Repere şi idei
Biserica înseamnă „a zidi”

Biserica înseamnă „a zidi”

Costion Nicolescu, 26 Martie 2017

Ceea ce vă povestesc s-a petrecut la moartea Patriarhului Justinian Marina, vrednic de aleasă pomenire, lucru despre care nu voi înceta să mărturisesc, tocmai pentru că a păstorit în vremuri foarte grele şi pentru că a slujit imens Bisericii, cunoscut şi mai puţin cunoscut, într-o vreme în care fiecare suflet ajutat şi scăpat din labele torţionarilor comunişti, precum şi fiecare biserică salvată sau apărată erau o minune, aveau o valoare greu de evaluat. Şi apoi mai sunt şi lucruri pe care le simţi numai, cu evidenţă, dincolo de orice explicaţie, stând puţin în preajma unui om. Pe deal la Patriarhie veniseră destul de mulţi credincioşi ca să-şi conducă Întâistătătorul. Ei nu aveau loc în biserică din cauza numeroaselor oficialităţi prezente, oameni care, în general, nu au mai nimic de-a face cu Biserica, dar care apar totdeauna, ca din pământ, în astfel de situaţii, obligate de protocol, dar şi de un anumit orgoliu personal care-i împinge să se afle totdeauna în faţă, să se afişeze, să-şi etaleze puterea politică şi socială. Cei care frecventau îndeobşte catedrala stăteau afară răbdători şi rugători.

După cum se ştie, Patriarhul Justinian a murit imediat după cutremurul din 1977. Fusese un timp bolnav şi internat la „Elias”… Dar se mai ştie că moartea i s-a mai tras şi din suferinţa pe care i-a provocat-o, în timp ce se întorcea de la spital, vederea dărâmării Bisericii Enei.

Ioan Alexandru mi-a povestit, atunci, cum în noaptea precedentă avusese un vis. Patriarhul îi apăruse în acest vis: i se plângea că nu are pe nimeni în jurul lui şi întreba unde sunt intelectualii ţării, de ce nu stau împrejurul său, în Biserică (şi în biserici, evident), să-l întărească şi împreună să încerce să facă ceva. Cam asta era ideea (şi ea este importantă), chiar dacă detaliile mi s-au mai şters din memorie sau s-au alterat. Paranteză închisă.

În jurul ierarhilor noștri, al clericilor în general, ar trebui să stea cei mai buni dintre credincioşi, cei mai pregătiţi, cei mai „trăitori”. Şi dacă gărzile de corp sunt gata să-şi pună corpurile lor la bătaie pentru cei încredinţaţi lor, gărzile acestea de duh trebuie să fie gata să-şi pună sufletele lor pentru a apăra dreapta rânduială în Biserică, inclusiv buna şi dreapta lucrare a slujitorilor ei, care sunt de tot felul, ca peste tot în lumea noastră. Cam ce i-am oferit noi şcolii bisericeşti ca material, cam din aceea şi-a croit lucrarea. Câte familii şi-au îndreptat copiii străluciţi şi supradotaţi spre slujirea în Biserică? Din fericire, lucrează şi Dumnezeu. El poate să facă pâini şi din pietre, dar să nu-L ispitim, să nu-L lăsăm singur.

Astăzi, în câteva cercuri „subţiri”, a ajuns o modă să critici Biserica, să critici ierarhii, după cum în alte câteva cercuri, mai grosiere, este o modă de a linguşi, din când în când, Biserica şi pe ierarhii săi, de obicei din oportunism sau din superstiţie. Şi într-un caz şi în celălalt avem de-a face cu creştini de protocol, care merg la biserică, cel mult, „din an în Paşte”, care văd în Biserică mai mult un ornament folcloric sau un instrument pentru exercitarea umorilor lor sau pentru a încerca câştigarea de capital politic sau social. Este foarte interesant de observat că tocmai cei care dispreţuiesc Biserica mai mult (pun preţ mic pe ea!) se raportează totuşi, instinctiv, la ea ca la o importantă putere (o simt în subconştient), fie că o vorbesc de rău sau o atacă, fie că încearcă să se folosească de puterea ei. Atât unii, cât şi ceilalţi sunt în general oameni care-şi culeg informaţiile de la televizor (este ciudat cât credit dau imaginilor în acest caz, deşi în rest se plâng că sunt minţiţi!) sau din jurnale, când bisericile, inclusiv catedrala, le stau la dispoziţie mereu şi ar putea să-şi culeagă informaţiile de la sursă.

Departe de mine gândul că în Biserica noastră nu se află, datorită slăbiciunilor noastre, destule lucruri criticabile şi necesar de a le îndrepta prin efortul conjugat al clerului şi al laicatului. Dar orice îndreptare şi vindecare nu poate începe şi nu poate avea rezultat decât dacă începe prin împreună şi deasa slujire şi rugăciune, la chemarea lui Hristos Care se întrupează prin Duhul Sfânt la fiecare Liturghie. Campaniile dezlănţuite împotriva Bisericii, a prezenței orei de religie în școală, nu au nimic de-a face nici cu grija faţă de viaţa Bisericii, nici cu bunele intenţii, nici cu creştinismul. Acest lucru este evident pentru orice om de bună credinţă. Există oameni care n-au învăţat mai mult decât să denigreze, să atace, crezând că prin aceasta devin interesanţi. Pentru ei cuvântul de ordine este „a demola”. Biserica înseamnă „a zidi”. De ce avem nevoie astăzi în societatea românească?


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!