Lumina literară şi artistică
Carte: A învia fără să fi murit

Carte: A învia fără să fi murit

Florin Dochia, 18 Decembrie 2016

Catalogat, unanim, drept scriitor creştin, şproţvenit din jurnalist de investigaţie, Dumitru Manolache este scriitor adevărat pur şi simplu, excelent arhitect al scriiturii, o judecată critică de tip generativ fiind prea puţin relevantă pentru valoarea estetică a creaţiei sale. Dacă o umbră a stilului prozei geobogziene este lesne de observat, şi alte ascendenţe ar putea fi semnificative (Dostoievski, Bulgakov, Thomas Mann, Herman Hesse transpar dintr‑un existenţialism intrinsec, de sorginte nietzscheană).

Romanul îSâmbăta mută” (Editura Detectiv literar, 2016) este o pledoarie pentru salvarea omului dintr‑o lume absurdă prin spirit, prin desprinderea de atracţia (cătuşa) mundană şi mărturisirea de sine ca recunoaştere a eşecului, a ratării existenţei în absenţa adevăratei credinţe. Cale deloc uşoară pentru omul aflat sub vremi, abandonat voluntar în voia valurilor din timpuri tumultuoase, nesigure, cu false repere.

O serie de alegeri nepotrivite, comune cu ale multor români reali din ultima jumătate a veacului trecut, îl conduc pe Mihail Omu din fundătură în fundătură, pe plan profesional, pe plan familial, pe planul vieţii interioare grevate de criza de ideal, caracteristică societăţilor de la începutul de secol 21, dar cu rădăcini adânci în deceniile anterioare, influenţate fie de utopia unei minunate şi imposibile lumi mai bune, fie de consumismul capitalismului sălbatic, în care domnia banului şi sărăcia spirituală sunt exclusive.

„Viaţa lui Mihail Omu este o sumă de eşecuri. Expresia cea mai elocventă a ratării. Oglinda familiei de pe care a căzut argintul. Te uiţi în ea şi‑ţi trece privirea dincolo, prin sticlă, fără să‑ţi vezi chipul. Fără să ţi‑l cunoşti.” Scriitorul nu uzează de ocolişuri psihologizante, scriitura sa este directă, frustă, cinică în destule locuri, chiar dacă nu lipsesc pasaje reflexive, reverii încărcate de nostalgii. Te conduce pe drumuri obligatorii, nu te lasă să interpretezi, să rătăceşti liber într‑o imaginare a unei realităţi, altfel, familiare. Te aruncă direct într‑o lume descrisă cu uneltele reporterului aparent obiectiv, neimplicat, dar şi cu delicateţea poetului abia ascuns de năvălirea de cuvinte şi de întâmplări: „Mihail a trăit ca un heruvim orb. Ca o reptilă care şi‑a tot schimbat solzii până a început s‑o doară carnea, căci începuse să sângereze. A fost ca o sămânţă hrănită cu foc, dar a crescut ca o buruiană apatică, fără dimineţi cu rouă, sub propria‑i umbră. A trăit o vreme convins că se poate hrăni doar cu milostenia unui zeu numai al lui, fără să împartă frăţeşte surâsul cu altcineva. Şi a crezut că lucrul acesta este suficient ca să supravieţuiască.” Toată cartea este plină de astfel de incursiuni, într‑un fel de desfătare parabolizantă, reconfortantă pentru cititorul dedat la delicii stilistice. „Mihail păşeşte spre casă pe mijlocul drumului, cu pantofii în mână, înghesuit în hainele ude ca între coperţile unei Biblii” (p. 21). Astfel de expresivităţi sunt cu deosebire semnificative, ele pregătesc subtil o devenire a personajului despre care se va afla treptat, după numeroase avataruri recognoscibile, adesea, în viaţa socială de după 1990.

Căsătorit din interes, spre a parveni social, cu fiica unică a unui activist de rang înalt, Mihail este abandonat, după evenimentele din Decembrie 1989, de către „protectorul” Constantin Ţuţuianu şi de către Vera („un accident frumos”), soţia destul de rece şi de lipsită de vlagă. Banii oferiţi de tata socru ca sursă de investiţii viitoare se duc pe apa sâmbetei la Caritas. Prăbuşirea se anunţă fără vreo tăgadă: „Mihail muşcase din noapte ca dintr‑o dinamită. Niciodată nu simţise atâta durere şi explozie. Zăcea în el ca‑ntr‑un cadavru. Incapabil de reacţie, simţind că tot ce şi‑a dorit a fost ucis.” Tarele moştenite, vinile înaintaşilor pentru care el trebuie să plătească se evidenţiază şi mai mult. „Vasile Omu, tatăl lui, avocat scăpătat, dinainte de război, şi‑a vândut fratele vitreg, pe Duţă Porămbu, dându‑l pe mâna securităţii, devenind după aceea informatorul ei. A crezut că aşa va supravieţui noului regim, fericit, ferit de necazuri, şi că în fiecare zi, de la primul ceas până la ultimul, se va‑mbăta cu cucuta comunistă, ca să nu‑i simtă povara. Să nu‑şi simtă bolovanul propriului eşec.” După ani, s‑a spânzurat într‑un corcoduş. (Avem aici şi o poveste în ramă, despre Duţă Porămbu, cum sunt mai multe în roman, autorul ştie să strecoare cu îndemânare întâmplări semnificative cu personaje secundare semnificative pentru ilustrarea fundalului istoric al vieţii lui Mihail Omu.) Mama, Ana, care ajunsese să umble „goală, rotindu‑se ca un derviş în mijlocul drumului”, în comuna Pârlita, „a înghiţit laptele de alior cu care spăla tata, când trăia, oile de râie. Cred că a făcut‑o intenţionat. A lăsat un bilet lângă sticla golită, pe care scrie doar atât: «Ştii tu, Mihail!».” La momentul oportun, Mihail va înţelege. Moartea, de un fel sau de altul, se va înmulţi în jurul lui; chiar Ţuţuianu îşi va zbura creierii, Vera va deveni Sora Veronica – „Vera a murit înaintea mea şi a înviat!” –, munca la ziar, în care se refugiase, şi lumea aferentă, ignobilă, ipocrită, a jurnalistului de investigaţie, va fi abandonată. Calea spre o anume credinţă va descoperi că este singura salvatoare, dar e o cale grea, plină de obstacole, mai cu seamă interioare. Golul care‑i ocupase sufletul nu‑l ajuta deloc la ispăşire. Mihail Omu pleacă într‑o călătorie care se va dovedi iniţiatică. De fapt, un drum al Calvarului, al curăţării prin suferinţă. Va cunoaşte mizeria, dar şi frumuseţea umană acolo unde se va aştepta mai puţin. Încălţat cu sandale de fier, va ajunge la un liman, într‑o zonă sacră din Dobrogea, unde „timp de trei ceasuri Mihail şi‑a mărturisit viaţa, amănunţit, bucată cu bucată. Apoi a primit împărtăşania cu lacrimi în ochi.” Va dispărea de aici, se va pustnici, va găsi pacea sufletului său rătăcit, eliberarea, moartea fără să fi murit şi învierea, o viaţă, alta, altfel: „Mă cheamă cineva şi trebuie să ajung degrabă la el.” Asta este semnificaţia expresiei „cu moartea pre moarte călcând” - pogorârea la iad a Mântuitorului este icoana prin excelenţă a Învierii, pentru că prin zdrobirea împărăţiei morţii, cu moartea pe moarte călcând, Hristos deschide porţile Raiului tuturor celor ce şi‑au pus nădejdea mântuirii în El.

Finalul romanului este revelator: „Doi bărbaţi, subţiaţi ca două fire de trestie, desculţi şi cu trupurile acoperite în nişte pânze de saci înnodate pe umeri cu câte o bucată de cârpă, încolăciţi la mijloc cu funii împletite din tulpină de urzică topită în apă, ca nişte inelele, cu pletele şi bărbile adiate de vânt, păşesc spre inima codrului de la şmănăstireaţ Sfântul Gherman. Nici un cuvânt, nici o silabă, nici măcar o tresărire nu le tulbură înaintarea. Doar ochii le numără în gând ceva. Poate o rugăciune sau, cine poate să ştie, o altă tăcere... ” Avva Arsenie şi Avva Mihail s‑au găsit pentru a se dedica Domnului, în acea profundă tăcere‑rugăciune. Lumea cea veche dispare în ­neant: „Azi‑noapte, la Pârlita, un fulger a trăsnit o casă părăsită. Vâlvătăi uriaşe, verticale, au înghiţit‑o în câteva minute, fără să poată fi stinsă de nimeni. Doar un corcoduş răsărit din cenuşă în mijlocul prispei a scăpat de pârjol.”

Sâmbăta mută fiind ziua de dinaintea învierii, ultima zi a postului Paştelui, ziua în care se prăznuieşte îngroparea trupească a Mântuitorului Iisus Hristos, precum şi pogorârea Lui în iad, salvând neamul omenesc şi scoţându‑l din stricăciune, titlul cărţii cuprinde tocmai semnificaţia drumului spre mântuire parcurs de personajul exponent al lui Dumitru Manolache. Romanul musteşte de viaţă adevărată, în care cititorul se poate regăsi cu uşurinţă şi din care poate extrage pilde cu folos pentru propria existenţă pământeană. Dimensiunea etică a romanului, oricât de bine şi discret întreţesută în text prin excelenţa stilistică, este pregnantă, fapt pentru care, încă o dată, scriitorul are a binemerita.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!