An omagial
Căsătoria în Legea Veche

Căsătoria în Legea Veche

Adrian Agachi, 16 Martie 2011

Tematica Tainei Cununiei în perioada vechi-testamentară este una destul de bogată. Datorită cercetărilor moderne efectuate asupra acestui subiect, putem observa cu uşurinţă care era concepţia evreilor despre căsătorie, ce presupunea îndeplinirea corectă a ei şi cum era păstrat un echilibru între monogamie şi poligamie.

Aspectele aproape unice ale concepţiei poporului iudeu constau în opinia rigidă privitoare la celibat, precum şi la legea leviratului. Vom discuta în amănunt toate aceste aspecte pentru a oferi o privire de ansamblu asupra Tainei Cununiei în perioada Vechiului Testament.

Celibatul, monogamia şi poligamia

Celibatul era considerat drept o adevărată ruşine în cadrul poporului iudeu. Însăşi referatul creaţiei din debutul cărţii Genezei părea să contrazică în mod fundamental o astfel de alegere. Cu toate acestea, întâlnim două excepţii în cursul istoriei poporului iudeu. Prima dintre acestea este constituită de celibatul temporar al nazireilor. Aceştia puteau practica abstinenţa totală pe o perioadă determinată de timp, însă, odată cu încheierea legământului lor, puteau reveni la legăturile conjugale. În schimb, cea de-a doua excepţie este una mult mai clară: exemplul esenienilor. Obiceiurile lor de a păstra în mare măsură celibatul drept regulă generală a comunităţii i-a transformat într-un fel de precursori ai monahismului creştin. Bineînţeles, printre esenieni se întâlneau şi persoane căsătorite, dar rareori aceştia păstrau şi legătura conjugală iniţială. Cum în perioada anterioară venirii Mântuitorului Taina Căsătoriei era considerată drept având un scop eminamente procreativ, acest model oferit de comunităţile stabilite în jurul Mării Moarte părea îndrăzneţ şi inovator în acelaşi timp. De regulă, populaţia iudee putea alege între întemeierea unei familii monogame sau poligame. Monogamia constituia însă celula de bază a societăţii. Spre exemplu, preoţii aveau dreptul la o singură soţie, iar în perioada Întrupării Mântuitorului, monogamia era mult mai răspândită şi încurajată decât poligamia. Părintele Constantin Mihoc remarca faptul că în scrierile vechi-testamentare monogamia este încurajată: "Deşi bărbatul israelit avea dreptul de a avea mai multe femei, totuşi un curent puternic în iudaism socotea că numai monogamia reprezintă cu adevărat idealul de căsătorie, că numai ea este conformă cu voia lui Dumnezeu. În jocul de cuvinte din Fac. 2:23: "Ea se va numi femeie (işah), pentru că este luată din bărbatul () ei", unii comentatori rabinici văd o adevărată cartă a unirii monogame. Primul poligam de care vorbeşte Biblia a fost Lameh (Fac. 4:19), un urmaş al lui Cain, ceea ce, desigur, nu oferea poligamiei o bună recomandare. În scrierile profetice, idealul căsătoriei monogame este înfăţişat ca un simbol al unirii dintre Iahve şi poporul Său (Ier. 2:2; Iez. 6:8; Os. 2:9; Mal. 2:14). Iar în cartea Tobit, o adevărată istorie familială, monogamia apare ca ceva nu numai firesc, ci şi uzual" (Taina Căsătoriei şi familia creştină în învăţăturile marilor Părinţi ai Bisericii din secolul IV, Editura Teofania, Sibiu, 2002, p. 19).

Logodnă şi căsătorie

Diferenţa între cele două aspecte ale Tainei Cununiei era existentă încă din iudaism. Tinerii se puteau căsători la vârste destul de puţin înaintate: bărbaţii aveau în jur de 16-18 ani, în timp ce femeile puteau fi căsătorite încă de la 12-13 ani. Fără îndoială, aceste vârste fragede erau păstrate pentru că în perioada respectivă speranţa de viaţă atingea maximum 40 de ani. Probabil că acesta este şi unul dintre motivele pentru care cuplurile tinere aleg să se căsătorească din ce în ce mai târziu în zilele noastre. Speranţa de viaţă atinge astăzi 70 şi chiar 80 de ani în anumite state, ceea ce îi determină pe oameni să prefere o alegere cumpătată în locul unei căsătorii forţate. Având în vedere vârsta de căsătorie a tinerilor în perioada vechi-testamentară, devine clar faptul că părinţii erau cei care decideau persoana potrivită, lucru care se petrece foarte rar astăzi. Ceea ce este interesant rămâne faptul că logodna dura aproape un an de zile şi se bucura de drepturi aproape egale cu căsătoria. Un eventual copil născut în perioada de logodnă trebuia recunoscut, iar moartea unuia dintre parteneri echivala cu o văduvie pentru celălalt. Un alt aspect mai puţin uzitat astăzi consta în oferirea de zestre tatălui miresei. Părerea cercetătorilor moderni este că mirele îşi cumpăra practic soţia, deşi această opinie trebuie puţin contextualizată. Având în vedere că părinţii decideau cu cine te vei căsători şi totodată mirii erau foarte tineri, politica noii uniri avea relativ puţină tangenţă cu cei care urmau să fie un trup. Căsătoria era adesea forţată, lipsită de dragoste din nefericire (mirii deseori nu se cunoaşteau înainte de logodnă!) şi dictată câteodată de raţiuni financiare. Fără îndoială, însă, au existat şi căsătorii fericite, iar câteva exemple sunt relatate în cărţile Vechiului Testament. Ritualul Cununiei era relativ simplu. Mirele, îmbrăcat festiv şi purtând o cunună pe cap, mergea însoţit de prieteni la casa miresei şi o aducea pe aceasta la el acasă. Părinţii săi rosteau o formulă de binecuvântare pentru fecunditatea şi armonia noii familii. Sărbătoarea dura în general câteva zile, timp în care numeroşi oaspeţi veneau pentru a-şi exprima bucuria cu privire la noul eveniment (a se vedea lucrarea părintelui Constantin Mihoc, Taina căsătoriei şi familia creştină în învăţăturile marilor Părinţi ai Bisericii din secolul IV..., pp. 19-21).

Legea leviratului şi căsătoriile interzise

În cazul în care bărbatul murea fără a fi lăsat un urmaş şi avea un frate, acesta era obligat să o ia de soţie pe văduvă. Motivul principal era acela de a îi oferi celui decedat şansa de a avea un copil care să îi poarte numele mai departe. De aceea, primul copil care rezulta din această legătură primea numele celui mort. Legea leviratului era aplicată şi pe vremea Mântuitorului, dar legislaţia iudee cu privire la aceasta devenise între timp foarte complicată. În schimb, existau doar două impedimente în vederea realizării unei căsătorii în general: legătura de sânge şi apartenenţa femeii sau bărbatului la un alt neam decât cel evreiesc. Aceste două reguli au fost preluate de creştinism, cu singura excepţie că unele confesiuni permit astăzi căsătoria propriilor membri cu persoane aparţinând inclusiv altor religii. Biserica Ortodoxă nu permite însă căsătoria decât între persoane ortodoxe şi doar în cazuri excepţionale se pot admite cununii cu membrii aparţinând altei confesiuni.

Drepturi inegale

În mod clar femeia şi bărbatul nu aveau parte de o egalitate concretă în cadrul familiei. Bărbatul era considerat stăpânul absolut al familiei, având drept de viaţă şi de moarte inclusiv asupra propriilor copii. Această inegalitate era păstrată inclusiv în privinţa aplicării pedepsei privitoare la adulter. Ne aducem aminte că iudeii au adus doar femeia prinsă făcând adulter la Mântuitorul, dar "au pierdut" bărbatul pe drum. Drepturile femeii erau net inferioare celor de care beneficia bărbatul şi se reduceau în principiu doar la asigurarea locuinţei, hranei şi a iubirii. Însă, acest lucru nu însemna automat şi reducerea drastică a puterii femeilor. Pentru a oferi un exemplu extern, poporul spartan nu a fost niciodată condus de bărbaţi. Istoria a demonstrat că deşi femeile erau ignorate cu privire la funcţii publice, ele exercitau o sferă de influenţa enormă în comparaţie cu cea a bărbaţilor. Putem aminti aici şi exemplul unor femei curajoase şi puternice din Vechiul Testament, precum Iudita, Abigail sau Estera. Nu întotdeauna ceea ce pare a fi net inferior din punct de vedere legal va fi astfel şi din punct de vedere practic. Legea nu poate rezuma sau cuprinde în sine forţa umană de a progresa. În cursul materialului următor ne vom concentra asupra cuplurilor model din Vechiul Testament şi importanţa acordată exemplului lor în rugăciunile esenţiale ale slujbei Cununiei din Biserica Ortodoxă.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!