Reportaj
Biserica de pământ din Satu Nou

Biserica de pământ din Satu Nou

Dumitru Manolache, 12 Octombrie 2012

 

Există astăzi în Arhiepiscopia Tomisului, într-un perimetru restrâns, între Dunăre şi lacul Oltina, trei vechi lăcaşuri de cult speciale, care mărturisesc mai convingător decât altele ce a însemnat rezistenţa Ortodoxiei în acest spaţiu ocupat cândva de musulmani. Este vorba de bisericile de pământ din localităţile Satu Nou, Strunga şi Izvoarele. Biserica „Înălţarea Domnului“ din Satu Nou se diferenţiază însă de celelalte două prin faptul că la ridicarea ei a contribuit… un musulman, apoi prin originalitatea crucii de pe acoperiş şi prin „grătarul“ de şipci ce desparte pronaosul de naos, care aminteşte de interiorul unei moschei.
 
 
Am pornit într-un însorit început de octombrie, ce semăna mai degrabă cu o vară prelungită ca o peninsulă în inima toamnei, spre tainica Scythia Minor pentru a redescoperi rădăcinile prin care neamul nostru s-a „conectat“ definitiv la veşnicie. Aşa am ajuns să străbatem sate aproape uitate, să vizităm locuri de pustnicie, mănăstiri şi biserici care, toate, deopotrivă, mărturisesc izbândă şi martiraj, trăire şi viaţă ortodoxă, dincolo de vreme şi vremuri. Biserica veche din Satu Nou, judeţul Constanţa, Protopopiatul Băneasa, este un asemenea loc.
 

Dealul pe care se află ancorată corabia

 
Am ajuns în satul pomenit, din apropierea lacului Oltina, însoţiţi de părintele arhimandrit Andrei, stareţul Mănăstirii Dervent, străbătând drumul ce şerpuieşte prin mărăcinii stepei, conturând baza unor dealuri de lut galben, brăzdate de crevase adânci, crestate în trupul lor de ploile şi îngheţurile de peste an. O linişte aproape materială acoperea totul. Şi, în acest colţ de zi al tăcerii, ni s-a atras atenţia că acolo, pe dealul din faţă, printre olanele care acoperă măruntele case dobrogene se zăreşte o cruce. Adică biserica veche pe care veniserăm să o vedem. În afară de cruce nimic nu indica biserica, pentru că nu se deosebea cu nimic de celelalte case, neavând turle. Urcăm câteva zeci de trepte până la ea. O corabie ancorată în lut, care se sprijină pe câţiva stâlpi de lemn şi pe proptelele cu care îi sunt ţinuţi vertical pereţii. Dar tocmai prin acest chip modest, îmbătrânit, emoţionează sfântul lăcaş. Te întoarce în timp la vremea în care creştinilor din Dobrogea le era interzis a avea biserici mari, cu turle, de către autorităţile turceşti care vremelnic ocupaseră teritoriul creştinat de Andrei, primul Apostol al Domnului. 
 

Biserica din nuiele, pământ şi paie

 
Satu Nou, cum îl indică şi numele, datează de pe la 1825-1830, când s-a „mutat“ aici, spun unele surse, din cauza unei epidemii. Sumarul istoric al localităţii îl indică pe Marin Chirciu, din Canlia Veche, ca fiind primul locuitor al noii aşezări. Treptat, au venit şi alţii, români păstori şi pescari din stânga Dunării, din Muntenia, Moldova şi Basarabia, pe vremea Regulamentului Organic.
În timpul Primului Război Mondial, populaţia s-a refugiat peste Dunăre. La întoarcere, satul fusese distrus în întregime. Dar au luat viaţa de la capăt.
Biserica a fost construită în 1861, după istoricul păstrat în sat, sau în 1863, după cum indică inscripţia de pe uşile împărăteşti: „Ctitor 1863 Matiu Nicolaevici, soţia lui Caterina şi cu fiii lui, Dimitr, Nicolai, Teodor de la Silistra“.
Tradiţia locală spune că sfântul lăcaş ar fi fost construit de un meşter turc, dar istoricul amintit spune că ar fi fost ridicată de obştea satului, pe terenul donat de beiul Raşit, care stăpânea satul şi pământurile din jur, şi care ar fi suportat şi costul acoperişului din olane.
Pereţii bisericii au fost zidiţi din gard de nuiele, bulgăriţi cu pământ şi paie, căptuşiţi cu scândură la exterior, asemenea celorlalte două lăcaşuri existente în zonă, toate incluse pe lista monumentelor istorice.
La interior, pronaosul este despărţit de naos printr-un perete de şipci, care aminteşte de interiorul moscheii. Biserica este adăpostită sub un acoperiş scund, unic pentru tot edificiul, învelit cu olane, iar pronasul are tavan. Aşezată într-o coastă de deal, mica biserică ortodoxă veghează un pâlc de monumente funerare vechi, din piatră, deosebite ca formă şi detalii. Alături, se ridică o clopotniţă din lemn, a cărui toacă are inscripţionat anul 1862.
Biserica a fost împodobită cu icoane şi o catapeteasmă care impresionează prin frumuseţea şi simplitatea chipurilor sfinţilor ce mărturisesc despre un adânc al credinţei creştine, despre nevoire şi jertfă. Regăsim în aceste icoane, în chipul bisericii din Satu Nou, simbolul rezistenţei Bisericii străbune, obligată nu de puţine ori în istorie să se retragă în sine, să se smerească şi să nădăjduiască în tăcere în izbânda luminii credinţei în Mântuitorul. Căci nu se putea astfel să se întâmple pe locurile sfinţite de Apostolul Andrei şi ucenicii lui, care au botezat şi hirotonit preoţi ai locului, şi tot aşa peste timp, spre eterna izbândă a Învingătorului Hristos, după cum o dovedesc şi cele 17 vase liturgice din argint, descoperite în vecinătatea Satului Nou, în cetatea Sucidava dobrogeană (satul Izvoarele de astăzi), care poartă însemne creştine, precum monograma Mântuitorului (XP), identificată pe relicvariu. Acest tezaur este expus în muzeul din Constanţa. Iar multitudinea de cruciuliţe descoperite în acelaşi loc atestă şi ele numărul mare de creştini care au trăit în zonă.
 

Slujire necondiţionată lui Dumnezeu

 
În această biserică slujeşte, până se va sfinţi noul lăcaş, părintele Dragoş Trandafir. „Sunt preot în acest sat cu aproximativ 100 de suflete, din 2006. Să fii preot de ţară este un lucru deosebit. Dacă există dragoste şi vrei să-I slujeşti lui Dumnezeu este o bucurie. O uşurare. Satul are oameni harnici, muncitori, oameni cu frica lui Dumnezeu şi gospodari. Ei vin la biserică, atât cât mai pot urca aceste trepte, şi vor veni şi în noua biserică. Ceea ce împlinesc eu aici este o slujire necondiţionată lui Dumnezeu“, ne-a mărturisit părintele.
Am plecat din acest sat spre alte zări, oprindu-ne doar pentru a mângâia o cruce singuratică a unui erou din Primul Război Mondial, ridicată departe în câmp, într-o margine de drum, ca o rugăciune, ca o mărturie, ca o veşnicie spre care ne-au fost îndreptaţi paşii de cel ce ne-a propovăduit veşnicia: Apostolul Andrei.
 

Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!