Bixad, mănăstirea martir a Ţării Oaşului

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Reportaj

Un articol de: Dumitru Manolache - 08 Martie 2013

Bixad, din Episcopia Maramureşului şi Sătmarului, este una dintre cele mai importante bastioane ortodoxe din nordul Ardealului. Mănăstirea cu hramul „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel“ îşi poartă cu demnitate în prezent tainele şi urmele rănilor istorice, ca pe o cunună de martir. Legende fabuloase, întâmplări şi fapte incredibile, minuni şi credinţă, continuitate, toate fac din acest altar al Ţării Oaşului locul unde oamenii vin pentru a se întoarce în lume copii. Adică curaţi la inimă şi la suflet. La Bixad, sufletul se regăseşte, extirpându-şi rătăcirile printr-o terapie asumată, care doare uneori, dar vindecă, eliberează şi restaurează fiinţa.

Drumul din sat până la mănăstire poartă în truda urcării lui semnificaţia unei paradoxale, dar necesare adânciri în istorie şi în propria-ţi fiinţă. Lucrul acesta îl înţelegi la revenirea în lume. Căci acolo, sus, în sfântul aşezământ, scurtcircuitat în indiferenţele şi rătăcirile tale cotidiene, trebuie să te smereşti. Să îngenunchezi. Să-ţi reprimi izbucnirile şi să-ţi faci semnul crucii, deşi nimeni nu-ţi cere acestea. Toate vin însă din tine însuţi, ca un fel de autoimpunere benevolă. Ca o regulă a clipei, identificată instantaneu în eul tău împrăştiat.

Trecut legendar, taine şi răni

Mănăstirea din „satul de după fagi“, sau „satul de după pădure“, căci asta înseamnă Bixad, îşi pierde istoria în negura vremurilor. Părintele arhimandrit Emanuil Rus, stareţul mănăstirii, ne-a luminat curiozitatea, coborându-ne spre începuturile creştine ale locului. „Legenda care se învârte în jurul locului unde se află mănăstirea spune că aici, între Boineşti şi Călineşti Oaş, ar exista ruinele cetăţii Belovar, a dacilor liberi. Iar pe locul unde se află aşezământul ar fi existat chiar un altar de închinare al lui Zamolxis. Sunt acte care spun chiar că stareţul Pahomie, de la cea mai veche mănăstire de la noi, cea de la Perii Maramureşului, ar fi plecat din Ţara Oaşului. Adică de aici“, ne relatează cucernicia sa.

Multe din documentele doveditoare ale zămislirii şi devenirii mănăstirii au fost distruse sau ascunse prin Zacarpatia. Undeva, pe la 1614, domnul Moldovei, Ştefan Tomşa, amintea de numele Schitului Bixad, ca metoc al Mănăstirii Vetiş, într-o scrisoare adresată căpitanului cetăţii Sătmarului, Andrei Doczy.

În secolul al XVII-lea, în timpul prigoanei austriece, la Bixad îşi găsesc adăpost călugări, cărţi şi odoare sfinte din mănăstirile Bălgradului şi Prislopului.

Uniaţia însă a produs mare tulburare în viaţa religioasă a zonei, culminând cu suprimarea, neelucidată încă, a arhimandritului grec Isaia, în 1701. Acesta fusese prins şi dus la Viena, forţat de Scaunul de la Roma să se convertească la catolicism, şi trimis apoi cu însărcinarea de a atrage la uniaţie pe ortodocşii din Bihor, Satu Mare şi Maramureş.

În 1759, episcopul unit al Muncaciului, Manuil Olsavszky, a adus în Mănăstirea Bixad călugări bazilitani ruteni, în timp ce parohia satului a rămas ortodoxă, devenind chiar sediul protopopiatulul ortodox al Ţării Oaşului.

Biserica şi curtea de piatră a mănăstirii au fost ridicate în 1770, fiind sfinţite un an mai târziu.

În timp, aşezământul a fost reorganizat şi a funcţionat ca lăcaş monahal greco-catolic, până în 1948, însă, din 1954, a fost închis, clădirile transformate în casă de odihnă pentru mineri, apoi în preventoriu pentru copiii care aveau părinţii bolnavi de TBC. A urmat o perioadă de degradare cumplită, de se putea trece dintr-o parte în alta prin biserică, pentru ca în 1981, incredibil, la insistenţele unui localnic, Ceauşescu să aprobe restaurarea monumentului istoric!

Vasile Fintea, „sluga Domnului“

Vasile Finta, zis „Vorotel, sluga Domnului“, cum îşi spunea. Aşa s-a numit oşeanul din Bixad care l-a „păcălit“ pe Ceauşescu să repare mănăstirea. „Bătrânul a ajuns la Ceauşescu cu toată documentaţia în desagă, după multe încercări. Când l-a primit, i-a spus că el nu face mănăstiri, ci case muncitoreşti.

A ieşit omul supărat, spunând celui care îl însoţea: «N-am ce face de acum. Mă duc, iau oamenii şi o dărâmăm, că nu mai putem să ne uităm la ea. Mi-i ruşine că vin străinii şi o văd acolo că se ruineşte!», Când a ajuns la lift, cel care îl informase pe preşedinte despre vorbele bătrânului l-a chemat din nou în cabinet. După câteva minute, Ceauşescu l-a întrebat pe bătrân: «Cum trăiesc oşenii?» Iar bătrânul, fire înţeleaptă şi isteaţă, i-a răspuns: «Foarte bine, tovarăşe preşedinte. Şi cânii îi sătui de pâne albă în Ţara Oaşului!» Râzând, Ceauşescu i-a semnat hârtiile.

Omul acesta a trăit până în 2011. Şi în fiecare an de Sfântul Nicolae îi făcea parastas lui Ceauşescu, pentru că «l-a salvat din ruşine!» Aşa spunea, că lumea râdea de el şi nu credea că va reuşi să deschidă mănăstirea.

În 1989, când a fost sfinţită şi l-a văzut pe vlădica Vasile Coman în curtea aşezământului, s-a dus în pădure şi a plâns de fericire“, ne spune părintele.

Suntem bucuroşi că vă avem

Părintele arhimandrit Emanuil Pop este în mănăstire din 1971. A fost călugărit la Rohia. Împreună cu părintele Serafim Nan, l-a tuns în monahism, în taină, pe Nicolae Steinhardt. Şi tot cucernicia sa i-a ascuns manuscrisul „Jurnalului fericii“, salvându-i-l în anii â80 de comunişti.

A ajuns la Bixad în 1990. „N-am găsit nimic aici. Am luat totul de la capăt. Acum avem o obşte de şapte persoane. Duminica vin în mănăstire sute de credincioşi. Am încercat să ne facem datoria aşa cum trebuie, de aceea mănăstirea nu este goală. Lumea este foarte ataşată de credinţă.

Au fost problemele şi cu greco-catolicii. Ne băteau noaptea cu pietre. Ştiţi ce spun acum oamenii? «Suntem atât de bucuroşi că vă avem! Mai mult de atâta nu trebuie să spun. Asta este relaţia noastră cu credincioşii“, mărturiseşte părintele stareţ.

Rodul uluitoarei transformări

Înainte de plecare, ne-am rugat în biserică la icoana Maicii Domnului, făcătoare de minuni, donaţia împăratului Manuel al II-lea Paleologul voievodului Balc al Maramureşului, care a stat la Peri, fiind adusă în satul Mănăstirea, comuna Giuleşti, pe Mara, când ruşii au luat cele 137 de sate româneşti. În 1853 a fost mutată aici.

Impresionaţi de cele aflate, am plecat salutându-l pe Vasile Finta, pictat pe un perete al clopotniţei de la intrare. Pe drum, spre lumea din care urcaserăm aici, cu inima luminată, rememoram profeţiile împlinite, făcute de fostul stareţ Arcadie Pastori la sfârşitul secolului al IX-lea, care se refereau la decăderea şi învierea mănăstirii, la intervale de 40 de ani. Şi la acel tânăr ortodox, devenit călugărul Alexe Carpatinul, martirizat de unguri în închisoarea de la Sighet, cu câţiva ani înainte de Marea Unire din 1918, ale cărui moaşte, din Mănăstirea Iza -Ucraina, sunt venerate de confraţii de peste graniţă.

Am plecat schimbaţi. Rodul acestei uluitoare transformări l-am perceput la coborâre când, uşuraţi la inimă şi odihniţi la trup, am devenit mai atenţi cu împrejurul, cu semenii de lângă noi. Lucrurile au căpătat sens, istoria ni s-a relevat altfel. Uneori dureroasă, profundă, alteori înălţătoare şi martirică. Asemenea vieţii înseşi.

Citeşte mai multe despre: Mănăstirea Bixad