Fotografii: Ovidiu Bocioagă

Bucovina, o lume despărțită în două

Otilia Bălinișteanu, 11 Octombrie 2018

Revenită la trupul țării-mamă în 1918, după aproape două secole și jumătate de stăpâ­nire austriacă, Bucovina avea să fie din nou sfâșiată în iunie 1940, căzând pradă intere­selor rusești. Atunci, în urma ultimatumului sovietic, nordul regiunii a fost anexat forțat de URSS. O salbă întreagă de sate românești au trecut prin această teribilă dramă. Pământurile și pădurile mul­tor familii au rămas de partea cealaltă a graniței, altele au fost despărțite de hotarul croit cu cruzime și frați sau neamuri de sânge n-au mai știut unii de ceilalți decenii de-a rândul. Așa s-a întâm­plat și la Bilca, iar bătrânii povestesc cu durere de vremurile în care hotarul rusesc le-a ars sufletele ca un fier înroșit.

„Aici, la noi, la paduri, înainti di război (n.r. - al Doilea Război Mondial) vine regili Mihai cu mama lui. Mai mulți oameni cu cai frumoși i-o întâmpinat la garî. O vinit la vânătoare. Șî oaminii noștri, di la Bilca, fugăreu animalele, erau gonaci. Tata meu era cu caii, cu sănioaia. Ș-o împușcat o scroafî salbaticî. Pi urmî, tata o facut foc, ș-o fript barabuli în foc. Șî regele o mâncat barabuli fripti cu tata. Îi plăce.” Așa a început moș George Muntean a-mi povesti despre locurile în care s-a născut, zâmbind cu drag la amintirea asta fugară. Pe urmă, numai umbre i s-au așezat pe chip, căci Bilca, asemeni celorlalte sate dispuse azi de-a lungul frontierei cu Ucrai­na, a avut un destin crunt, marcat de lăcomia rușilor.

Moșul s-a născut în 1932, în Bilca, sat așezat pe malul stâng al Sucevei, în apropiere de Putna și de ținutul Vicovului. Când s-a trasat pentru prima dată linia de demarcație prin care rușii au anexat forțat nordul Bucovinei, avea numai opt ani, dar își amintește bine jalea de-atunci. Hotarul a trecut și prin satul lui, lăsând gospodarii mai cu seamă fără pădurile moștenite din moși-stră­moși. Acestea au rămas peste graniţe, iar oamenii s-au văzut deodată lipsiți de lemnul atât de trebuitor iarna sau de pământurile pe seama cărora se hrăneau. Multe neamuri s-au despărțit atunci, mult plânset și multă inimă rea au încăput în sufletele bilcanilor. „O fugit oameni de-acolo încoace la noi. Muuulți! Mulți o avut neamuri care-o ramas dincolo. Pământuri la fel, s-o rupt în douî. Ei o vrut să facă granița hotar cu Suceava; noi aveam sî fim la ruși. Da’ am scapat”, spune moș George.

În 1941, nordul Bucovinei a revenit la trupul României. Lucrurile au început a intra pe un făgaș cât de cât apropiat de normal, deși vremurile erau grele, iar războiul secera vieți și secătuia puterile oamenilor. Dar bucuria n-a durat mult. În aprilie 1944, Bucovina de Nord și ținutul Herței au fost reocupate de sovietici. De data aceasta pentru totdeauna. După dezmembrarea URSS, aceste ținuturi au rămas în componența Ucrainei. Înstrăinate sunt și azi.

Pământuri furate, oameni răpiți

În 1944, când rușii au reocupat partea de nord a Bucovinei, nu s-au mulțumit însă cu vechea linie de demarcație, pe care tot ei au trasat-o brutal în 1940, fără a ține cont de familii, de proprietăți, de satele rupte în două. Ci, fideli modului propriu de lucru, total lipsit de scrupule, au încercat să forțeze limitele deja stabilite, deplasând în mod repetat linia frontierei înspre interiorul statului român. Potrivit datelor furnizate de profesorul Gavril Cuciurean, în volumul cu caracter monografic 150 de ani de școală la Bilca, în sat, „granița a fost mutată pe o distanță de 8 km lungime și o adâncime variind între 0,1 și 1,3 km”. Astfel, pierderilor teritoriale din 1940 li s-au adăugat alte pierderi însemnate, respectiv „1350, 11 ha teren proprietate privată” și „230 de hectare pădure comunală, ce au rămas dincolo de frontieră”. „Când o vinit rușii, în ‘40, la noi era paduri comunalî, paduri pentru Fondul Bisericesc și paduri pentru silviculturî. Era un șanț ca hotar între aiestea. Eu cu încă un băiet eram cu oile, în Poieni. Erau niște poieni frumoase, cu niște fagi înalți. Șî numa văd o patrulă de ruși, vreo 12, cu pistoale șî cântau rusește. Șî mai, mai sî ni ieie, cu tăt cu oi. Ni mâna di la spati, cântând. Noroc c-o vinit un grănicer di la noi și ne-o scapat. Altfel eram pierduți”, își amintește moș George.

Dar, îmi povestește, înfricoșat, că alții, tot din sat, n-au avut același noroc. Au fost fie răpiți și duși de cealaltă parte a graniței, fie împușcați de ruși. „O fost o licitație, pentru lemn, la paduri. Șî primarul care era atunci, unu’ Irimescu, s-o dus la licitație. Șî l-o luat rușî. Nici pânî-n zîua di azi nu mai știi niminea nimic di dânsu’”. Întâmplarea a marcat, cu siguranță, întreaga comunitate de la Bilca, fiind consemnată și de profesorul Gavril Cuciurean în volumul mai sus pomenit: „(...) pe 9 septembrie 1940, o patrulă rusească - după ce a tras focuri de armă împotriva cetățe­nilor pre­zenți la marcarea parchetului din pădurea comunală - îl va reține pe primarul comunei, Vasile Irimescu, care va dispărea apoi fără urmă, pentru totdeauna”.

De la Bilca până la Crasna, pământ românesc aflat azi în componența statului ucrainean, nu-s decât opt kilometri distanță. Ținutul Crasnei, rupt din Bucovina istorică, e și azi, ca și odinioară, unul dintre cele mai pito­rești.

Hotare între frați

Altădată, în vremurile în care între bucovineni nu existau hotare, bilcanii treceau Bilca Mică (afluent al râului Suceava, „frate” cu Bilca Mare, celălalt afluent care curge pe teritoriul românesc aflat în componența Ucrainei), pârâul pe care-l alintă „Bilcuța”, și mergeau la Crasna. Fie la nea­muri, fie cu treburi, fie la joc.

În perioada interbelică, Bilca făcea parte din fostul județ Ră­dăuți, iar Crasna din fostul județ Storojineț. Cu toate astea, distan­țele mici făceau ca mulți săteni din Bilca să se angajeze la fabricile din Crasna, străbătând zilnic drumul dintre cele două așezări, prin pădure, pe scurtături numai de ei știute. „La Crasna era fabrică de spirt (n.r. - țuică). Pe-atunci n-aveau muncitorii ceasuri. Șî suna fabrica dimineața, la amiaza și seara; așa știem cât îi ora. Mulți di la noi lucrau acolo. Pi urmî băitani di la noi o luat în căsătorii fete di la Crasna. O fost frumos tari. Șî pi urmî o pus granițîli iestea…”, spune, cu tristețe, moș George.

Granițe, hotare, borne - cuvintele astea i-au tot răsunat în minte întreaga viața. Rostite când pe rusește, când pe românește, de parcă ar fi fost un blestem. În spatele casei, în umbra sălciilor de care se îngrijește de-o viață, stă bine înfiptă în pământ o bornă adevărată, de piatră. Semn al unei alte samavolnicii care „numai fiindc-așă o vrut Dumnezău nu s-o mai întâmplat”. Au pus-o comuniștii, în anii în care Ceau­șescu intrase în febra sistematizării satelor. De-acolo, de la borna aceea din grădina lui moș George, avea - dacă ordinele ar fi fost duse la capăt - să înceapă satul Bilca, și vechea vatră, atât de importantă din punct de vedere istoric și patrimonial, să fie rasă de pe fața pământului. „Vedeți borna asta? De-aicea-ncolo trebuie sî fie satul. Aiestea căsi, tăti vroie Ceaușescu sî li muti, sî facî teren agricol în locul lor”, poves­tește moșul.

Azi, puțini bilcani mai rostesc numele satelor românești de dincolo de hotarul ucrainean. Crasna, Cupca, Corcești, Ciudei – locuri atât de familiare altădată sunt acum învăluite numai în aburii amintirilor. Satul s-a împuținat. Cei vechi s-au dus, rând pe rând. Dintre cei 64 de recruți câți au fost de seama lui moș George Muntean, doar trei mai sunt în viață. Peste apa Bilcuței nimeni nu mai poate trece. Din vreme în vreme, moșul se duce până aproape de mal și privește la pădurea lui, rămasă dincolo de apă. „Am pomânt, di la tata, la frontieră. Am paduri pisti Bilcuța. Șî mă duc pânî la frontieră, mă uit la copaci șî nimica nu pot sî fac.”

Privește numai și apoi se întoarce acasă. Rădăcini acolo, rădăcini dincoace. O lume despărțită în două.


Galerie foto:

Lasa un comentariu
Articole asemanatoare
Momentan nu exista articole asemanatoare!

Arhivă ediții

Contactează-ne!