Interviu
Ion Croitoru, mama si bunicile lui

„Când ne-am întors nu mai era nimic din tot satul”

Diac. Ștefan Sfarghie, 23 Iulie 2017

Mărăștiul reprezintă un nume de care se leagă soarta neamului românesc. Pentru că în vara acelui iulie fierbinte al anului 1917 aici s-au dat lupte crâncene. Pe umerii fiecărui soldat român apăsa răspunderea păstrării ființei naționale a neamului nostru. Despre cum au trăit localnicii noncombatanți acele zile grele ne-a vorbit Mărioara Puiu, fiica lui Ion Croitoru din Mărăști, în vârstă de 87 de ani.

Doamnă Mărioara Puiu, ce amintiri păstrați de la rudele dumneavoastră cu privire la luptele date în Mărăști în timpul Primului Război Mondial?

Tatăl meu avea 8 ani când a venit războiul la noi şi era aşa de isteţ, încât a ţinut minte orice amănunt. De la el am primit tot ceea ce vă spun eu acum. Aici, la deal, aproape de pădure, veniseră nemţii să ne ocupe. Bunicul meu, Ion Croitoru, era militar pe front. Acasă rămăseseră doar soția lui cu opt copii, din care cei mai mici erau gemeni. Venise ordin din partea nemților ca toată lumea să părăsească satul fiindcă aici urma să se dea luptă grozavă. Plecaseră mai toți oamenii, dar bunica mea nu se îndura să-și lase casa și gospodăria. Avea vite multe. Unde să te duci cu opt copii, din care doi erau foarte mici? La un moment dat ajunsese războiul foarte aproape şi a fost trimis un fiu de-al bunicii mele, fratele mai mare al tatălui meu, care avea 16 ani, să aducă răniţii români din Fundul Dealului şi să-i ducă la spital. Dar spitalul era foarte departe, spre Muşunoaiele, unde este un schit. Acolo făcuseră ei secţia de spital. Şi a plecat cu bunicul lui, care nu fusese luat la război fiindcă era bătrân. Acela avea o căruţă cu doi cai şi s-au dus amândoi şi au încărcat răniţii de acolo. Acuma, bunica cum era să plece dacă fiul ei nu era cu ea? Între timp a apărut un neamţ cu altă căruţă şi i-a suit pe toţi ai mei în căruţă, iar ea plângea că are un băiat care trebuie să vină. Între timp a apărut şi tatăl meu cu răniţii în căruță şi i-a trimis la secţia aceia, la Muşunoaiele. Văzând situația, bunica i-a spus: „Mamă... ştii ce faci? Te duci cu ei până în Răcoasa şi acolo laşi căruţa şi boi şi tot, şi răniţi, şi vii la mine pentru că pe noi ne coboară nemții în Câmpuri şi de acolo cine ştie unde ne vor mai duce, şi ne rătăcim unul de altul”. El aşa a făcut. S-a dus cu răniţii cu două căruţe. Şi el cunoştea locurile, i-a urmărit şi a venit cu căruţa de-a ajuns-o pe mama lui și restul familiei unde fuseseră trimiși de nemți.

Populația românească din sat era evacuată de germani. Cum a fost?

Când a venit neamţul la noi acasă, a zis: „Hai, suiţi, suiţi, trebuie să ajungeți la Câmpuri. Plecaţi de aici că vine frontul, războiul”. Bunica, Floarea Croitoru, a dat drumul la vite, la cai, la vaci, la porci şi a luat un copil în braţe şi unul de mânuță. Dar la fiecare copil îi făcuse câte o sarcină după puterea lui ca să ducă. „Când plecăm, voi vă luaţi lucrușoarele astea.” Tatălui meu îi dăduse ceaunul de mămăligă, străchinele şi lingurile. Ea îi purta pe cei doi copii mici gemeni. Dar până la urmă au murit aceia în război, de foamete, de frig. Şi au plecat la Câmpuri. 

Foametea bântuia satele Moldovei

Da. I-au dus tocmai în Rotileşti. Acolo era un abator. Și măruntaiele care nu mai foloseau la nimic erau date pe apa Șușiței, la vale. Familia mea ajunsese să înfometeze. Luaseră ei ceva mâncare, însă se terminase. Dar bunica îngropase o cadă cu grăunţe în grădina casei. Tata nu ştia de război, pândea pe unde se luptau nemții şi ocolea frontul. El venea în grădină şi lua cât putea el, câte o spinare de grăunţe, şi astupa la loc acolo. Se ducea însă și la abatorul de carne şi cerea măruntaiele. Când le arunca erau copii mulţi şi tatăl meu, mic fiind, nu mai apuca să ia nici un maţ din acelea. Şi când se întindeau copiii pe câte un maţ se făceau numai bălegar, se murdăreau, dar ce era să facă, pentru că nu aveau ce mânca! Era foarte greu. Odată a trecut pe lângă el o ghiulea şi a avut norocul că a intrat într-o grămadă cu gunoi, dar nu a explodat. Altă dată, când tatăl meu mergea spre Câmpuri, ajungând acolo a întâlnit un om care se scobea la pulpa piciorului. „Moşule, da ce faci matale aici?”, a întrebat bunicul meu. „Ia vezi tu, dragul moșului, că mi-a intrat o schijă în picior. Scoate-mi tu asta de aici, dacă poți.” Îi intrase un plumb din acela în picior. Mergând la vale a întâlnit un copil înfăşat, pe care cineva îl lăsase jos acolo. Tata l-a luat în braţe şi a spus: „Unde să-l duc eu acuma, că mama mai are vreo opt?” Între timp au venit nişte neamuri de-ale copilului care l-au luat.

De acolo i-au luat nemții şi i-au dus prin Vizantea, nu i-au mai lăsat unde fuseseră inițial. Şi bietul tata venea tocmai de acolo şi lua grăunţe din cada aflată în grădina casei. Şi acolo au dus o viaţă foarte grea, că un an a trebuit să stea aşa rătăciţi, pe colo, pe dincolo. Tot ducându-se aşa au ajuns la râul Ialomiţa. Şi acolo se ducea la cimitir la căpătat, că nu avea ce mânca. Dar lumea din sat ştia că sunt refugiați şi veneau cu coşuri cu colaci şi le dădeau de pomană. Între timp, tata mai aducea fructe. Se ducea, aduna poame, perje, ce găsea pe câmp.

Atunci când se duceau la abator și se băteau copiii pe mațe, tata nu prea apuca. Dar l-a zărit ­neamţul care avea în stăpânire abatorul. Tata s-a dus la el şi soldatul i-a dat o căpăţână mare de bou, i-a pus-o în spinare şi l-a trimis. Bunica când l-a văzut îi venea să-l bage în sân de bucurie, nu mai putea de dragul lui. Şi au trăit din căpăţâna aia o săptămână. Pe fratele cel mai mare al tatălui meu, Nicolae, l-au capturat nemţii şi l-au dus de făcea tranşee. El a fugit de acolo şi a venit înapoi. Stătea mai mult fugar, că el ar mai fi lucrat pe la oameni cu ziua, da’ ce să facă săracu’, îl zăreau şi puneau nemții mâna pe el. Era un băiat mai dezvoltat, dar mic de ani, avea 16 ani.

Când a plecat bunica de acasă, când a dat drumul la vite, au ieşit şi au început a zbiera, şi bunica, când a văzut asta, a leşinat şi a căzut. Cu mare greu au deşteptat-o, au udat-o cu apă şi așa au plecat. Fratele cel mai mare al tatei, băiatul ei cel mai mare, a lăsat, aşa cum am spus, răniţii şi a venit şi a ajuns la Câmpuri, de au plecat cu toţii ca să nu se piardă.

Vorbiți-ne despre întoarcerea acasă. Ce au mai găsit din gospodărie? Cum s-a refăcut satul?

Nu era în ţară terminat războiul, dar de aici plecase unda aceea de front. La noi aici, pe şes, chiar în vale, acolo s-au dat luptele cele mai grele, cele mai crâncene. Când îi băteau nemţii pe ai noştri, când ai noştri pe nemţi. Şi s-au măcelărit de nu se mai ştia nimic. Cam înspre primăvară au plecat şi au venit spre casă. Înspre casă au ajuns cum au ajuns, le-au mai dat ajutor, când cu trenul, când cu căruţa. Când au ajuns acasă nu mai era nimic. Absolut nimic, pământul era gol şi pârjol. Ce să facă ei, unde să stea acum? Au ridicat un acoperiș ca nu cumva să îi plouă. Nu mai era nimic în tot satul. Au îngrădit ei cum au putut, ca să locuiască iarna acolo. A venit în ajutor regina Maria şi le-a făcut case prin Societatea Mărăști. În jur de 27 de case. Tatăl meu are casă făcută de Societatea Mărăşti. Acolo am copilărit eu. Tot ei au făcut școala, biserica, uzina de apă, două bazine. Și așa a început satul a renaște.


Galerie foto:

Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!