii sunt formaţi într-o anumită epocă, alţii, mai tineri, au trecut prin etapa în care nu i-a format nimeni, pentru că a fost şi o perioadă de disoluţie a tuturor instituţiilor, nimeni nu mai avea autoritate asupra nimănui. Nu poţi să ştii, fără să înveţi, eu asta le spun studenţilor mei, permanent.

Poţi să aduci internetul de pe lume, poţi să aduci toate mijloacele, dar dacă nu înveţi şi dacă nu înţelegi, nu ştii, asta e! Fără efortul personal, nimic de valoare nu se face, iar ceea ce se face de valoare nu este la îndemâna oricui. Dacă cineva îşi face iluzia că şi el ar putea să facă ce a făcut Eminescu, se înşeală amarnic. Limbajul pe care îl folosesc politicienii trebuie perfecţionat. Doamna Elvira Sorohan, care a fost la Facultatea de Litere, a scris un articol minunat despre o carte pe care eu am scos-o, „Mic tratat de oratorie“, şi îşi începea recenzia cu ideea că ar trebui ca politicienii noştri să fie puşi să citească un tratat de artă oratorică. Sigur, nu cred că le-ar ajuta prea mult numai citirea acestui tratat, dar, oricum, le-ar ajuta.

Profesor, doctor în filosofie, prorector

Constantin Sălăvăstru (n. 1956) a obţinut titlul de doctor în filosofie al Universităţii „Al. I. Cuza“ în anul 1993, cu o teză privind aplicaţiile logicii în domeniul educaţiei. În prezent, este profesor la Catedra de Logică şi Filosofie Sistematică, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi şi prorector didactic al universităţii. Domeniile sale de competenţă sunt logica discursivă, logica fuzzy, retorica, teoria argumentării, semantica logică şi aplicaţiile ei. Este directorul Seminarului de Logică Discursivă, Teoria Argumentării şi Retorică şi membru asociat al Centre de Recherches Sémiologiques de lâUniversité de Neuchâtel (Elveţia).

A publicat „Logică şi limbaj educaţional“ (Bucureşti, 1995 - premiul „Ion Petrovici“ al Academiei Române), „Raţionalitate şi discurs“ (Bucureşti, 1996), „Modele argumentative în discursul educaţional“ (Bucureşti, 1996), „Antinomiile receptivităţii“ (Bucureşti, 1997), „Logique, discours et pensée“ (Berne, New York, 1997 - coautor), „Identité et alterité: les avatars de la rhétorique contemporaine“ (Neuchâtel, 1998), „Discursul puterii: un eseu de retorică aplicată“ (Iaşi, 1999), „Critica raţionalităţii discursive: o analiză problematologică a discursului filosofic“ (Iaşi, 2001), „Teoria şi practica argumentării“ (Iaşi, 2003), „Rhétorique et politique - le pouvoir du discours et le discours du povoir“ (Paris, 2004) şi numeroase studii şi articole.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!