Transilvania
Cărţile de slujbă tipărite de Sfântul Ierarh Andrei Şaguna

Cărţile de slujbă tipărite de Sfântul Ierarh Andrei Şaguna

În timpul păstoririi lui Andrei Şaguna, în noua „tipografie diecezană” (devenită, după 1864, „arhidiecezană”) au apărut lucrări de mare diversitate. În paginile care urmează vom consemna principalele cărţi de slujbă care au apărut sub directa îndrumare a ierarhului.

Între lucrările apărute se numără: cărţi de slujbă, Biblia, Noul Testament şi Psaltirea, câteva traduceri din Sfinţii Părinţi, manuale pentru „clericii” Institutului Teologic din Sibiu, manuale pentru „şcolile poporale” îndrumate de Biserică, lucrări cu profil istoric, literar şi chiar economic, procesele verbale ale „Sinodului” eparhial şi ale Congresului Naţional Bisericesc al Mitropoliei, pastoralele de Paşti şi de Crăciun ale ierarhului, anumite „circulare” semnate tot de el, uneori şi dispoziţii ale autorităţilor de stat, la care se adaugă cele două periodice ale eparhiei, cu apariţie neîntreruptă până azi, adică „Telegraful Român” (din 3 ianuarie 1853) şi „Calendarul diecezan” (din 1852). Tot aici se tipăreau, gratuit, „Anuarele” Gimnaziului Ortodox din Braşov, precum şi cel al Gimnaziului evanghelic-luteran din Sibiu, în semn de recunoştinţă pentru faptul că pregătea şi elevi români ortodocşi. (…)

În paginile care urmează vom consemna principalele cărţi care au apărut în Tipografia Diecezană (din 1864 Arhidiecezană) din Sibiu, sub directa îndrumare a ierarhului.

De regulă, toate cărţile de slujbă tipărite la Sibiu în timpul păstoririi lui Andrei Şaguna erau reeditări după cele de la Râmnic (unele dintre acestea au fost reeditate şi la Buda, cum vom relata mai jos). Acestea aveau la bază vechile traduceri făcute de Antim Ivireanul şi urmaşul său la Râmnic, episcopul Damaschin Dascălul (1708-1725). Îndreptările de limbă, ca şi corectura în şpalturi, erau făcute de Andrei Şaguna însuşi.

Începutul îl face cu un „«Apostol, adecă Sfinţita carte cuprinzătoare de Faptele şi Epistoliele (sic) Sfinţilor Apostoli». Tipărit în zilele Prea Luminatului şi Înălţatului Împărat al Austriei Franţisc Iosif I. Cu binecuvântarea Prea Sfinţiei Sale Domnului Andreiu, Dreptcredinciosului Episcop de Legea Răsăriteană al Ardealului şi Comendator al Strălucitului Ordin Austriac Leopoldin, Sibiu, în Tipografia Diecezană, 1851, 244 pagini, cu ilustraţii”. S-a tipărit în 1500 de exemplare, deci în număr satisfăcător pentru toate bisericile diecezei.

Tot în 1851 a apărut un „Ceasoslov” (Ceaslov), cu 251 de pagini, cu menţionarea aceloraşi persoane în foaia de titlu (împărat şi ierarh), aşa cum se va face la toate celelalte cărţi de slujbă. Se vede că era foarte căutat, de vreme ce au apărut noi ediţii în 1853, 1859, 1867 şi 1870 (alte patru ediţii „particulare” au apărut „în tipografia lui Gheorghie de Clozius”).

Cea mai des folosită carte liturgică de către un preot, „Molitvelnicul sau Evhologhionul”, a apărut în patru ediţii: 1849 (într-o tipografie particulară), apoi în 1853 şi 1864 (ambele cu 584 p.), apoi în 1872, cu 590 p.; o nouă ediţie a apărut în 1874, în timpul lui Procopie Ivaşcovici, tot cu 590 de pagini, cu titlul „Molitvelnic spre întrebuinţarea preoţimei parohiale”.

Prima ediţie a Liturghierului apare abia în 1856, sub titlul „Dumnezeieştile Liturghii ale Sfinţilor Ierarhi Ioan Gură de Aur, Vasile cel Mare şi Grigorie Dialogul” (244 p.); în 1862 a apărut o ediţie şi în tipografia lui Georg Klosius. Este interesant de notat că o nouă ediţie a Liturghierului va vedea lumina tiparului abia în 1902, în timpul mitropolitului Ioan Meţianu.

În 1859 a apărut „Cartea Evangheliilor” (4+187 p.). Au urmat: „Penticostarul”, tot în 1859 (384 p.), „Octoihul mare” în 1861 (306 p.) şi „Triodul” în 1861 (374 p.), toate în formatul mare, obişnuit până azi. În 1860 a mai apărut şi „Psaltirea bogată” (112 p.). În aceşti ani au apărut trei cărţi de slujbă folosite numai de ierarhi: „Hirotezieriu şi Hirotonieriu” (1861, 64 p.), „Rânduiala care se face la sfinţirea bisericii” (1862, 32 p.) şi „Rânduiala hirotonirii noului episcop de religie ortodoxă răsăriteană” (1865, 64 p.), toate traduse de Andrei Şaguna însuşi; cea din urmă s-a tipărit înainte de hirotonia, la Răşinari, a primului episcop al Caransebeşului, Ioan Popasu.

Se adaugă la acestea: „Cartea de rugăciuni” (1852 şi 1856), „Octoihul mic” (1851, 1854 şi 1857), „Paraclisul Maicii Precistei” (1857), „Acatistul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu” (1855, 459 p.), „Adunarea unor rugăciuni pentru întrebuinţarea celui mai mare” (1866, 36 p.).

Mineiele

O realizare editorială remarcabilă o constituie cele „12 Mineie”, tipărite în anii 1853 (ianuarie-martie), 1854 (aprilie-august), 1855 (septembrie-octombrie) şi 1856 (noiembrie-decembrie). Erau o reeditare a „Mineielor” de la Buda din 1804-1805, realizată atunci prin strădania medicului oftalmolog sibian Ioan Piuariu Molnar, cu concursul episcopul Iosif al Argeşului. La rândul ei, ediţia de la Buda era o retipărire a primei ediţii româneşti a Mineielor, cea de la Râmnic, din 1776-1780, care a apărut prin strădaniile episcopilor Chesarie şi Filaret. Merită să fie reţinut faptul că ediţia lui Şaguna reproducea şi acele instructive prefeţe semnate de cei doi ierarhi râmniceni, cu incursiuni în istoria românilor, cu prezentarea originii latine a limbii şi poporului nostru, precum şi a continuităţii noastre pe teritoriul Daciei de altădată. Le redăm aici în ordinea în care au apărut, reproducând şi foaia de titlu a celui apărut întâi: „«Mineiul lunei lui ianuarie». Tipărit după originalul cel îndreptat de Preasfinţitul Episcop al Argeşului Kir Iosif. În zilele Prea Înălţatului Împărat al Austriei Franţisc Iosif I. Cu binecuvântarea Prea Sfinţiei Sale Domnului Andreiu, Drept-credinciosul Episcop de Legea greco-răsăriteană a Ardealului, Sibiu, în Tipografia Episcopească, la anul Domnului 1853”. Au urmat „Mineiele” pe lunile februarie (288 p.), martie (214 p.), tot în 1853; aprilie (276 p.), mai (211 p.), iunie (255 p.), iulie (287 p.) şi august (293 p.) în 1854; septembrie (144 p.) şi octombrie (168 p.) în 1855, noiembrie (379 p.) şi decembrie (432 p.), ambele în 1856. Formatul cărţilor era de 39 x 24,5 cm, litere chirilice de mărime potrivită, negru şi roşu. Notăm că un set complet din aceste Mineie a fost trimis împăratului Francisc Iosif I de către Andrei Şaguna la 1 martie 1857, cu o frumoasă scrisoare în limba germană, prin care îi prezenta cuprinsul acestor cărţi, iar un alt set patriarhului Iosif Raiacici la Carloviţ.

Biblia lui Andrei Şaguna

Este una dintre cele mai remarcabile cărţi tipărite de el, atât sub raport pastoral-misionar, cât şi literar. S-a tipărit între anii 1856-1858, sub titlul „«Biblia, adecă dumnezeieasca Scriptură a Legii celei vechi şi a cei noao, după originalul celor şaptezeci şi doi de tălcuitori din Alecsandria». Tipărită în zilele Prea Înălţatului nostru împărat al Austriei Franţisc Iosif I, supt supraveghiiarea şi cu binecuvântarea Ecselenţiei Sale Prea Sfinţitului Domn Andreiu Baron de Şaguna, Drept-credinciosul Episcop al Bisericii greco-răsăritene ortodocse în Marele Principat al Ardealului, Sibiu, cu tipariul şi cu cheltuiala Tip(ografiei) de la Episcopia dreptcredincioasă din Ardeal, la anul Domnului 1856-1858”. Avea XXI +1 f. + 920 + 240 pagini, cu ilustraţii în text; cu litere chirilice. Notăm că unele cărţi din Noul Testament (Evanghelia şi Apostolul) au fost tipărite în limba română încă din secolul al XVI-lea, de către Filip Moldoveanul la Sibiu şi diaconul Coresi la Braşov. După acestea vor urma traducerile româneşti integrale ale Sfintei Scripturi, dintre care Andrei Şaguna menţiona doar „Noul Testament” tipărit în 1648 la Bălgrad (Alba Iulia) de mitropolitul Simion Ştefan şi „Biblia”, tipărită la Bucureşti în anul 1688, în timpul domniei lui Şerban Vodă Cantacuzino. Au urmat: „Biblia” tipărită la Blaj în 1795, în timpul episcopului Ioan Bob, iar ieromonahul Samuil Micu „a îndreptat graiul” ediţiei din 1688, iar acolo unde a socotit necesar, „mai mult din nou l-a tălmăcit” după Septuaginta; „Biblia” tipărită la Sankt Petersburg în 1819 de către filiala rusă a Societăţii Biblice Britanice, la solicitarea mitropolitului Gavriil Bănulescu Bodoni al Basarabiei, diortosită de arhimandritul Varlaam Cuza de la mănăstirea Dobrovăţ (s-a folosit „Biblia” de la Blaj, cu îndreptările de limbă necesare), şi „Biblia” de la Buzău, în cinci volume, tipărită între anii 1854-1856, prin osteneala episcopului Filotei (1850-1859), care folosea tot textul de la Blaj „îndepărtându-se şi curăţindu-se de oarecare ziceri neobicinuite într-această ţară”.

În prefaţa Bibliei sale, Andrei Şaguna menţionează aceste ediţii, cu excepţia celei de la Blaj. Lucrul este explicabil, din moment ce el era un ierarh ortodox, iar în Biblia de la Blaj se strecuraseră câteva păreri străine de învăţătura ortodoxă. Este lucru sigur că Andrei Şaguna a folosit textul ediţiei de la Sankt Petersburg din 1819, pe care l-a confruntat cu textul original al Septuagintei şi cu „Noul Testament” tipărit la Smirna în 1838, „cu blagoslovirea” celor trei episcopi care păstoreau atunci în Ţara Românească (scaunul mitropolitan fiind vacant).
Biblia şaguniană se deosebeşte de ediţiile anterioare prin două elemente noi, şi anume o „introducere” sub titlul „Cunoştinţe folositoare despre Sfânta Scriptură” (p. III-XXI), precum şi cele 94 de gravuri în text. Acea introducere avea cinci părţi sau capitole.

În capitolul I „Despre începătoriul şi cuprinsul Sfintei Scripturi” scrie despre inspiraţia divină a Sfintei Scripturi ca şi despre autorii inspiraţi – cunoscuţi şi necunoscuţi – ai ei, despre numărul şi împărţirea cărţilor canonice ale Vechiului şi Noului Testament, despre cărţile canonice şi apocrife. Şaguna arată că toate cărţile din „Legea Veche” se împart în patru grupe de scrieri inspirate: Legea (Pentateuhul sau cele cinci cărţi ale lui Moise), Istoria (cele cunoscute), Înţelepciune (Pildele lui Solomon, Eclesiastul, Cântarea Cântărilor, Înţelepciunea lui Solomon şi Înţelepciunea lui Isus Sirah) şi Proorociile (cei 4 prooroci mari şi 12 mici). La fel se împart şi cărţile Noului Testament sau „Legea cea Nouă”: Legea (cele patru Evanghelii), Istoria (Faptele Apostolilor), „Înţelepciunea” (cele 7 epistole soborniceşti şi cele 14 pauline) şi „Proorocia” (Apocalipsa). Observăm o diferenţă între modul în care se împart astăzi, în mod obişnuit, cărţile Sfintei Scripturi. Şaguna mai arăta că dintre cărţile Vechiului Testament unele sunt considerate „canonice”, iar altele „apocrife” (…)

Capitolul II este intitulat „Despre întoarcerea (traducerea, n.n.) Sfintei Scripturi în limbile popoarelor creştine” (p. V-XVI), menţionând traducerea Vechiului Testament făcută în secolele III-II î.Hr. în Alexandria Egiptului, cunoscută sub numele de Septuaginta, precum şi câteva traduceri ulterioare greceşti fără valoare deosebită; se remarcă faptul că nu sunt pomenite traduceri mai vechi, precum cea siriacă (Peşitto) din secolul II d.Hr., făcută după textul ebraic, coptă (vechea egipteană), din secolul III, etiopiană, din secolul IV, gotică, din secolul III, armeană, a patriarhului Isaac şi a lui Mesrob din secolul V, georgiană, din secolul VI, ca şi traducerea latină, Vulgata, din secolul V, şi cea slavonă, din secolul IX. Continuă apoi cu traducerile româneşti (pe care le-am menţionat mai sus), pe care el le consideră „izvoarele care au izvorât întâia dată apa vieţii vecinice pentru neamul acesta”.

Partea a III-a se intitula „Cum că Sfânta Scriptură este cuvântul cel adevărat al lui Dumnezeu” (p. XVI-XVIII), dovedind acest lucru cu mărturii din însăşi Sfânta Scriptură şi din Sfinţii Părinţi. Ultimele două capitole erau mai scurte: IV. „Despre puterea cea dinlăuntru a Sfintei Scripturi” (p. XIX), subliniind binefacerile pe care cuvântul Domnului le aduce în viaţa oamenilor, şi V. „Despre trebuinţa Sfintei Scripturi” (p. XIX-XX), subliniind că ea este de folos „preoţimii care să ştie a păstori cu bun sporiu pe creştini cătră viaţa de veci, iar creştinilor este de trebuinţă ca să ştie în ce cred şi cum să crează ca să se mântuiască”. Urma o „Încheiere” (p. XX-XXI) în care constata că românii au beneficiat de o traducere a Sfintei Scripturi în propria limbă, fapt pentru care suntem datori să ne arătăm recunoştinţa faţă de cei care au făcut-o.

Laudă lui Simion Ştefan

Constatăm că este o mică lucrare de „introducere” în Vechiul şi Noul Testament, absolut necesară cititorilor, mai cu seamă preoţilor. În cuvântul introductiv, Andrei Şaguna făcea un adevărat elogiu primelor ediţii româneşti ale Sfintei Scripturi, fapt pentru care redăm câteva fragmente: „Limba Bibliei pentru un popor numai odată se poate face; dacă s-a învins piedica cea mare a traducerii credincioase (corecte, n.n.) şi înţelese, şi dacă poporul a primit limba aceea, aşa zicând, în însăşi fiinţa sa, atunci următorii n-au de ce a mai face alta, ci numai a o reînnoi şi îndrepta, aşa după cum o ar fi reînnoit şi îndreptat traducătorul cel dintâi al Bibliei, de ar fi trăit până în zilele lor. Lauda cea netrecătoare a unui astfel de lucru se cuvine Arhiepiscopului şi Mitropolitului nostru din Bălgrad Simion Ştefan, care la anul 1648, sub stăpânirea prinţului Gheorghe Racoţi, au tradus şi tipărit întâia dată în limba noastră Testamentul cel nou de pe tecstul grecesc şi slovenesc, întrebuinţând şi pe cel latinesc. La 40 de ani după aceea, aşa dară la anul 1688, se tipări apoi întâia dată întreaga Biblie, tradusă de pe limba elinească, la Mitropolia din Bucureşti, sub stăpânirea voievodului Ioan Şerban Cantacuzino Basarab şi sub păstorirea mitropolitului Teodosie Aceste două traduceri, dară, sunt uşile pe care s-a învrednicit şi poporul românesc a intra în câmpul cel ceresc al dumnezeieştilor învăţături, care în mijlocul vijelielor şi valurilor lumei, rămân neclătite şi adevărate din veac în veac; ele sunt izvoarele care au izvorât întâia dată apa vieţii vecinice pentru neamul acesta în toate ţările prin care este răspândit. Deşteptarea poporului românesc din barbaria veacurilor, împrietenirea lui mai aproape cu legea lui Dumnezeu, păşirea lui cătră lumina cea blândă a civilizaţiei şi a culturii, înfrăţirea neamului nostru românesc pre care Pronia l-a semănat prin atâtea ţări deosebite şi printre atâtea neamuri străine, rămânerea în viaţă a limbei sale naţionale, – toate aceste binecuvântări neasemănate avem (trebuie, n.n.) a le mulţămi acestor ediţii vechi ale S. Scripturi, aceste monumente neperitoare ale limbei, moralităţii şi preste tot a vieţii noastre naţionale şi bisericeşti”.

După alte cuvinte elogioase la adresa primilor traducători, „care au dăruit naţiei un astfel de odor”, ierarhul sibian sublinia şi importanţa acelor prime ediţii ale Bibliei pentru unitatea neamului românesc. „Cu tot dreptul, dară, se pot numi aceste ediţii cea dintâi Biblie nu a românilor din Ardeal ori din Ţara Românească ori de aiurea, ci cea dintâi Biblie a poporului românesc întreg, cel dintâi glas obştesc cu care se roagă acest popor Părintelui din ceruri! Cu un tact care pe vremurile acelea întunecate şi viscoloase e de mirare, au cunoscut încă Mitropolitul nostru din Bălgrad Simion Ştefan trebuinţele vremii şi cerinţele limbei din Biblia românească, când zice, în precuvântarea sa: «Bine ştim că cuvintele trebuie să fie ca banii, că banii aceia sunt buni carele umblă în toate ţările; aşa şi cuvintele acelea sunt bune carele le înţeleg toţi; noi drept aceea ne-am silit din cât am putut să izvodim aşa cum să înţeleagă toţi s.c.l.»”.

„Ediţia Testamentului nou din 1648 de la Bălgrad şi a Bibliei întregi din 1688 de la Bucureşti sunt dară, după ştiinţa noastră, cele mai vechi româneşti şi nici unul dintre traducătorii de mai târziu nu poate fi părtaş laudei ce se cuvine acelora care au oltoit (altoit, n.n.) întâia dată cuvântul Sfintei Scripturi în pom românesc; ci toţi de mai târziu au prennoit şi îndreptat numai unde şi unde, aceea ce traducătorii cei dintâi n-au putut să îndrepte, dar nici n-au avut lipsă de-a îndrepta, fiindcă pe vremurile lor au fost bine şi desăvârşit aşa. Iară limba noastră e pom viu, care în toată primăvara se schimbă; ramurile bătrâne şi fără suc se usucă şi cad, mlădiţe tinere ies şi cresc, frunza (se) veştejeşte şi se scutură, dar alta nouă curând împodobeşte, – toate ale lui se fac şi se prefac, numai trupina (tulpina) rămâne totdeauna aceeaşi”.

Sunt cuvinte care pornesc din sufletul ales al ierarhului, din dragostea sa faţă de limba şi de neamul românesc, a cărui unitate îl preocupa. Limba arhaică în care este scrisă ne duce cu gândul la „Predoslovia” mitropolitului Simion Ştefan la Noul Testament de la Alba Iulia, la „Cuvântul către cetitori” al mitropolitului Varlaam la Cazania sa din 1643, sau la prefeţele episcopilor Chesarie şi Filaret la Mineiele de la Râmnic din 1776-1780, pe care le-a reprodus şi Şaguna în ediţia Mineielor de la Sibiu.

Aşa cum arătam mai sus, Biblia editată de Andrei Şaguna aducea şi un element nou, şi anume cele 94 de gravuri în text. Mult timp s-a crezut că ele ar fi fost preluate după pictorul şi gravorul francez Gustav Doré (1833-1883). Nu cu mult timp în urmă, pastorul (azi episcopul) evanghelic-luteran Johann Schneider a demonstrat că aceste ilustraţii au fost preluate dintr-o Biblie catolică germană cu ilustraţii, publicată de Dr. Joseph Franz Alioli la München în anul 1851 (un exemplar din ea existând şi în biblioteca lui Andrei Şaguna), pe când Biblia ilustrată a lui Gustav Doré a apărut abia în 1862 la Tours, iar prima Biblie germană cu ilustraţii în 1869. (...)

Andrei Şaguna a înţeles că aceste imagini au un rol pedagogic şi moral, căci ele întregesc textul propriu-zis, îl fixează mai bine în memoria cititorului. Aceste ilustraţii vor fi mult timp folosite, mai ales în Transilvania. De pildă, o parte din ele a fost folosită mereu în „Mica Biblie” apărută în 1913 şi în ediţiile ei următoare. În 1925 ilustraţiile Bibliei şaguniene au fost strânse într-un volum de către preoţii profesori Gheorghe Maior şi Eugen Todoran, sub titlul „Istoria biblică în chipuri şi icoane” (Sibiu, Tipografia Arhidiecezană, 1925, 104 p.). Câţiva ani mai târziu, multe dintre ele vor fi folosite în manualele de Religie pentru învăţământul primar ale preotului Dumitru Călugăr, tipărite tot la Sibiu, iar în a doua jumătate a secolului al XX-lea în manualul de Studiul Vechiului Testament al preotului profesor Nicolae Ciudin (1978 şi 1996).


Galerie foto:

Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!