Reportaj
Candela isihiei din Defileul Jiului

Candela isihiei din Defileul Jiului

Gheorghecristian Popa, 02 Iulie 2011

Aflată la graniţa dintre Oltenia şi Transilvania, Mănăstirea Lainici străjuieşte de secole întregi unitatea şi frumuseţea ortodoxiei, într-o zonă în care s-au perindat pe rând trupele habsburgice, turcii otomani şi nemţii Primului Război Mondial. Cum a rezistat acestor trei mari răstigniri istorice? Prin tradiţia isihastă şi prin rugăciunile sfinţilor din jurul bisericii. Aceasta este taina pe care ne-a împărtăşit-o, în chilia sa primitoare, părintele stareţ Ioachim Pârvulescu.

De cele mai multe ori, atunci când auzim de viaţa isihastă şi de rugăciunea inimii, ne gândim imediat la părinţii bătrâni din Pateric, exilând parcă această practică sfântă undeva în negura istoriei, ca pe un bun de mare preţ, ca pe o comoară scumpă a ortodoxiei, de care ne este jenă să ne mai atingem astăzi. Există totuşi câteva mănăstiri în ţara noastră întemeiate de mari sfinţi care au păstrat tradiţia isihastă neîntreruptă secole de-a rândul. La Mănăstirea Lainici, întemeiată după tradiţie de Sfântul Nicodim de la Tismana, încă se mai aude tainic murmurul de rugăciune care cheamă neîncetat numele lui Iisus. Bineînţeles, nimeni nu îţi confirmă explicit acest fapt, dar îl simţi de la intrarea în mănăstire, îl simţi în graiul şi în purtarea părinţilor de aici, îl simţi în propria inimă dacă te deschizi liniştii care inundă sufletul în profunzime. Începând cu primii stareţi din vremea nicodimiană şi continuând cu schimnicul Athanasie, cu Sfântul Cuvios Irodion, duhovnicul Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica, cu stareţii Visarion Toia şi Calinic Cărăvan, rugăciunea inimii a însufleţit permanent vechea mănăstire de pe malul Jiului. Acum, ca şi atunci, totul este învăluit într-o discreţie şi într-o taină greu de pătruns. Nimeni nu şi-a câştigat deocamdată renumele de isihast, dar, cu siguranţă, chiliile din mănăstire şi peşterile din pădurile vecine pot da oricând mărturie despre cei care le sfinţesc cu chemarea neîncetată a celui mai puternic nume în cer şi pe pământ. Cel puţin aşa ne-a lăsat să înţelegem părintele stareţ, arhimandritul Ioachim Pârvulescu, un monah de o blândeţe copleşitoare, care duce în spate 27 de ani de viaţă monahală. "Aici au fost foarte mulţi părinţi care au practicat rugăciunea inimii, mai ales Cuviosul Irodion, care a moştenit această practică pe filieră cernicană, şi părintele Calinic Cărăvan, pe filiera Mănăstirii Optina. Prin aceşti doi uriaşi, Mănăstirea Lainici s-a remarcat ca o vatră isihastă, ajungând pe cele mai înalte culmi duhovniceşti. Astăzi e greu de spus dacă mai sunt părinţi isihaşti, pentru că această moştenire a rugăciunii inimii o poţi dobândi de la o persoană, o poţi lua din scriere sau o poţi dobândi din duhul rugăciunii. Când ai evlavie la un sfânt isihast şi îl pomeneşti, intri în comuniune cu el şi te împărtăşeşti de harul Duhului Sfânt care este în el. Este o comoară care se transmite în duh. Sfinţii ne pot dărui şi nouă din harismele lor prin rugăciune. Când implori numele lui Iisus, numele cel mai puternic în cer şi pe pământ, te împărtăşeşti de harul Duhului Sfânt, te împărtăşeşti din Dumnezeu. Atunci când există o evlavie şi o corespondenţă în duh cu sfântul, te împrieteneşti în duh cu el. Aşa cum ne împrietenim noi oamenii prin cuvinte, prin privire, prin auz şi prin simţire, tot aşa te împrieteneşti şi cu sfinţii, prin evlavia către ei. În mănăstirea noastră este această tradiţie a isihasmului. Este ceva aparte, un duh! Îmi aduc aminte că, după ce am descoperit moaştele Sfântului Irodion, în următoarele zile venea foarte multă lume şi îmi spunea: "Părinte este ceva în această mănăstire, ceva care ne îmbată duhovniceşte!" Şi e foarte firesc acest fapt dacă ne gândim că în jurul bisericii sunt numai morminte ale călugărilor, mulţi dintre ei sfinţi isihaşti. Păşim pe mormintele lor, iar ei emană acest har al Duhului Sfânt şi generează toată viaţa duhovnicească de aici", ne spune părintele stareţ Ioachim Pârvulescu.

Amintirea unui mare isihast

Ca un mare isihast a rămas în memoria călugărilor de la Mănăstirea Lainici părintele Calinic Cărăvan, stareţ între anii 1952 şi 1974, care a dobândit taina rugăciunii lui Iisus de la părintele Ioan Kulâghin, mentorul duhovnicesc al mişcării "Rugul Aprins" de la Mănăstirea Antim din Bucureşti. "Pe părintele Calinic Cărăvan l-am prins în viaţă, pentru că a murit în 1991, şi mi-a rămas în memorie ca un mare practicant al rugăciunii lui Iisus. Permanent era cu metania în mână şi la orice oră din zi sau din noapte era în rugăciune. Dormea cel mult două sau trei ore pe noapte. Lucrul acesta ni l-a confirmat în 1996 părintele Sofian Boghiu, care a venit să ne ajute la întocmirea programului iconografic pentru noua biserică. Atunci a stat vreo două săptămâni la noi şi vorbea foarte mult despre părintele Calinic şi îl aprecia. La un moment dat i-am spus că, atunci când a murit părintele Calinic, am găsit o fotografie pe care o purta ca pe un odor duhovnicesc, ca pe o comoară de mare preţ. Părintele Sofian a cerut fotografia, iar când a văzut-o, a început să lăcrimeze şi mi-a spus că cel din fotografie a fost părintele Ioan Kulâghin, care a ridicat mişcarea "Rugul Aprins" pe culmile cele mai înalte, aducând rugăciunea isihastă de la Mănăstirea Optina. Părintele Calinic Cărăvan dobândise harisma rugăciunii isihaste de la părintele Ioan Kulâghin", ne mărturiseşte părintele stareţ Ioachim, mistuit parcă de dorul după bunul său părinte duhovnicesc.

Cele trei răstigniri ale mănăstirii

Istoria Mănăstirii Lainici a fost marcată în curgerea timpului de numeroase chipuri ale unor astfel de monahi îmbunătăţiţi, dar şi de evenimente de tristă amintire. Părintele stareţ Ioachim, referindu-se la aceste clipe dramatice din viaţa mănăstirii, vorbeşte despre "trei mari răstigniri" ale aşezământului monahal din Defileul Jiului. "Prima răstignire a fost în timpul împărătesei Maria Teresa, când mănăstirea întemeiată după tradiţie de Sfântul Nicodim de la Tismana în secolul al XIV-lea a fost distrusă de către generalul Bukow, comandantul trupelor Imperiului Habsburgic. A doua mare răstignire a fost în 1817, când mănăstirea a avut de suferit, fiind devastată de turci, care au aflat că Tudor Vladimirescu s-a ascuns aici, deghizat în călugăr. Călugării au fost alungaţi, iar lui Maxim monahul i s-a tăiat capul. A treia răstignire a fost în timpul Primului Război Mondial.

În perioada 1916-1918, mănăstirea a fost distrusă total. Clădirile au fost distruse, clopotele topite, iar unii călugări, printre care ieromonahul Iulian Drăghicioiu, au fost deportaţi în Germania, unde au murit în lagărele germane ca nişte martiri. Trupele germane au intrat cu caii chiar în biserică, făcând focul în ea, au scrijelit pereţii din altar şi au dormit acolo. Au fost furate toate odoarele de preţ, cimitirul a fost devastat şi profanat, toate crucile fiind smulse şi călcate în picioare", ne poveşteşte părintele stareţ Ioachim.

Chiar dacă în perioada interbelică mănăstirea reînvie datorită colaborării duhovniceşti dintre mănăstirile care formau triada de suflet a Sfântului Ierarh Calinic - Frăsinei, Cernica şi Lainici, după 1947, când se instaurează regimul comunist, Mănăstirea Lainici trece printr-o nouă suferinţă. În această perioadă începe construcţia căii ferate Bumbeşti-Livezeni, precum şi modernizarea drumului naţional pe aceeaşi distanţă, iar muncitorii care executau aceste lucrări au devastat viaţa bisericească a mănăstirii, ocupând abuziv toate terenurile ei şi amplasând aici barăci. Părintele stareţ povesteşte că "pe timpul stareţului Visarion Toia, care a ridicat din ruine mănăstirea împreună cu un grup de şase călugări veniţi de la Frăsinei în 1929, au fost ocupate o mare parte din chilii, iar odată nişte ofiţeri în stare de ebrietate au vrut să ocupe şi chilia stareţului. Părintele Visarion Toia s-a opus, iar ei l-au lovit şi l-au aruncat peste pridvorul din faţa bisericii, i-au rupt piciorul din şold, care în cele din urmă a trebuit amputat; a făcut cangrenă, iar într-un an de zile a murit, în 1952".

Câţiva ani mai târziu, în 1961, Mănăstirea Lainici este desfiinţată ca mănăstire independentă, rămânând cu titlul de "casă de oaspeţi". Până în 1970, uşile bisericii au fost închise cu lacătul, interzicându-se să se facă slujbe, excepţie făcând unele duminici şi sărbători.

Pod duhovnicesc între Oltenia şi Ardeal

Astăzi, în mănăstire îşi lucrează mântuirea 35 de vieţuitori, care participă zilnic la Sfânta Liturghie şi îşi săvârşesc ascultările într-o smerenie pe care au învăţat-o de la Sfântul Ierarh Calinic, care, deşi i-a fost duhovnic Sfântului Cuvios Irodion, a ajuns să-i fie ucenic, afundându-se amândoi într-un abis al smereniei. Aceeaşi smerenie se vădeşte şi în graiul părintelui stareţ: "Încercăm să menţinem candela ortodoxiei aprinsă în această zonă de liant între Oltenia şi Transilvania, astfel încât să fie un factor de unitate între aceste două regiuni. Oamenii vin aici din toate regiunile ţării ca să se împărtăşească din viaţa duhovnicească din mănăstire. Bineînţeles, nu noi suntem cei care dinamizăm viaţa duhovnicească, ci sfinţii care sunt în mormintele din jurul bisericii, iar rugăciunile lor ne ţin şi pe noi. Fiind aici la drum, încercăm să fim atenţi la nevoile pelerinilor care ne trec pragul, deoarece dacă nu te doare şi pe tine durerea celuilalt, nu eşti un bun creştin".

Stareţul Ioachim despre aflarea moaştelor Sfântului Irodion

"Mare taină a fost descoperirea moaştelor Sfântului Irodion! Eu am fost martor! Din 1984 sunt în această mănăstire, iar după Revoluţie exista această dorinţă. Foarte multă lume întreba de ce nu îl canonizăm pe Sfântul Irodion. Noi eram într-o mare enigmă deoarece, în 1983, stareţul Caliopie Georgescu a descoperit mormântul unde se spunea că se află sfântul şi a găsit nişte oseminte împrăştiate; au fost dezamăgiţi, au astupat mormântul şi au închis subiectul. Totuşi o certificare istorică arată că în 1907, la 7 ani de la moartea Sfântului Irodion, a fost dezgropat şi au fost găsite moaştele întregi. În ianuarie 2009, IPS Mitropolit Irineu a spus că e bine să facem dezgroparea în ultima săptămână din Postul Mare, pentru că părinţii postesc mai aspru şi se roagă mai mult. Pe 1 aprilie m-am dus la mitropolie, iar IPS Irineu - parcă am fi fost în acelaşi gând - mi-a spus să facem dezgroparea în ajunul sărbătorii Sfântului Calinic de la Cernica, pe 10 aprilie. Le-am spus părinţilor din mănăstire că avem un mare examen de dat şi să ne rugăm mai mult! Au început săpăturile. La un moment dat am dat peste nişte oseminte dezordonate. Noi am fost dezamăgiţi, dar Înalt Preasfinţitul a spus să săpăm mai în sus şi astfel am dat peste un schelet întreg, cu o cărămidă sub cap, pe care scria Mitrofan Schimonahul. Atunci am săpat doi metri mai încolo, am dat peste alte oseminte şi peste o cărămidă pe care scria Athanasie Schimnicul. Săpasem deja trei morminte, iar pe o rază de 6 metri nu am găsit moaştele sfântului. Eram foarte dezamăgiţi! Înalt Preasfinţitul s-a dus la chilie să se roage, iar noi ne rugam cum puteam în groapă. Am observat apoi că pământul gropii din mijloc era mai moale şi, luându-l cu foarte multă atenţie, am dat peste un toc de bocanc şi mai apoi peste vreo 10–15 cuie aproape descompuse de rugină. Încet-încet începea să se întrezărească conturul unei gropiţe mai mici în interiorul celei mari. Continuăm să săpăm şi, la un moment dat, apare prima parte de oseminte de culoarea lemnului de stejar, maroniu-portocaliu. Când le-am luat în mână, am văzut că erau uşoare ca o coală de hârtie, incredibil de uşoare, şi emanau o mireasmă deosebită. Cu foarte multă atenţie am cules toate oasele şi, în final, am găsit şi cărămida pe care scria Irodion Ionescu. Dacă sfântul nu ar fi vrut, puteam să săpăm noi oricât… dacă el nu ne lumina! Este o mare taină pentru că sfinţii trăiesc în taină şi ei se descoperă atunci când este insistenţă în rugăciune faţă de ei. A fost o mare revărsare de har. În acele zile, simţeam pur şi simplu că pluteam de bucurie!"

Cele două biserici din care pulsează viaţa duhovnicească a mănăstirii

Primele două biserici, cea din timpul Sfântului Nicodim de la Tismana şi cea ridicată în timpul schimnicului Athanasie, s-au ruinat sub presiunile istoriei. Biserica veche a Mănăstirii Lainici, cu hramul "Intrarea în Biserică a Maicii Domnului", a fost finalizată, după cinci ani de lucrări anevoioase, la 1 august 1817. Aceasta s-a născut din solidaritatea şi credinţa boierilor gorjeni Stanca Măldăreasca, Răducanu Sărdănescu şi Nicolae Brăiloiu, în timpul domniei lui Ioan Vodă Caragea şi a stăreţiei lui Iosif Duhovnicul.

Biserica nouă a fost construită cu mari sacrificii, în decursul a 20 de ani. Lucrările au început în anul 1990, cu binecuvântarea mitropolitului Nestor Vornicesc al Olteniei, sub coordonarea stareţului Ioan Sălăjan, acum Arhiepiscop al Episcopiei Covasnei şi Harghitei, continuând sub îndrumarea mitropolitului Teofan Savu şi a actualului Mitropolit Irineu Popa. Ceea ce este deosebit la noua biserică este dispunerea arhitectonică şi tematică pe cele două niveluri: demisolul ilustrează istoria Bisericii primare, de la anul 1 la anul 313, respectiv până la Edictul de la Milano al Sfântului Constantin cel Mare, numită şi "perioada Bisericii din catacombe"; iar biserica de la nivelul superior ilustrează a doua perioadă a creştinismului, de la anul 313 până în zilele noastre, cu sfinţi din toată lumea. Ataşamentul monahilor de la Mănăstirea Lainici faţă de această practică a rugăciunii nesfârşite a luat chipul culorilor în pronaosul bisericii noi, unde pictorul Grigore Popescu-Muscel a zugrăvit cu măiestrie "Istoria universală a isihasmului". Mântuitorul Hristos dăruieşte metaniile monahilor isihaşti, sub El aflându-se Sfântul Ioan Botezătorul, Sfântul Grigorie Palama şi Sfântul Paisie de la Neamţ, modele sublime pentru toţi monahii însetaţi de trăirea isihastă. Alături de odorul cel mai scump al bisericii, racla cu moaştele Sfântului Irodion, se mai găsesc şi icoana Maicii Domnului "Grabnic-ascultătoare" de la Mănăstirea athonită Dohiariu şi racla cu moaştele a numeroşi sfinţi aduse din toată lumea.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!