An omagial
Mănăstirea Noul Neamț

Biserica din Basarabia până la Marea Unire din 1918

Pr. Prof. Dr. Ion Vicovan, 12 Septembrie 2018

În urma războiului ruso-turc (1806-1812), prin Pacea de la București (12/28 mai 1812) teritoriul dintre Prut și Nistru, numit (de) acum „Basarabia”, după numele „Basarabilor” (înainte acest nume desemna doar partea de sud a Moldovei, Bugeacul), a intrat în componența Imperiului țarist. Astfel, „noua provincie”, de multe secole parte a Țării Moldovei, a primit statut de gubernie a Rusiei țariste. În consecință, populația românească, ce constituia „majoritatea zdrobitoare” (86%)”, limba, obiceiurile și tradițiile locale n-au mai fost tratate ca etnie distinctă, cu moduri de manifestare proprii.

Dacă din punct de vedere politic, prin ucazul țarului Nicolae I, din 1828, provincia și-a pierdut autonomia, pentru integrarea ei în noua structură politico-administrativă rusească autoritățile au început un amplu proces de rusificare. El a fost îndreptat asupra insti­tuțiilor fundamentale: Biserica și școala.

Din punct de vedere bisericesc, la propunerea Mitropolitului exarh Gavriil Bănulescu-Bodoni, țarul Alexandru I a aprobat înființarea „Arhiepiscopiei Chi­șinăului și Hotinului”. Noua eparhie, pusă sub ascultarea Sinodului rus, cu mitropolitul amintit în fruntea ei, avea 10/12 protopopi, 775 biserici parohiale, majoritatea din lemn, și peste 30 de mănăstiri și schituri.

Mitropolitul Gavriil și-a propus, și parțial a reușit, introducerea unor principii și elemente de organizare specifice Bisericii Rusești în eparhia sa, chiar și a unor practici de cult: a înființat funcția de vicar, a format „exarhiceasca dicasterie”, protopopii fiind ajutați de mai mulți „blagocini”. Din chiar primul an al păstoriei sale, s-au deschis la Chișinău cursurile „Seminarului duhovnicesc”. Dacă la început bisericile din Basarabia își procurau cărțile de slujbă în special din Iași, începând cu anul 1814 s-au pus bazele unei tipografii la Chișinău, majoritatea cărților fiind tipărite în limba slavonă, iar cele în limba română, puține la număr, erau traduse după ediții rusești. În 1812 a luat fiintă „Societatea Biblică Rusă” la Peters­burg, iar din anul 1817 a apărut o filială la Chișinău. Dorința sa de edificare a unei catedrale mitropolitane în Chișinău nu s-a împlinit. A trecut la Domnul în 1821. După el, toți ierarhii care s-au succedat la conducerea acestei eparhii au fost de neam rus. Iată șirul lor: Dimitrie Sulima (1821-1844; a intensificat procesul de rusificare; a reorganizat cursurile Seminarului de la Chișinău, unde se preda inițial în limba română, dar prin ucazul țarului Nicolae din 1840 s-a introdus limba rusă; s-au organizat multe școli elementare (lancasteriene), numărul lor crescând considerabil; a tipărit cărți de cult în română, dar și cărți de învățătură, traduse din limba rusă; a ctitorit catedrala din Chișinău, în vremea sa ridicându-se multe biserici; s-a îngrijit de starea materială a clerului), Irinarh Popov (1844-1858; a fost preocupat de îmbunătățirea situației materiale și culturale a clerului; a construit un „cămin” pentru seminariștii săraci, publicând și câteva cărți de cult), Antonie Sokotov (1858-1871; în 1867 a inițiat publicarea Buletinului oficial al eparhiei, editat inițial bilingv, cu texte „în oglindă” rusești și românești; a ctitorit un important așezământ caritativ și misionar, care a dăinuit și după 1918), Paul Lebedev (1871-1882; este considerat cel mai de seamă ierarh rus din Basarabia; a intensificat procesul de rusificare a Bisericii de aici: „urmărea ca Basarabia să formeze același trup cu marea Rusie, nu numai în privința limbii, dar și prin duh”, activând în sensul transformării preoților în slujitori devotați ai statului; s-a îngrijit de bunăstarea clerului, de ridicarea și repararea a numeroase locașuri de cult; sub arhipăstorirea lui s-a desfășurat o semnificativă lucrare de asistență socială, prin înființarea de „frății” sau „frățimi”; a inițiat organizarea „Congreselor eparhiale”, fiind preocupat de intensificarea activității misionare, prin combaterea lipovenismului și a sectelor de sorginte rusească; a avut în vedere pregătirea clerului, prin introducerea unui nou Regulament pentru seminarele teologice rusești, și a cântăreților, limba oficială fiind rusa; în timpul său au luat ființă numeroase școli primare parohiale, aproximativ 400, o serie de școli pe lângă mănăstiri, dar și două „școli spirituale” de băieți și una pentru fetele „din tagma preoțească”; au fost tipărite numeroase cărți, în cea mai mare parte în limba rusă; a hotărât ca revista Centrului eparhial, inițial cu text paralel, rus și român, să apară exclusiv în limba rusă; mențio­năm că în vremea păstoriei lui a fost ctitorită în Basarabia Mănăstirea Noul Neamț sau Chițcani ca reacție la secularizarea averilor mănăsti­rești a lui Cuza - 1863), Serghei Liapidevski (1882-1891; deși bun predicator și susținător al școlilor care activau sub oblăduirea Bisericii, a rămas în istorie prin închiderea tipografiei eparhiale unde apăreau cărți în limba română), Isakie Polojenski (1891-1892; a pus bazele unui comitet de conducere și îndrumare a activității de combatere a sectelor), Neofit Nevodcikov (1892-1898; a fost o personalitate remarcabilă, ducând o viață ascetică), Iacov Peatnițki (1898-1904; în timpul lui ia ființă „Societatea de Istorie și Arheologie bisericească din Basarabia”; a pus bazele unei societăți caritative și misionare „Frățimea Nașterea lui Hristos”), Vladimir Sincovski (1904-1908; în tipografia eparhială reînființată apar multe cărți de cult în limba română; în 1908 apare primul număr al revistei bisericești „Luminătorul”, cu frecvență lunară, până în preajma celui de-al Doilea Război Mondial), Serafim Ciciagov (1908-1918; a fost un reprezentant tipic al naționalismului rusesc, împiedicând introducerea limbii române naționale în slujbe, străduindu-se să insufle clericilor și credincioșilor basarabeni fidelitatea față de Rusia). Amintim faptul că începând cu anul 1905 în Basarabia apare o mișcare de emancipare națio­nală, preoții cerând introducerea limbii române în Biserică și școală și publicații proprii. În aceeași perioadă preoții și-au continuat activitatea misionar-pastorală, înființând, la Chiși­nău, „Sfatul misionar eparhial”. O înflorire deosebită cunosc omiletica, catehetica (în 1910 are loc la Chișinău Congresul profesorilor de religie din eparhie), dar și lucrarea socială a Bisericii (prin înmulțirea epitropiilor bisericești, a azilelor pentru copiii orfani).

Dacă provincia dintre Prut și Nistru ar fi fost rusească, fără îndoială, într-o sută de ani, ea ar fi fost complet nivelată. Nu ai fi putut găsi, după scurgerea acestei perioade, nici o urmă românească în viața ei zilnică. Realitatea dovedește că o sută de ani nu au putut schimba radical această provincie. Cu toate succesele în direcția rusificării și colonizării, ea și-a păstrat caracterul său specific moldovenesc.

În perioada premergătoare Marii Uniri, în Basarabia au activat mulți intelectuali mireni, în majoritate cu studii teologice: Pantelimon Halippa, Ion Buzdugan, Daniil Ciugureanu, Sergiu Niță, frații Ion și Teodor Inculeț, Ion Pelivan, Pantelimon Erhan, Ștefan Ciobanu, Justin Frăți­man, Vasile Stroescu. Alături de ei s-au remarcat și numeroși slujitori ai Bisericii, dintre care amintim: ieromonahii Gurie Grosu și Dionisie Erhan, preoții Alexandru Baltaga, Andrei Murafa, Alexei Mateevici, Ioan Andronic, N. Murea și alții, împreună contribuind decisiv la Unirea Basarabiei cu România, consfințită prin proclamarea solemnă a ­Sfatului Țării din Chișinău, la 27 martie 1918.


Galerie foto:

Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!