Reportaj
Biserica din Negoieşti, ca o dropie rănită

Biserica din Negoieşti, ca o dropie rănită

Dumitru Manolache, 09 Iulie 2011

Înălţată precum gâtul unei dropii din spuza rugilor de mur pârguiţi în pojariţa Bărăganului, biserica fostei Mănăstiri Negoieşti, din Episcopia Sloboziei şi Călăraşilor, ridică vara până la tâmpla cerului. În apropiere, Argeşul şerpuieşte vitriolat de verdele lăstărişului oglindit în apele-i vălurite, purtându-şi muţenia spre Dunăre. Şi-n această tăinuită frântură de lume, doar tăcerea zidurilor cariate, răvăşită de umbrele unor nori de opal, şi sfinţii din biserică, măcinaţi de mucegaiuri albastre, vorbesc, convingător, despre vremuri, domni, domniţe şi Dumnezeu.

Câtă taină a putut să "toarne" Creatorul într-un singur loc, aproape neştiut, din coasta sudică a Bucureştilor, de s-a topit istoria, de s-au adunat veacuri, voievozi, sfinţi, războaie, bucurii, egumeni, "scrântiţi la minte", artişti, vise, avuţii şi deşertăciuni în el? Cine poate şti cum de s-au rostogolit toate, de-a valma cu oamenii locului, ca să ne arate şi să ne vorbească nouă, locuitori indiferenţi ai veacului acesta, despre măreţia, splendoarea, lumina unei lumi trecute, dar întreit întărită şi mărturisitoare în credinţa lui Hristos?

Poate zidurile, poate sfinţii, poate tăcerile crucilor din cimitir, poate clanţa uşii de stejar a bisericii sau colbul de pe vreo Evanghelie uitată prin vreun cotlon de pod ar putea să ne strige pe nume şi să ne spună, să ne dumirească mirarea şi întrebările. Şi, sigur, nici atunci nu se va putea cuprinde în vorbe, nu se va putea tălmăci pe de-a-ntregul taina Lui. Vrerea Lui.

Dar, ca să existe totuşi speranţă şi răspuns, Dumnezeu a rânduit pentru toate acestea un nume: Negoieşti. Şi despre acest nume pomenesc cronicile, vorbesc hrisoavele, căci necunoscutul Negoieşti, vă vine să credeţi sau nu, a fost, vremelnic, a patra capitală a Ţării Româneşti!

De aici porneau spre hotare solii şi porunci. Aici se semnau acte domneşti. Şi tot aici veneau să se închine voievodului locului ambasadorii Evropei. Iar voievodul, care îşi aducea vara întreaga curte la câmpie, lângă ctitoria sa, se numea Matei Basarab.

Istoria, ca binecuvântare, rană, război şi încercări

Spre biserica acestei capitale uitate a Ţării Româneşti am pornit într-o zi de vară, cu mirişti mirosind a grâu secerat şi cucută cosită.

Aflaserăm de ea de la scriitorul Ion Andreiţă şi-i "gustaserăm" înveşnicirea din scrierea "Întâmplări pastorale" a părintelui paroh Nicolae Truşcă.

Tăiem perpendicular nemărginirea spre Olteniţa, despletind în minte câmpia cu vechile ei drumuri spre Dunăre, pe care, veacuri la rând, s-au rostogolit către fluviu care încărcate cu bulgări de sare, armate flămânde, pustiitoare, domni maziliţi, călugări singuratici, voievozi şi domniţe, ţărani bântuiţi de nevoi, ţigani dăruiţi mănăstirilor din zonă şi cine mai ştie ce lume. Şi într-o margine de sat, sprijinită cu tâmpla de cer, am descoperit-o pe ea: biserica fostei Mănăstiri Negoieşti.

Despre acest sat vorbesc peste 170 de hrisoave, acte de danie, hotărnicii, foi de zestre, mare parte din ele emise la "Conacul de la Negreşti" unde, timp de un deceniu (1640-1650), voievodul Matei Basarab şi-a avut reşedinţa domnească temporară. Dar satul este mult mai vechi, fiind menţionat pentru prima dată la 1526, într-un hrisov al domnitorului Radu de la Afumaţi.

Pe vremea domniei lui Radu Şerban (1602-1610), slugerul Stanciu a început zidirea bisericii din Negoieşti, cu bani împrumutaţi de la preotul Radu. Fiind mazilit, biserica a fost terminată de către domniţa Elena, soţia lui Matei Basarab, după cum grăieşte şi pisania de la intrare, scrisă de preotul Gheorghe: "Acest cinstit şi dumnezeiesc hram, cu toate cele ale monastirii s-au zidit din temelie de binecinstitoarea doamnă Elena, soţia marelui şi binecinstitului domn Io Matei Basarab Voievod a toată ţara Ungrovlahiei în anii 1648-1649, izpravnic a fost Manea, postelnicul…"

La vremea începuturilor, biserica era încinsă de un zid de cărămidă şi acoperită cu şindrilă. La fel clopotniţa şi încăperile bisericeşti din incintă. O adevărată cetate ce străjuia cu faţa spre răsărit credinţa unui neam mult încercat, aşezat la hotarul de răsărit al continentului creştin.

Peste biserică însă, începând cu 1680, s-au năpustit mai întâi turcii, care i-au luat clopotul şi le-au scos ochii sfinţilor de pe pereţi. În 1737, Constantin Mavrocordat s-a întânit aici cu Ibrahim Paşa din Rusciuk, ca să discute potolirea conflictelor de graniţă. Veacuri la rând, satul şi mănăstirea au fost jefuite apoi de trupe austriece, ruseşti şi tătărăşti sau au fost ocupate de bulgari. Tot aici, în timpul Războiului de Independenţă, a staţionat corpul de armată condus de generalul George Manu, care a participat la luptele de la Turtucaia.

În a doua jumătate a secolului al XVII-lea, pe la Negoieşti a trecut şi călătorul sirian Paul de Alep, menţionând mănăstirea ca fiind "o construcţie cu totul nouă", iar din "Istoria Ţării Româneşti", a cronicarului Radu Popescu, aflăm că la un an după ridicare, mănăstirea a fost închinată Muntelui Athos.

Nu este loc pentru toate câte s-au întâmplat aici, dar nu-i putem trece cu vederea pe boierii Manu şi Cantacuzino, pe Sfântul Voievod Constantin Brâncoveanu, care au făcut însemnate danii mănăstirii, pe Mitropolitul Dositei, care l-a preoţit slujitor al bisericii mănăstirii cu hramul "Sfinţii Îngeri Mihail şi Gavriil", pe Iordache sin Vasilache, "slab la citit, globit de neam român, fecior de mirean", pe egumenii Sofronie şi Antim care, între 1847 şi 1850, au obţinut ajutor de la Mitropolie şi de la Muntele Athos şi au reparat mănăstirea.

Nu-i putem trece cu vederea nici pe cei 80 de "scrântiţi la minte" aduşi la Negoieşti de pe străzile Bucureştiului, despre care pomenea într-o scrisoare păstrată în arhiva bisericii Dimitrie Bolintineanu, ministru cultelor şi instrucţiunii publice pe vremea reformelor lui Cuza. Sau pe cele 14 călugăriţe de la Caşin, care au scos la lumină mănăstirea. Nu se poate trece cu vederea nici momentul secularizării, din 1863, când aşezământul a devenit biserică de mir, iar toate averile ei au fost luate de stat şi multe bunuri împrăştiate pe la alte biserici din jur.

Nicolae Iorga, Vasile Drăghiceanu s-au ocupat şi ei de istoria acestui aşezământ, tăvălit de vremuri prin istorie. Toate s-au dus, doar biserica a rămas în picioare, ca o dropie rănită, cu gâtul ridicat din spuza rugilor de mur, mărturie a unei dăinuiri în credinţă, dincolo de puterea noastră de pricepere.

Lecca, Babic, Eminescu, ţintuiţi în bumbi de argint

Şi în toată această rostogolire, câteva fapte şi nume ţintuiesc în bumbi de argint pomenirea lor în veac.

La 1810, pe lângă biserica mănăstirii funcţiona o şcoală pentru copiii satului, instruiţi chiar de preotul "globit de neam român" Iordache sin Vasilache.

Profanată de turci, refăcută parţial, apoi distrusă, în 1861-1865, fresca bisericii este în sfârşit în întregime realizată de pictorul Constantin Lecca, pentru 48.500 de lei. "Preacuvioase Părinte, am grăbit a împlini dorinţa ce aveţi a vedea biserica pe deplin împodobită…", avea să-i scrie acesta la 11 februarie 1864 egumenului bisericii, spunându-i totodată că-i "trimite toate icoanele tâmplei pe dl Iakşici, colaborator al meu" care, "după ce le va lustrui cuvenit va şi aşeza dintrânsele câte se va putea aşeza, iar cele ce vor fi cu neputinţă… vor rămâne până la venirea Dlui Babicu, sculptorul, ca să le aşeze Dlui…"

Prin numele acestui pictor, Negoieşti se apropie de Eminescu, prin Cleopatra Lecca Poenaru, fiica artistului, care îi căzuse cu tronc poetului, chit că era cam urâtă şi plancturoasă. Pentru această femeie, verişoară a lui Caragiale şi prietenă a lui Maiorescu, Eminescu a scris poezia "Pe lângă plopii fără soţ".

Iconostasul, lucrarea sculptorului Constantin Babic, am văzut-o pe viu. O dantelărie fină, "ţesută" cu migală şi talent în lemn uşor de tei sau tisă, de o frumuseţe barocă greu de imaginat. Şi tot de la maestrul Babic a rămas şi un tron arhieresc cu stema României de după unirea lui Cuza şi două date inscripţionate pe el: 5 şi 25.

Sfinţi "topiţi" de ape, mucegaiuri şi multă nădejde

Încorsetată în chingile unor schele şubrezite, biserica-monument istoric de la Negoieşti poartă pe chipul ei stigmatele martiriului.

Uitată, abandonată în anii de restrişte, apărată doar de umbra zidurilor ce o înconjoară, lăcaşul şi-a recăpătat suflul odată cu venirea aici a preotului Nicolae Truşcă, la 30 ianuarie 1982. Căci atât de mult s-a îndrăgostit părintele de ea şi de sat, încât a tăbăcit drumurile pe la mai-marii Culturii din Capitală şi, înainte de marea zăpăceală din 1989, a reuşit să-i refacă pictura distrusă aproape în întregime, să o repare şi să-i sprijine zidurile ruinate.

Dar calvarul bisericii nu se sfârşise. Ignorată de autorităţi, lipsită de fonduri, biserica-monument cade din nou într-un negru coşmar. Ploile, vântul şi gheţurile îi distrug acoperişul. Apele, şiroind pe pereţi, "topesc" sfinţii pictaţi de Lecca, scurgându-i scorojiţi spre podea. Mucegaiuri albastre rod adânc din carnea lor. Bucăţi însemnate din frescă se desprind de tavan, de pereţi, prăbuşindu-se pe pământ.

Păşim fulgeraţi de tăcere şi uimire în maiestuosul lăcaş. Privim "însângerarea" cerului zugrăvit de Lecca şi ne închinăm ca pe drumul Golgotei, mărturisind în gând crezul în învierea ei.

De pe peretele vestic ne privesc voievodal ctitorii istorici. Îngeri bănuiţi în spatele pojghiţei de mucegai strigă în trâmbiţe apocalipsa.

Şi, totuşi, mai există speranţă. Mai există salvare. Un proiect de 1,3 milioane de euro, obţinut cu greu de părintele Truşcă din fonduri europene nerambursabile, singurul de acest fel din Episcopie, vor reface în întregime aşezământul. "Părintele Stăniloae spunea că atunci când începi să ai necazuri în viaţă, Dumnezeu începe să aibă încredere în tine. Dacă trec prin unele încercări cu actualul proiect de reparaţie al bisericii, consider că Dumnezeu începe să aibă încredere în mine. Mă rog lui Dumnezeu să-mi ajute să duc la bun sfârşit reparaţia acestei biserici. Vreau să fac ceva pentru oamenii din această localitate, alături de care sunt de 30 de ani", ni s-a mărturisit părintele Truşcă. Şi aşa va fi. Căci slujitorul acesta, aplecat deopotrivă cu har spre misia sa şi spre scriere (este autorul savurosului volum pomenit la început, binecuvântat de Preasfinţitul Vincenţiu, Episcopul locului, fondator al ziarului de parohie "Lumina Credinţei" şi semnatar al multor pagini din "Bărăganul Ortodox"), duce cu sine dragoste de Dumnezeu şi de semeni. Multă dragoste la care i se va răspunde cu dragoste şi împliniri.

Coborârea bisericii de pe crucea calvarului

Ne despărţim cu greu de biserica din Negoieşti, cu regretul că foaia ziarului nostru, prea mică, nu poate cuprinde şi alte gânduri ale părintelui Truşcă. Un bucureştean ce s-a aşezat cu temeinicie în inima Bărăganului pentru a-I sluji necondiţionat Mântuitorului Hristos.

Înconjurăm încă o dată făptura rănită a bisericii cu aşteptarea coborârii ei de pe crucea calvarului.

Plecăm spre Capitală, rugându-ne Tatălui nostru ca altarul Lui din Negoieşti şi capitala vremelnică a voievodului Matei Basarab să renască aidoma cerului la Înviere.

Doar Argeşul, vitriolat de verdele lăstărişului reflectat în apele-i vălurite, continuă să-şi poarte muţenia spre Dunăre. De undeva din spate, ţipătul unei dropii rănite spintecă temelia cerului…


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!