Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Actualitate religioasă Documentar Câţi români ar fi putut lua Premiul Nobel?

Câţi români ar fi putut lua Premiul Nobel?

Un articol de: Otilia Bălinișteanu - 06 Martie 2009

Decernarea Premiilor Nobel este, adesea, însoţită de controverse. În foarte multe dintre cazuri se invocă politica de acordare a acestora, faptul că statele mici nu contează în ochii juriului de la Stockholm, că multe dintre distincţii au fost direcţionate către anumite personalităţi în funcţie de interese de conjunctură sau că unii laureaţi, spre exemplu, ai Premiului Nobel pentru Pace au fost, de fapt, promotori ai unor războaie sângeroase sau ai terorismului. Oricum ar sta lucrurile însă, în România, ţară fără nici un Nobel, au existat nenumărate voci care ne-au „deplâns“ soarta. Am încercat să stabilim, prin demersul nostru de astăzi, câţi dintre cercetătorii români s-ar fi putut încadra cu adevărat în criteriile de acordare ale acestor premii şi dacă avem sau nu motive să susţinem că am fost nedreptăţiţi.

S-a scris mult despre „uriaşele“ merite ale românilor în majoritatea domeniilor, despre faptul că fără descoperirile româneşti ştiinţa ar fi fost mai săracă. Sigur, ca şi în cazul altor state, şi la noi au existat destule mari personalităţi cu contribuţii importante în fizică, chimie, literatură sau medicină. Dar de aici şi până la a enumera zeci de nume care ar fi meritat Nobelul e cale lungă.

Exagerările, consideră specialiştii români din domeniile vizate de Nobel, vin din frustrări, dar şi din tradiţionalul nostru obicei de a ne plânge mereu soarta: „Suntem cei mai buni, dar suntem întotdeauna nedreptăţiţi“. În plus, acordarea celebrelor distincţii ţine foarte mult de recunoaşterea internaţională a cercetărilor care se fac, de ceea ce se întâmplă şi în laboratoarele marilor universităţi ale lumii. Or, la acest capitol, România nu a stat bine deloc, pentru că nu am ştiut să ducem o campanie susţinută de promovare la nivel mondial şi de racordare la circuitul internaţional al ştiinţei.

„Mă aflam în SUA şi ţin minte un interviu pe care l-a acordat Best (n.r. - Charles Best), unul dintre cei care au luat Premiul Nobel pentru descoperirea insulinei (deşi românul Paulescu este descoperitorul de drept). Acesta spunea că «nu are importanţă cine a făcut descoperirea; are importanţă cine convinge lumea». Cam cinic, dar cam aşa stau lucrurile“, a declarat prof. univ. dr. Ostin Mungiu, renumit specialist în Farmacologie, preşedintele Asociaţiei de Algeziologie din România.

Adevărul este că, dintr-o întreagă pleiadă de cercetători, doar două sau trei nume şi-ar putea face loc într-o listă ad-hoc a posibililor câştigători români de Nobel. De aceea, se impune mai multă rezervă în afirmaţii, dar şi modestia de a şti să ne cunoaştem locul.

„Procopiu a fost realmente un uriaş. Este cel mai mare om de ştiinţă al României“

Pe tot parcursul secolului care a trecut, în fizica românească au existat mulţi cercetători cu rezultate notabile în domeniul în care au activat.

Printre aceştia se numără şi profesorul bucureştean Dragomir Hurmuzescu (1865-1954), al cărui asistent a fost savantul Ştefan Procopiu. „El a descoperit o substanţă care era folosită pentru punerea în funcţiune a electroscopului. Este vorba despre o substanţă izolatoare, cu anumite proprietăţi, numită dielectrină“, ne-a explicat prof. univ. dr. Mihai Toma, decanul Facultăţii de Fizică a Universităţii „Al. I. Cuza“ din Iaşi.

Un alt mare fizician, cu o bogată activitate de cercetare, a fost Horia Hulubei (1896-1972), „H˛“ - cum i-a rămas numele în rândul confraţilor din domeniu. Acesta a absolvit Facultatea de Ştiinţe de la Universitatea din Iaşi. Şi-a pregătit teza de doctorat la Paris, după care a revenit la Iaşi, unde a înfiinţat Laboratorul de Structura Materiei, la Universitate. „A ţinut în permanenţă legătura cu Franţa. Şase luni stătea aici, iar şase luni pe an acolo, unde lucra în Laboratorul Naţional de Cercetare Ştiinţifică. Este cel care a înfiinţat Institutul de Fizică Atomică de la Măgurele, lângă Bucureşti. El a adus primul reactor atomic din ţară, de producţie rusească“, ne-a mai spus decanul Mihai Toma.

Multe articole publicate în presă de-a lungul anilor au readus în atenţia cititorilor o altă mare cercetătoare a fizicii româneşti, Ştefania Mărăcineanu (1882-1944), despre care se spunea că a descoperit radioactivitatea artificială, dar că roadele muncii i-ar fi fost „furate“ de Marie Curie, care a şi fost răsplătită cu Premiul Nobel. „Este adevărat că a lucrat cu Marie Curie, dar nu ştiu dacă lucrurile au stat chiar aşa. În cazul Premiului Nobel, contribuţia unui cercetător nu poate fi 100% individuală. Întotdeauna e nevoie şi de un «cap-limpede», care să sintetizeze rezultatele, care, poate, altfel nu ar fi scoase la lumină“, a subliniat specialistul în fizică.

Din şirul fizicienilor de vârf face parte şi Eugen Bădărău (1887-1975), supranumit „tatăl fizicii plasmei“. Este, după cum apreciază specialiştii, primul autor de cărţi şi fondator de şcoală în această direcţie.

„În ce priveşte modul în care se acordă aceste premii, sigur, unii merită mai mult, alţii mai puţin. Depinde şi de modul în care este cunoscută şi recunoscută descoperirea respectivă. Există descoperiri cu aplicaţie imediată pe care toată lumea le citează, şi atunci apar ca fiind formidabile“, a precizat prof. Mihai Toma.

Lista poate continua, cu multe nume mari, însă atât fizicienii, cât şi chimiştii susţin la unison că singurul savant român care ar fi meritat cu adevărat Nobelul, în toată istoria ştiinţei noastre, este fizicianul Ştefan Procopiu (1890-1972), cel care a lăsat în urmă trei descoperiri fundamentale: magnetonul Bohr-Procopiu, „Efectul Procopiu“ şi „Fenomenul Procopiu“, dar şi cele mai multe descoperiri în domeniul magnetismului terestru din Europa. „Procopiu a fost, realmente, un uriaş. Este cel mai mare om de ştiinţă al României. Indiscutabil ar fi meritat Nobelul“, a precizat prof. univ. Gelu Bourceanu, specialist în chimie fizică şi teoretică la Universitatea din Iaşi.

Procopiu a descoperit formula magnetonului în 1912, în ultimul an de facultate, dar, pentru că rezultatele cercetării sale n-au fost publicate într-o revistă ştiinţifică de circulaţie internaţională, meritul nu i-a fost recunoscut, iar Premiul Nobel pentru această descoperire a fost acordat fizicianului danez Niels Bohr. „În afară de Ştefan Procopiu, nu cred că mai există vreun nume în fizica noastră care să fi meritat Nobelul. Şi, pe măsură ce trece timpul, posibilităţile noastre de a câştiga acest premiu sunt mai mici, pentru că nu reuşim să ţinem pasul cu infrastructura de cercetare din vestul Europei. Cercetarea noastră a supravieţuit prin idei, exploatate şi de alţii, care au „săpat“ mai adânc, având aparatura necesară, la nivel atomic, subatomic, la nivel de nanotehnologii. Acum, spre exemplu, dacă vrei să publici un articol în străinătate, trebuie să menţionezi cu ce aparat ai făcut măsurătorile. Şi dacă spui că le-ai făcut cu un aparat vechi de 20 de ani, îţi recomandă politicos să cauţi o altă revistă“, a menţionat decanul Facultăţii de Fizică din Iaşi.

„Un chimist fără Neniţescu e ca un călugăr fără Biblie“

În chimie, spun specialiştii, un singur nume ar putea să se ridice la valoarea celor care sunt sau au fost nominalizaţi pentru Nobel. Este vorba despre profesorul Costin D. Neniţescu (1902-1970), un produs al şcolii germane. Acesta a studiat „ciclurile mici“ în chimie şi a făcut cercetări de mare valoare în domeniul polimerizării stereospecifice.

„Profesorul Neniţescu rămâne în conştiinţa oamenilor de ştiinţă prin cărţile teribile pe care le-a scris, de chimie generală, traduse în mai multe limbi, şi chimie organică. Un chimist fără Neniţescu este ca un călugăr fără Biblie. Am citit cărţi de chimie scrise de laureaţi ai Premiului Nobel; nu se ridică la valoarea cărţilor lui. Neniţescu este mare, dar probabil nu atât de mare încât să fie laureat al acestui premiu“, ne-a explicat prof. univ. dr. Gelu Bourceanu, specialist în chimie fizică şi teoretică la Universitatea „Al. I. Cuza“ din Iaşi.

În ceea ce priveşte modul în care se acordă Nobelul, profesorul ieşean este de părere că pentru a fi onorat cu o asemenea distincţie trebuie să fii, într-adevăr, deschizător de drumuri pe domeniul în care cercetezi.

Printre chimiştii de valoare ai României se numără şi Petru Bogdan (1873-1944), considerat cel mai mare chimist fizician, cel care a înfiinţat, în 1906, catedra de chimie fizică, la Iaşi, Alexandru Balaban (n. 1931), discipol al lui Costin Neniţescu, cu contribuţii esenţiale în teoria grafurilor, Ioan Zugrăvescu (1910-1989), specialist în chimie organică, deschizător de drumuri în domeniul azot-ilidelor.

În cazul lui Paulescu, Comisia Nobel şi-a recunoscut eroarea

Unul dintre domeniile importante pentru care se acordă în fiecare an premiul Nobel este medicina. Medicina românească a avut parte de mulţi cercetători valoroşi, însă doar Nicolae Paulescu (1869-1931), spun specialiştii, ar fi putut îndeplini cu adevărat calităţile unui laureat de Nobel, fiind autorul celei mai importante descoperiri medicale din secolul al XX-lea: insulina. Deşi descoperirea sa fusese publicată cu doi ani înainte, Premiul Nobel a revenit unor cercetători canadieni.

„A descoperit că pancreasul conţine o substanţă, pe care, dacă i-o inoculezi unui bolnav cu diabet, îi scade glicemia imediat. A şi publicat descoperirea într-o revistă belgiană, în 1921. Doi băieţi de la Toronto (n.r. - Frederick Banting şi Charles Best), au reprodus experienţa, au văzut că este aşa, însă au observat că numai anumite celule ale acelei glande au ceea ce au numit ei insulină. Paulescu o numise pancreină. Au publicat rezultatele, fără să-l pomenească pe Paulescu, au luat Premiul Nobel, în 1923, şi de-aici a pornit o poveste foarte urâtă. Paulescu şi-a pierdut mintea, lovit de această nedreptate, încât a trecut la acţiuni antisemite mari. A ieşit un scandal de nivel mondial. De-a lungul vremii, românii au făcut opoziţie pentru a se recunoaşte nedreptatea făcută profesorului Paulescu, iar preşedintele Comisiei de atribuire a premiului a recunoscut, în final, greşeala“, ne-a explicat prof. univ. dr. Constantin Romanescu, membru al Academiei de Ştiinţe Medicale din România.

Un alt caz în care, se pare, a fost făcută o nedreptate similară este cel al prof. Gheorghe Benga (n. 1944), de la Cluj. Acesta a descoperit, în 1986, existenţa unei proteine-canal pentru apă, în membrana celulară a globulelor roşii, pe care a reuşit să o detecteze cu ajutorul americanului Ross P. Holmes, de la Universitatea Illinois, care i-a furnizat substanţa necesară pentru detectare. În acelaşi an, a publicat descoperirea sa pe plan internaţional, însoţită şi de descrierea modului în care proteina ar putea fi izolată şi purificată dacă s-ar dispune de aparatura necesară. Premiul Nobel pentru această descoperire a intrat, însă, în posesia americanului Peter Agre, în 2003, după ce acesta a reuşit să purifice şi izoleze proteina (1988) şi să publice rezultatele (1992), fără însă a-l pomeni pe român. „Gheorghe Benga este cercetător în biologie celulară şi a descoperit un mecanism prin care apa este transportată prin membrane şi este reabsorbită la nivelul rinichiului, prin nişte canale pentru apă şi nişte substanţe care ajută la transportul acestor molecule. El a cercetat şi a publicat rezultatele în străinătate, ba, mai mult decât atât, a dat cercetările lui şi celui care, mai târziu, a luat Premiul Nobel. Benga s-a zbătut şi a obţinut mii de semnături în favoarea lui, pentru a arăta că el este cel care a descris primul aceste molecule, dar aşa cum s-a întâmplat şi în alte ocazii, Comitetul Nobel nu a revenit asupra deciziei“, a precizat prof. univ. dr. Ostin Mungiu.

„Ghinionul nostru e şi norocul nostru: limba română“

Dintre toate domeniile pentru care se acordă Nobelul, literatura română este, poate, unul dintre cele mai prolifice, având la purtător scriitori cu opere excepţionale. Unii dintre aceştia, de altfel, au şi intrat în atenţia juriilor care acordă Nobelul.

Însă, aşa cum ne-a spus academicianul Eugen Simion, „ghinionul nostru e şi norocul nostru: limba română“. Numele cu cele mai mari şanse de a fi nominalizate pentru celebrul premiu sunt cele ale poeţilor, care, pentru a fi înţeleşi, trebuie traduşi. Or, poezia tradusă îşi pierde sensurile profunde. „Poezia este intraductibilă în esenţă. Am încercat odată să selectez din autorii români, pentru o Antologie a literaturii europene apărută la Gallimard. Din Arghezi nu s-a putut da nimic. Este intraductibil, pentru că el se joacă mult cu cuvintele. În plus, în ultima vreme aceste premii se acordă şi pe criterii politice. Ei, românii n-au intrat până acum în nici o combinaţie şi nici nu avem o politică a valorilor“, a explicat Eugen Simion.

„Poate, după Arghezi, ar fi trebuit să citez alt nume, pe Eugen Ionescu, numai că el devenise scriitor francez. Rămâne o curiozitate de ce Premiul Nobel l-a ocolit pe cel mai important dramaturg postbelic, Eugen Ionescu. Mă opresc însă la doi scriitori din generaţia mea, care şi ei ar fi meritat Nobelul şi poate, dacă n-ar fi murit atât de tineri, ar fi reuşit. Mă refer la Nichita Stănescu şi Marin Sorescu. Amândoi au fost într-o preselecţie a juriilor. Numele lor au circulat printre autorii candidaţi. Probabil, dintre toţi scriitorii pe care i-am citat, numele cel mai apropiat de Premiul Nobel a fost acela al lui Marin Sorescu. A murit, din păcate, la 60 de ani. Dacă ar mai fi trăit, sunt sigur că l-ar fi câştigat, pentru că a fost tradus, piesele lui au fost jucate, era un autor accesibil mediului intelectual european“, a subliniat academicianul Eugen Simion.

Alfred Nobel, creatorul fundaţiei ce acordă Premiile Nobel

Istoria Premiilor Nobel a început pe 10 decembrie 1901, la cinci ani după moartea chimistului suedez Alfred Nobel (1833-1896), inventatorul dinamitei, care a cerut prin testament ca 31,5 milioane de coroane suedeze din averea sa să fie folosite sub formă de premii, acordate anual, astfel: „O parte autorului descoperirii sau invenţiei celei mai importante în domeniul fizicii; una celui care face o descoperire sau semnează un progres remarcabil în chimie; una celui care face descoperirea cea mai importantă în domeniul fiziologiei sau medicinii; una celui care a produs în domeniul literar cea mai remarcabilă operă cu tendinţă idealistă şi una celui care a făcut cele mai multe lucruri pentru promovarea fraternităţii între oameni, abolirea sau reducerea armatelor permanente, dar şi pentru fondarea sau promovarea unor congrese ale păcii“.

Laureaţii Premiilor Nobel primesc o medalie, o diplomă şi o sumă de bani, care, la început, a fost în valoare de 40.000 de dolari SUA, iar acum este de 1.000.000 de dolari SUA.

Acordarea urmează o anumită procedură: Comitetul Nobel trimite invitaţii către mii de profesori universitari, oameni de ştiinţă, foşti laureaţi ai Nobelului şi membri ai diferitelor academii din întreaga lumea, solicitându-le să nominalizeze candidaţi pentru anul următor. Dintre aceste nominalizări se aleg câştigătorii.

Conform Statutului Fundaţiei Nobel, o persoană nu se poate autopropune. De asemenea, nominalizările sunt confidenţiale, precum şi discuţiile dintre membrii comisiilor care acordă premiile. Numele celor propuşi trebuie să rămână secrete timp de 50 de ani, iar premii postume nu se acordă.

Singurul cercetător de origine română care a fost distins cu Nobelul, în 1974, la categoria Fiziologie şi Medicină, este George Emil Palade (1912-2008). Acesta, însă, locuia şi îşi desfăşura activitatea în SUA.