Lumina literară şi artistică
CĂRŢILE PE MASĂ: Mântuire prin cuvânt

CĂRŢILE PE MASĂ: Mântuire prin cuvânt

Paul Aretzu, 24 Iunie 2018

În mod firesc, poetul şi prozatorul Olimpiu Nuşfelean îşi exercită şi latura eseistică, fiind preocupat temeinic, pe lângă explorarea lumii din jur, şi de domeniul poeticii. Nici nu putea găsi un titlu mai potrivit, pentru un asemenea volum, decât Să furi raiul cu ajutorul cuvântului (Editura Charmides, Bistriţa, 2014). Premisa lui s-ar putea afla în cunoscuta fabulă a lui Esop despre limbă (cel mai dulce, dar şi cel mai amar lucru din lume). Fără cuvânt, nenumită, lumea nu există. Universul întreg este un sistem de infinite semnale, menite să comunice, să întemeieze, să manipuleze. Cititorul trebuie să aibă discernământ, să nu fie captat de mesajele frivole, transmise mai ales prin mass-media. Cuvântul funcţionează bivalent: poate trimite în iad sau poate deschide raiul, aşa cum se întâmplă cu tâlharul de pe cruce. Olimpiu Nuşfelean ezită în faţa aspectelor comerciale ale scrisului, i se pare imoral să considere cartea o marfă, să se vorbească despre piaţa cărţii. Criteriul estetic este o valoare în sine, care poate fi viciată de dorinţa de profit. Destinul literaturii poate fi influenţat de factori sociologici (după cum s-a văzut în perioada comunistă, dar şi în cea postcomunistă).

Asemenea istoricului Lucian Boia, eseistul crede în aptitudinea cuvântului de a mitiza, dar şi în pericolul de a denatura: „Realitatea este fictivă. Mai ales aceea ce vine spre noi” (Ziaristul în faţa realităţii). O apropiere mai mare de realitate (şi de literatură) o are publicistul, însă există şi riscuri numeroase ca acesta să deformeze sau să manipuleze. Textele lui Olimpiu Nuşfelean nu sunt, cum ne-am aştepta, predominant filozofice sau liricizate, ci, adesea, adecvate unor situaţii concrete. Filozofia şi poezia sunt, în schimb, infuzate cu mare discreţie. Eseistul dă dovadă de un temperament echilibrat, tolerant. El nu-i condamnă definitiv pe scriitorii care au colaborat cu puterile trecătoare, dar care au avut o mare valoare: „Ca să salveze cântecul, Orfeu nu ezită să intre în infern” (Lupta cu monstrul sau scriitorii blestemaţi).

Autorul are o viziune textualistă a realităţii. În perioada totalitară, scrisul îşi pierde sensul (generativ), scriitorul rămânând, în multe cazuri, cititorul dramatic al unei lumi absurde, pe care îi este interzis să o scrie. După '89, se pare că realitatea a devenit mai atrăgătoare decât literatura. Apar, în această situaţie, numeroase întrebări legate de destinul şi de scenariile de salvare a literaturii. Totuşi, realitatea, de orice fel, are nevoie de o imagine a ei în ficţiune. Autorul analizează endoscopic fenomene (aflate în coacţiune), precum scrisul, cititul, interpretarea, realitatea obiectivă, realitatea subiectivă, textualitatea. Ca nişte vase comunicante, acestea menţin un necesar echilibru spiritual, în mijlocul unor bulversări politice, economice, sociale. Sunt urmărite interconectări între biografie, operă şi cititor (critic literar), precum şi difluenţa operei într-o pluralitate de versiuni lecturale. Biografia operei (autorului) se varsă discret în biografiile cititorilor. Autorul este considerat (dintr-o
perspectivă ironică) cititorul din interior.

Cartea are numeroase faţete. Se propun ipoteze gnoseologice, cu suport cultural: lumea văzută ca teatru, lumea ca expresie a poeticităţii omului, sau, dimpotrivă, ca formă prozastică. Vrând-nevrând, literatura păstrează o identitate spaţială (geografică) şi una temporală (un trecut). Un text de o mare luciditate este cel despre postmodernismul românesc, văzut ca o mişcare importată, insuficient asimilată, lipsită de caracteristici identitare ferme, ilustrând o modă, încercând să ocupe un câmp literar rămas vacant, şocând prin licenţiozitate, prin forme fără fond. Locul cuvântului (poetic) a fost luat de jocul de cuvinte. Nu putea lipsi, dintr-o carte cu un asemenea titlu, o secvenţă dedicată „lecturii lumii prin literatură” ca formă de însufleţire, de transfigurare (Focul de dimineaţă). Fiind vorba de cuvinte, de numeroasele lor aptitudini (poetice, prozastice, publicistice, retorice), autorul construieşte sistematic o amplă artă poetică (şi teologică). Poeţii pot fi, ca în pilda evanghelică a tâlharului izbăvit: ei câştigă (fură) raiul prin credinţa cuvintelor. În aceeaşi perspectivă, scriitorul evocă satul primordial, legat de restul lumii printr-un drum spiritual, întoarcerea la tradiţie, la casa primitoare, la marea sărbătoare sufletească a Naşterii Domnului.

Olimpiu Nuşfelean şi-a ales un simbol generos, în configurările lui concrete şi abstracte, cuvântul, implicându-l într-o tematică diversificată, de la aspectele obişnuite până la revelaţia sacrului. Eseistul ştie foarte bine în ce constau valoarea şi responsabilitatea cuvântului, atât pentru scriitor (sine), cât şi pentru cititor (celălalt).


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!