Călătorie prin școala de altădată

Călătorie prin școala de altădată

Otilia Bălinișteanu, 04 Noiembrie 2018

Gândit ca un „tablou”, la scară mică, al Nordului românesc, muzeul de la Darabani condensează identitatea locului și, prin simbolistica și prin colecțiile pe care le deține, are caracter unicat în județul Botoșani. În urmă cu două luni, muzeul a inaugurat o colecție dedicată învățământului dărăbănean de la începuturile sale și până în prezent. În fapt, o imagine prototip a învățământului moldovenesc al ultimelor aproape două secole.

O călătorie de la Iași spre Darabani e de fiecare dată altfel. Poate și pentru că odată abandonați Botoșanii, ținutul nordului moldav începe să capete aura unui pământ încă necucerit pe deplin. Debarasat, după 1990, de puțina industrie, izolat, prin infrastructura precară, de restul regiunii, n-a avut norocul unor investiții și nici a dezvoltării care să țină pasul cu celelalte zone ale Moldovei. Drumul e străjuit de sate împuținate și de câmpuri nesfârșite, ce-și ondulează fără opreliști haturile. De la Dorohoi se aruncă, hulpav, peste dealuri, înfulecând în grabă kilometrii, până în ultimul oraș din nordul românesc. La orizont, din vreme-n vreme, apar smocuri de pădure, un fel de brațe prelungi ale vestiților Codri ai Herței.

Micul oraș, așezat de istorie la intersecția frontierelor României cu Ucraina și Republica Moldova, seamănă azi cu un bastion al liniștii patriarhale. O liniște de care localnicii nu-s prea mulțumiți, căci dezvoltarea, investițiile le-ar aduce locuri de muncă și o viață mai bună. Azi orașul e hrănit de mici afaceri locale și de traficul de frontieră, datorat apropierii de punctul vamal de la Rădăuți Prut, pe unde se poate trece în Republica Moldova. Altfel, există și alt soi de trafic, direct peste apele Prutului, ilegal, firește, cu care polițiștii de frontieră au de furcă adesea.

Lipsit, deci, de perspective economice de anvergură, aflat la capătul unui drum lung față de centrul regiunii, dar mai ales de capitala țării, orașul pare că exersează un neîntrerupt destin al supraviețuirii. Ca un automobil de epocă, pe care proprietarii îl spală, îl lustruiesc, chiar dacă nu mai trag nădejde că-i vor putea pune roțile în mișcare. Cu toate astea, casele monolit din centru, moștenite de la negustorii evrei de odinioară, ulițele cu denumiri vechi, răscrucea botezată după numele bătrânului croitor al orașului, piața de duminică, toate au înmagazinat parfumul târgului de demult, seducător și răscolitor deopotrivă. Și mai e ceva numai al oamenilor locului - o anume efervescență a spiritului, savoarea graiului și, mai ales, sentimentul că timpul a primit aici îngăduința să n-o ia la galop.

Revirimentul

Însă, de vreo patru ani, în fiecare vară, micul târg se scutură de liniștea sa patriarhală, animat de suita de evenimente incluse în programul Festivalului Zilele Nordului. Inițiativa culturală despre care s-a dus vestea nu doar în nordul moldav, ci și în toată țara, aparține Asociației Nord, care, prin membrii săi fondatori, Alexandru Teioșanu, Ștefan Teișanu și Ionel David, și-a propus să miște lucrurile, în ciuda deja obișnuitei inerții românești.

S-au întâmplat multe, de atunci, la Darabani. Tinerii din școli și licee au fost implicați în programe de voluntariat, locuri uitate sau necunoscute au fost redate circuitului turistic zonal, s-au instituit evenimente culturale, s-au organizat dezbateri pe teme de interes nu doar pentru Darabani, ci pentru întreaga regiune, s-au țesut legături cu nordul românesc de peste Prut. Dar cel mai important lucru a fost că dărăbănenii au început să creadă în puterea lor de a mișca lucrurile, că pot fi conectați cu restul țării și în alte moduri și că e timpul să schimbe eticheta simplistă de „loc în care se agață harta-n cui”, atribuită de atâta amar de vreme orașului în care trăiesc.

Unul dintre proiectele cu valoare patrimonială inițiat de Asociația Nord a fost amenajarea, în conacul Balș, casa întemeietorului târgului Darabanilor, a unui muzeu ce condensează identitatea locului și care, prin simbolistica și prin colecțiile pe care le deține, are caracter unicat în județul Botoșani. În urmă cu două luni, muzeul a inaugurat o colecție nouă, dedicată învățământului dărăbănean de la începuturile sale și până în prezent. În fapt, o ima­gine prototip a învățământului moldovenesc al ultimelor aproape două secole.

Un adevărat muzeu al nordului românesc

Ideea de a înființa un muzeu la Darabani exista încă din perioada interbelică. Prima încercare a aparținut, aveam să aflu, învățătorului Gheorghe Vornicescu, autorul primei monografii a orașului, și datează din 1920. Au trebuit să mai treacă decenii de atunci, pentru ca, în 1992, ideea să fie reluată de colecțio­narul Dumitru Haha, fost primar al orașului. Însă abia în 2014, prin eforturile sale, ale Asociației Nord și ale primăriei orașului, s-au pus bazele muzeului la care visase. Acesta a fost amenajat la etajul clădirii ce adăpostește Biblioteca orășenească, fostă reșe­dință a hatmanului Teodor Balș.

Dumitru Haha e unul dintre cei mai mari colecționari din județul Botoșani. Pasionat deopotrivă de istorie, etnografie și numismatică, a strâns sute de obiecte pe care le-a adăpostit, vreme de o viață, pe unde a putut, în speranța că, la un moment dat, își vor găsi locul meritat. A salvat, astfel, imaginea unei lumi, care, sub tăvălugul epocilor din urmă, a cam dispărut. Azi bogata sa colecție constituie partea cea mai consistentă a patrimoniului muzeului. Iar el a devenit custode.

De loc e din Bajura, azi sat-cartier al Darabanilor, de unde provin multe dintre obiecte. După un bunic, care se numea Hacha, are rădăcini slovace. Însă, la naștere, cei de la starea civilă au simplificat lucrurile, scriind pe certificat doar Haha. Așa i-a rămas, deci, numele, cu care-i șade bine, fiindcă-i un om tare vesel și-un povestaș din stirpea moldovenilor cu har. „Eu am colecționat mult, aproape toată viața. Mi-a plăcut. Am aici, la muzeu, cea mai mare colecție de coveți din Botoșani, pentru că la Baranca (n.r. - sat de țigani-lingurari, situat în apropiere de

Darabani) era, așa cum i se spunea în anii comunismului, «fabrica de linguri și fuse», căci oamenii erau obligați să cioplească tot felul de obiecte de artizanat”, povește Dumitru Haha.

Muzeul, gândit ca unul al Nordului românesc, are în patrimoniu peste 500 de exponate, în colecțiile de etnografie, de istorie, de tehnică militară, dedicate perioadei comuniste și învățământului.

„La începutul anului am trimis la Ministerul Culturii docu­men­tația pentru obținerea avizului prealabil de înființare a muzeului. Inițial aceasta ne-a fost returnată, ministerul nefiind de acord cu denumirea de Muzeul Nordului. Am retrimis documentația cu schimbarea denumirii în Muzeul de Istorie și Etnografie Darabani. Am primit avizul în luna mai, iar acreditarea finală o putem solicita la un an de la obținerea avizului prealabil, adică în mai-iunie 2019. Muzeul va funcționa în subordinea Consiliului Local Darabani”, explică bibliotecarul Ionel David, de la Biblioteca Orășenească, cel care se ocupă și de administrarea muzeului.

Consistentă colecție de etnografie

Îl însoțesc pe hâtrul domn Haha, printre sutele de obiecte așezate, în funcție de tematică, în sălile de la etajul conacului Balș. Cea mai consistentă colecție, așa cum mă avertizase, e cea de etnografie. „Este expusă în câteva săli. Aici e Civilizația lemnului, apoi Casa țărănească, Curtea țărănească și Grajdul, cum îi spunem noi, sau Anexa. Pe urmă avem Sala cusăturilor și artizanatului. Vedeți costumul acesta? E din 1936 și alături am așezat fotografia celui căruia i-a apar­ținut, în care e îmbrăcat chiar în acest costum”, îmi povestește custodele.

Istoriile obiectelor ce ne apar în cale se aștern lin, ca scoase dintr-o carte fermecată. Domnul Haha, cu zâmbetul veșnic agățat pe obraji, povestește cu bucuria celui care a adunat toată viața în tolbă și are ce dărui. Pe lângă coloanele grațioase ale conacului, pe holul larg sau prin odăile înalte, în care, altădată, ședeau la sfat boieri și cucoane, se răsfață acum felurite obiecte din gospodăriile țărănești. Fuse, funduri de mămăligă, furci, uneltele omului simplu, cele cu care a lucrat ultimul stufar din Darabani, toate și-au găsit locul, ca să le poată „vorbi” celor ce n-au cunoscut lumea asta.

Incursiune în școala de odinioară

Ajungem și în sala în care e amenajată cea mai nouă secțiune a muzeului, cea dedicată învățământului. O odăiță de școală a fost reprodusă aici, cu bănci lungi, comune, în care să încapă chiar și „găliganii de 17 ani”, cum îi alintă șugubățul domn Haha, căci școlarii din vechime erau, bag seama, cam înaintați în vârstă. „Uitați, îmi arată custodele, astea sunt cataloagele primelor clase, din prima școală sătească de stat din Moldova, care a fost înființată la Darabani. Le-am găsit și le-am reprodus aici. Scrie și ai cui erau, că nu erau fiii oricui”.

Pe pereți, peste tot, obiecte, instrumente folosite la ore, fotografii din diferite epoci sintetizează imaginea școlii de odinioară: costumul național cu care umblau îmbrăcați elevii, tășcuța (o traistă mai mică) ce ținea loc de ghiozdan, tăblița de ardezie, numărătoarea, fotografii ale dascălilor luminători ai Darabanilor, registrele de inspecție din 1940 (al Școlii de Băieți) și din 1925 (al Școlii de Fete). Pe bănci, parcă așteptându-și școlarii, manuale, caiete, instrumente de scris din diferite epoci. „Coperta revistei Frângurele, de la Școala Normală Șendriceni, din 1928, cu o Țigănească scrisă de un bajurean, Todiriță Barbacaru. Era un învățător virtuoz, l-am cunoscut prin anii ’70. El a fost premiat de George Enescu. Enescu mergea prin școlile din Dorohoi și premia elevii, la sfârșit de an”, povestește Dumitru Haha.

În față tronează catedra de la 1880, care a aparținut Școlii Bajura. „Băncile datează de la sfârșitul secolului XIX - începutul secolului XX și provin din colecția învățătorului Dumitru Jar. Tot din acea colecție avem aici șapte fotografii vechi”, vine, repede, explicația.

Darabanii au avut prima școală publică sătească din Moldova

Istoria învățământului are, la Darabani, rădăcini vechi. Aici, la 1841, a fost înființată prima școală de stat, sătească, din Moldova, după ce la Pomârla boierul Anastasie Bașotă înființase, la 1838, prima școală sătească particulară.

Potrivit poetului Victor Teișanu, bun cunoscător al istoriei locale, școala din Darabani a constituit subiect pentru „un regulament şcolar întocmit de Gheorghe Asachi, iar Epitropia Şcolilor din Moldova trimitea aici 1.000 de lei anual, pentru uzul şcolii”. Clădirea școliței a fost donată de chiar logofătul Teodor Balș, proprietarul moșiei Darabani, cel în a cărui casă se află azi muzeul orașului. În perioada Primului Război Mondial școala a adăpostit un spital pentru bolnavii de tifos exantematic. Casa a existat până în urmă cu câțiva ani, când, din păcate, s-a autodemolat. Primul învățător al școlii a fost Gheorghe Crudu, tatăl renumitului cărturar de mai târziu Tiberiu Crudu.


Galerie foto:

Lasa un comentariu
Articole asemanatoare
Momentan nu exista articole asemanatoare!

Arhivă ediții

Contactează-ne!