Biserica, Taina Spovedaniei şi intelectualii

Potrivit învăţăturii creştine, omul care a fost creat de Dumnezeu nu se află într-o stare de repaus, într-o situaţie de autosuficienţă, static, ci este într-o continuă mişcare, într-o dinamică lucrătoare potrivit chemării lui la „asemănarea” cu Dumnezeu; este chemat la desăvârşire. Lucrarea persoanei umane pentru a ajunge la desăvârşire se leagă de Dumnezeu şi de împlinirea poruncilor divine, de aceea, ea se numeşte lucrare sfântă, căci de fapt omul este chemat la sfinţenie.

Lucrarea aceasta se poate desfăşura, creştineşte vorbind, la nivel spiritual prin „rugăciune, care este raportarea omului la Dumnezeu, comuniunea şi unirea cu El” (Sfântul Ioan Scărarul), dar nu se epuizează în aceasta, căci şi toate cele pe care le face omul zi de zi prin lucrul mâinilor sau la un nivel intelectual pot să se încadreze într-o lucrare sfântă.

Biserica poartă de grijă tuturor oamenilor: fie a celor care-l slujesc pe Dumnezeu prin muncă fizică, fie prin muncă intelectuală. Este puţin riscant însă pentru omul intelectual din ziua de astăzi să dobândească o cultură vastă şi în acelaşi timp să găsească drumul spre Dumnezeu şi să conştientizeze că vasta cultură acumulată este o zestre primită de la Dumnezeu printr-o lucrare a harului divin.

Este greu însă şi pentru slujitorul Bisericii să se îngrijească sufleteşte şi de cei care formează o categorie de oameni aparte, o lume a intelectualilor, deşi din punct de vedere spiritual toţi suntem egali în faţa lui Dumnezeu.

Intelectualitatea reprezintă o lume care se vrea altfel decât ceilalţi şi poate face mult bine Bisericii, dacă este ancorată în realităţile Bisericii şi dacă foloseşte intelectul în scopul căutării Adevărului absolut, dar poate face şi mult rău printr-o atitudine sfidătoare la adresa creaţiei şi a Creatorului. Depinde unde cauţi adevărul. „A căuta adevărul în om şi în univers înseamnă a nu-l afla niciodată. Asta nu înseamnă că omul în explorările lui în lumea interioară şi exterioară nu poate obţine utilităţi şi comodităţi, dar trebuie să evite dubla însetare, şi anume că tot ce se obţine raţional în exploatarea celor două lumi este adevărat...” (Petre Ţuţea)

Pastoraţia intelectualilor „sub un anumit raport ar trebui să fie mai uşoară, pentru că aici preotul are de-a face cu oameni inteligenţi, care pot să-l înţeleagă... Şi totuşi aici preotul are de străbătut o cale mult mai spinoasă. Pe intelectual, de multe ori, îl găseşti închis în cetăţuia concepţiilor sale, încât nu te poţi apropia de el. Priveşte cu oarecare dispreţ pe preot cu educaţia lui teologică „unilaterală” (Nicolae Brânzeu). Mulţi dintre intelectualii noştri sunt indiferenţi faţă de învăţătura mântuitoare a Bisericii lui Hristos şi de cele mai multe ori nu sunt practicanţi ai cultului.

„Poate că în faţa lumii ţin la Biserică, iau parte la anumite sărbători ale ei, dar sunt absolut neglijenţi la îndeplinirea datoriilor spirituale. Ei nu cercetează biserica, nu ţin sărbătorile, de posturi nici nu mai vorbim, nu se împărtăşesc cu Sfintele Taine, primesc pe preot cu crucea la Bobotează, se poate descoperi şi vreo icoană la ei în casă” (Pr. Nicolae Brânzeu).

De multe ori la vizitele pastorale „colecţia de icoane” este arătată intenţionat ca să se arate preocuparea sa pentru artă şi pentru antichităţi. Intelectualii ca oameni raţionali trebuie să fie conştienţi de faptul că „raţiunea, cultura, intelectul pot fi considerate vehicule ale adevărului, binelui şi frumosului revelate, dar sunt şi instrumente ale omului care caută şi nu află niciodată definitiv” (Petre Ţuţea). Unii dintre ei consideră că Taina Spovedaniei nu este potrivită statutului său şi că preocupările sale înalte sunt mult mai preţioase pentru posteritate decât o simplă aplecare la neputinţele sale care există şi de multe ori din belşug. „Eu, omul de azi... nu sunt naiv ca să mă arăt neputincios în faţa altuia, fie el chiar preot.” (Episcop Grigorie Comşa, „Taina pocăinţei şi intelectualii”)

Există o mică parte din rândul intelectualilor care critică vehement şi nejustificat Biserica Ortodoxă, deşi fac parte din rândurile ei, sunt fiii ei. Probabil ar fi necesară o aplecare atentă şi smerită asupra acestora pentru că atitudinea rezervată sau indiferentă a intelectualilor nu este rodul unei rele intenţii. Mi se pare demnă de luat în seamă propunerea domnului Andrei Pleşu, care se referă la asumarea celor intelectuali: „Biserica nu-i preia cu destulă generozitate, să ia seama de ei, să se sprijine pe ei, să-i solicite, să-i valorifice... Biserica îi descoperă pe aceştia de multe ori în momentul înmormântării”.

Desigur, pentru a se ajunge la această unitate sunt necesare şi din partea Bisericii, prin slujitorii ei, şi din partea intelectualilor multă bunăvoinţă, disponibilitate şi multă smerenie.

În lucrarea pastoral-misionară cu intelectualii, preotului i se cere să fie pregătit din punct de vedere intelectual, iar cultura sa generală şi teologică să fie dublată de o viaţă de sfinţenie şi o trăire religioasă autentică. În scaunul Spovedaniei, preotul trebuie să fie atent să nu minimalizeze pregătirea intelectuală sau valoarea lui în societate, ci să se apropie de fiecare în parte cu atenţie multă şi „cu o particulară stimă” (Arhimandrit Melchidisedec Ştefănescu). „În lumea intelectualilor se va discuta problema culturii moderne şi raporturile ei cu religia creştină, se va arăta influenţa bună sau rea a curentelor literare, filosofice, sociale asupra vieţii intelectualilor de astăzi se va studia şi discuta cu ei problema artei şi, în general, tot ceea ce interesează viaţa intelectualilor, tot ceea ce ar contribui la apropierea lor de Dumnezeu” (Pr. Spiridon Cândea). Creştinismul are o învăţătură bine închegată, superioară celorlalte religii, pentru că învăţătorul şi învăţătura sunt una - Domnul Hristos.

Mulţi intelectuali au ieşit şi s-au format în case preoţeşti, iar Biserica Ortodoxă, „mama spirituală a poporului român” cum spunea Eminescu, a avut, de-a lungul istoriei, o importanţă majoră la formarea poporului nostru.

Este necesar să amintim intelectualilor că orice cultură, „oricât de frumoasă şi de bogată ar fi ea, nu e în stare să aducă nici iertare de păcate şi nici mântuire sufletească” (Pr. Spiridon Cândea). Învăţătura Evangheliei are o valoare mântuitoare.

În Evanghelia după Ioan, în capitolul al treilea, Mântuitorul îl califică pe Nicodim „Învăţător al lui Israel” şi nu îl pregăteşte cu parabole în dialogul ce avea să urmeze, ci-i dezvăluie direct principiile şi învăţătura cea nouă a Sa, învăţătura mântuitoare. „Episcopul Nicodim, învăţatul, intelectualul, este probabil dovada cea mai bună a imposibilităţii culturii şi inteligenţei intelectualilor de a constitui singura cale către Hristos” (Steinhardt).

Cazul Nicodim ne arată că la Mântuitorul nu au venit numai vameşii şi desfrânatele, bolnavii şi păcătoşii, ci şi cărturarii şi învăţaţii veacului şi că mântuirea poate fi dobândită de fiecare în parte, după firea şi pregătirea lui, căci: „Dumnezeu vrea ca tot omul să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (I Tim. II, 4). Omul este într-o continuă căutare, „vrea să fie, să ştie şi să fie fericit” (Petre Ţuţea), dar „o cultură nu poate niciodată să devină criteriu de judecată şi, cu atât mai puţin, criteriu ultim de adevăr” (Horia-Roman Patapievici, „Omul recent”), pentru că „adevărul nu se află în lucruri, dar este rezervat misticului rugător, aşteptător şi primitor” (Petre Ţuţea).

Evenimentele de familie din viaţa fiecăruia (botezul, cununia, înmormântarea) pot fi bune prilejuri pentru a sădi cuvântul Evangheliei în sufletul intelectualilor, dar şi predicile duminicale sau la sărbători, pentru că mulţi intelectuali se opresc acolo unde i-a captivat predica părintelui.

Preotul care are „puterea de a lega şi dezlega” păcatele oamenilor să fie atent ca în scaunul Spovedaniei să nu adumbrească printr-un dialog prelungit şi printr-o atenţie exagerată mărturisirea păcatelor, iar canonul recomandat nu este acela de a bate sute de metanii şi a citi zeci de acatiste, ci de a folosi darul său şi învăţătura sa într-un mod de viaţă creştin şi pentru sine, şi pentru semeni. „Cea mai mare descoperire pe care ne-o aduce creştinismul, zice Sfântul Ioan Damaschin, e cunoaşterea de noi înşine... De la Dumnezeu venim şi la Dumnezeu ne întoarcem, acesta este destinul omului, relevat prin Iisus Hristos.” Hristos este modelul şi pentru omul de rând, şi pentru intelectual, şi pentru cei din pustie; numai că „cei din lume se laudă cu cei cărora le merge mintea... În pustie ne lăudăm cu cei cărora le stă mintea, le stă înlăuntru supusă şi ascultătoare Duhului” (Emilianos Simonopetritul).

Tainele lui Dumnezeu nu sunt accesibile minţii omeneşti - la nivelul duhului trebuie să le privim, de aceea este necesară o „Cultură a Duhului” (Rafael Noica).

(Responsabil de rubrică diac. Ciprian Bâra)

Bibliografie orientativă

Sf. Ioan Scărarul, Scara 28, în rom. Filocalia, vol. 9, Buc., 2002, p. 381.

Petre Ţuţea, „Omul tratat de antropologie creştină”, p. 244.

Pr. Nicolae Brânzeu, „Păstorul şi turma”, Lugoj, 1930.

Arhimandrit Melchidisedec Ştefănescu, „Teologia pastorală”, Bucureşti, 1862, p. 201.

Pr. Spiridon Cândea, „Contribuţii la problema conducerii pastorale în oraşe”, teză de doctorat, Sibiu, 1939, p. 186.

Nichifor Crainic, „Nostalgia Paradisului”, Ed. Moldova, Iaşi, 1994.