Moldova
Bucuria cutezătoare a credinţei

Bucuria cutezătoare a credinţei

12 Ianuarie 2018

Omul se teme de îndoială doar atunci când i se pare că, dacă se clatină viziunea sa despre lume, se clatină şi întreaga realitate, se clatină totul şi el nu mai are pe

ce-şi sprijini piciorul. Trebuie să avem onestitatea şi cutezanţa de a pune mereu totul sub semnul întrebării, toate punctele noastre de vedere, tot ceea ce am descoperit în viaţă, în numele căutării a ceea ce există cu adevărat, şi nu al aflării liniştii şi certitudinii.

Poate părea stranie o afirmaţie auzită din gura unui credincios care cu inspiraţie şi încredere apără dreptul fiecăruia la îndoială. De fapt, aceasta este doar o altă expresie a cunoscutei idei ce spune că omul trebuie să fie sincer până la capăt, să fie sincer în mod necondiţionat, să fie mereu gata să-şi pună la îndoială propria existenţă şi propriile convingeri. Acestea sunt cu putinţă atunci când credem că există ceva de nezdruncinat care alcătuieşte obiectul căutărilor noastre.

Nu putem să creştem mai sus de limitele zilei de azi dacă ne este teamă să-i suspectăm conţinutul

Acest lucru este foarte important în cercetarea ştiinţifică; este foarte important în gândirea filosofică; şi nu este mai puţin important în experienţa religioasă. Nu putem să creştem mai sus de limitele zilei de azi dacă ne este teamă să-i suspectăm conţinutul. Iar în ceea ce priveşte aspectul religios, unul dintre scriitorii Bisericii din secolul al IV-lea, Sfântul Grigorie de Nyssa, spunea că dacă am încerca să construim o imagine integrală despre Dumnezeu, alcătuită din indiciile scripturistice, din Revelaţia Divină şi din experienţa sfinţilor, şi dacă vom crede că această imagine ne dă o reprezentare despre Dumnezeu, atunci cu siguranţă că am creat un idol şi nu mai suntem în stare să-l aflăm pe adevăratul Dumnezeu cel Viu, care este doar viaţă şi mişcare.

La fel putem spune şi despre viziunile filosofice: imediat cum una dintre acestea devine adevăr incontestabil şi nu mai poate fi supusă îndoielii înseamnă că deja nu se mai crede nici în progres, nici în posibilitatea aprofundării, ci suntem sortiţi să trăim cu privirea înapoi, doar la ceea ce a fost odată spus, găsit, enunţat ca adevăr incontestabil, ca şi cum a privi înainte nu ar mai avea sens, ba ar fi chiar periculos! Este o laşitate faţă de viaţă, este o frică faţă de adevăr, este o negare a polivalenţei şi a profunzimii realităţii. Şi ceea ce spun acum despre ştiinţă sau filosofie poate fi spus şi despre conceptele religioase, dar nu în sensul că Dumnezeu se schimbă, ci în sensul că putem trece cu o bucurie şi cu o inspiraţie imensă pe lângă reprezentările noastre copilăreşti sau adolescentine, spre a creşte şi a cunoaşte într-o nouă măsură pe Dumnezeul cel Viu, Cel ce este de neexprimat pentru orice imagine sau termen.

Câtă bucurie descoperim în faptul că omul se poate depăşi pe sine, că omenirea este într-atât de măreaţă, încât orice generaţie, luând locul precedentei, priveşte moştenirea trecutului, nedevenind, totodată, robul sau captivul acesteia, ci, în baza celor ce au fost cândva descoperite de experienţa creştină sau cugetul omului, se poate depăşi pe sine, devenind ceva absolut nou, inedit, iar consecinţele unor prezumţii statice iau forma unei dinamici continue, se transformă în creativitate şi bucurie.

Atitudinea faţă de viaţă, constituţia lăuntrică pe care o numim credinţă, adică încrederea ziditoare şi echilibrul ce conţin deopotrivă şi mister, şi îndoială, este, după mine, una dintre cele mai mari bucurii în viaţa fiecăruia. Şi sunt de părere că această bucurie parvine din mai multe izvoare, se bazează pe mai multe cauze.

În primul rând, cel care priveşte viaţa cu îndrăzneală şi iscusinţă, cel care priveşte astfel la omul din faţa sa şi la societatea în care trăieşte, la natură şi la istorie - un asemenea om nu are frică să stea faţă în faţă cu realitatea, acesta depăşeşte echilibrul mort, placiditatea de care suferă atâţia din cauză că nu le ajung puterile să se arunce în domeniul necunoscutului, nu pot depăşi frica, laşitatea şi ramolirea. Iar în momentul în care hotărâm să ne aruncăm cu toată îndrăzneala în necunoscut, faţă către faţă, toate forţele noastre lăuntrice se adună şi se aprinde în noi bucuria ce creşte în măsura în care creşte neînfricarea.

Pentru a crede în om e nevoie de multă bărbăţie

Am vorbit despre credinţa în om şi despre credinţa savantului în ştiinţă; şi într-un caz, şi în altul credinţa constă în faptul că omul este absolut încrezut că bezna şi necunoscutul care îl sperie conţin o revelaţie, un înţeles, că haosul din faţa sa poate fi la un moment dat străfulgerat de lumina pe care o numim „sens“ şi care va crea o armonie, fie şi parţială, primară.

Această încredere însă nu rezolvă problema în sine, neînfricarea este oricum necesară, întrucât pentru a crede în om e nevoie de multă bărbăţie: omul poate fi uneori foarte înfricoşător.

Iar acolo unde domeniul credinţei este plin de îndoială, unde însuşi omul este pus sub semnul întrebării împreună cu credinţa sa, tot acolo un izvor al bucuriei găsim în speranţă, în savurarea, anticipare îndrăzneaţă a faptului că bezna va fi totuşi străfulgerată de lumină, că haosul va lua forma armoniei, că absurdul va căpăta sens. Prin această atitudine dinamică, cel care purcede să caute, care începe să găsească simte că trăieşte; descoperă că trece din moarte la viaţă; şi devine viu nu doar în activitatea şi manifestările sale, ci viu până la rădăcina fiinţării sale, având conştiinţa faptului că viaţa izvorăşte în el nestăvilit, torenţial; această puternică, profundă viaţă descoperită înăuntrul nostru cuprinde în sine un întreg univers; şi omul, şi toate celelalte, de la microscopic la neînchipuit de mare. Aici nu ne mai sperie îndoiala, deoarece, am mai spus-o, îndoiala nu ţine de obiectul cercetării, de natură, de om sau Dumnezeu, ci de reprezentarea noastră actuală referitoare la aceste entităţi. Cu câtă bucurie, cu câtă speranţă putem descoperi că noi înşine suntem puşi la îndoială, suntem puşi la îndoială de către cei din jurul nostru, suntem puşi la îndoială de către natură şi viaţa publică, suntem puşi la îndoială de către Dumnezeu. Şi nu doar convingerile noastre, ci noi înşine, îndrăzneala noastră, sinceritatea noastră, bunătatea din noi. Acestea sunt cerinţele faţă de noi înaintate de către lumea înconjurătoare: om, societate, ştiinţă.

O nouă plinătate a vieţii şi o nouă plinătate a credinţei

Această confruntare a obiectivului, care ne solicită bunătate, sinceritate şi dreptate extremă, naşte în noi o bucurie a credinţei ce nu poate fi atinsă prin nimic altceva. Vedem asta în savantul care obţine adevărul depunând tot sufletul, cugetul şi îndrăzneala sa; vedem şi în cel ce lucrează printre oameni, care se întâlneşte cu ei faţă în faţă şi care ia aminte la cel ce îi pune poate ultima, hotărâtoarea întrebare; la cel ce este afundat în activităţi obşteşti şi trebuie să stea în faţa mulţimii cu toată responsabilitatea, însă - nu mai puţin - în faţa dreptăţii omeneşti.

Iată de unde se naşte bucuria cutezătoare a credinţei; iar ea, repet, este accesibilă oricui; această credinţă, această cale este începutul oricărei vieţi creative. Pentru credincioşi bucuria credinţei se odihneşte, în ultimă instanţă, pe Însuşi Dumnezeu, Care e Cel ce a creat totul - pe mine, lucrurile ce mă înconjoară, pe ceilalţi semeni ai mei; pentru Care totul - şi materialul, şi spiritualul, şi sufletescul, şi omul, şi societatea, şi ştiinţa, şi natura, şi arta - toate au un sens în devenirea umană; Care este ultimul, cel mai profund impuls dinamic ce-mi solicită să mă deschid, să pricep, să mă pun faţă în faţă, iar în această cutezanţă a credinţei să obţin o nouă cunoaştere, o nouă plinătate a vieţii şi o nouă plinătate a credinţei. (Fragment extras din cartea: Antonie Bloom - Despre îndoială şi credinţă, Editura Cathisma, 2007)


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!