Reportaj
Cele două Mântulese

Cele două Mântulese

Maria Dobrescu, 15 Septembrie 2010

Sunt două biserici Mântuleasa în România, una în Bucureşti, alta la Craiova. Ce legătură există între ele? Nici una. Însă nu poţi să aminteşti de prima fără să nu te gândeşti la cealaltă. De parcă ar fi gemene. Cu toate acestea, e doar o coincidenţă de nume ce face ca, atunci când una este pomenită să se însufleţească, la distanţă de sute de kilometri, şi sora ei. Credem, astfel, că este important ca cele două repere ale patrimoniului spiritual, aflate într-un viu dialog cultural, să fie prezentate împreună.

Confuzia şi interogaţiile s-au născut odată cu vizitarea pentru prima dată a Bisericii Mântuleasa din Craiova, când, auzind în capitala Băniei acest nume, gândul m-a dus imediat la Bucureşti, la biserica omonimă de pe strada pe care Mircea Eliade a făcut-o celebră în romanul său.

Majoritatea bisericilor poartă denumirile unor mari sfinţi ai creştinătăţii, iar altele ale praznicelor de peste an. Dar cu Mântuleasa este altceva. Pare un neaoş românesc cu sonorităţi din Evul Mediu: jupâneasa, preoteasa, mântuleasa. Un nume ce te duce cu gândul la atmosfera fantastică din nuvelele lui Eliade, unde sacrul este camuflat în realităţile mici şi în prozaismul unei străzi oarecare din Bucureşti.

Mântuleasa. Ţi-o imaginezi ca pe o femeie misterioasă, trecută de prima tinereţe, la care trag pe ascuns cei cu sufletul greu pentru a li se ghici soarta. Desigur, este doar o proiecţie vizuală, nu un adevăr. Însă ea chiar a existat. Mântuleasa, pe numele ei adevărat Maria, a fost sora unui negustor bogat, Manta Cupetul, care, pe la 1700, deţinea ca avere un cartier întreg în centrul Capitalei, împreună cu 28 de case şi o livadă.

Cu mai bine de 270 de ani în urmă, Maria Mântuleasa a ridicat pe proprietăţile sale Biserica Mântuleasa, cu hramul Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil. Iar de aici întreaga zonă, de care mai aminteşte doar strada care-i poartă numele, s-a chemat la vremea aceea Mântuleasa. În acelaşi secol XVIII, şi în Craiova a fost zidită o Biserică Mântuleasa de nişte negustori bogaţi.

Maica Precista Mântuleasa

Craiova. Pe o stradă decupată parcă din Micul Paris, cu case somptuoase şi arhitecturi nobiliare, într-o zonă rezidenţială, clasicizată de atmosfera liniştită, aristocrată a cartierului cunoscut cândva ca Mântuleasa, se află Biserica Maica Precista Mântuleasa. Nu ştim de unde îşi trage lăcaşul denumirea, însă nu are, se pare, nici o relaţie cu biserica şi strada Mântuleasa din Bucureşti. Poate, într-o zi, istoricii se vor strădui să descopere oarecare similitudini, însă, în prezent, se ştie că, pe acest loc, a existat o mahala cu acelaşi nume, în mijlocul căreia se afla biserica. Anul ctitoririi sale este incert. Pisania, citită greşit de unii istorici, atestă anul 1786 ca an de naştere, dar la 3 mai 1795, breasla croitorilor care începuse construirea lăcaşului nu terminase lucrarea. De aceea, Divanul Craiovei numeşte epitropi (administratori) la biserică pe "polcovnicul Radu Lăcusteanu, Chir Iancu Cojocarul, târzibaşă de croitori (terzibaşă, staroste al breslei croitorilor, n.n.), Oane Stoichiţă şi Matei Croitorul, pe care le va fi orânduit cu această carte a noastră ce vi se dă la mână, să fiţi epitropi şi purtători de grijă asupra acestei sfinte biserici… până să va săvârşi de lucru, acum şi după săvârşire" (Act privitor la Biserica Mântuleasa).

În timpul lui Alexandru Ipsilanti (1774-1782), din tagma croitorilor de vază ai Craiovei făceau parte şi Ion Terzibaşa (care nu este altul decât Oane Terzibaşa, cel numit epitrop al bisericii la 1795 de către Divanul Craiovei), Matei Guran Terzibaşa şi Mihai Terzibaşa, cei care au dat ajutor la ridicarea din cărămidă a bisericii. Ea devine astfel lăcaşul de cult al breslei croitorilor, al cărei patron era Sfântul Pantelimon, adăugat la hramul Adormirea Maicii Domnului. În acelaşi act de numire a epitropilor se menţiona: "Această biserică s-au fost zidit de dumneaei răposata Dospina, ce au ţinut-o d-lui răposatul vistiernic Stâmbeanul, Care în învechindu-să şi stricându-să şi fiind foarte mică, din voinţa lui Dumnezeu, d-lui preacinstitul biv vel vistiernic Barbu Ştirbei, împreună cu răfetul croitorilor şi alţi negustori, au binevoit de a înălţa această sfântă biserică şi a o face de piatră după cum să vede. Şi fiindcă face trebuinţă de a avea această sfântă biserică purtători de grijă şi epitropi până a se săvârşi de tot lucru şi după săvârşirea la avutul ce are şi ce i se va mai da de către oricine".

Se crede că anul 1792 este anul în care s-a încheiat zidirea lăcaşului. Clădită în veacul al XVIII-lea de breslaşii croitori, ea a durat până la anul 1896, când a fost rezidită cu sprijinul unor boieri şi cetăţeni înstăriţi ai oraşului, forma originală nepăstrându-se. Din vechiul lăcaş n-au mai rămas decât zidurile naosului şi acelea ale altarului. Breasla croitorilor şi-a serbat patronul, pe Sfântul Pantelimon, la Biserica Mântuleasa până către sfârşitul veacului al XIX-lea. Tot la biserică îşi ţineau steagul rufetului (al breslei, n.n.) până la 1895-1896, când, desfiinţându-se breslele, a fost dus la corporaţia meseriaşilor, de unde s-a pierdut în vremea ocupaţiei germane din 1916-1918.

Pe strada profesorului Fărâmă

Bucureşti. La câteva zeci de metri de amalgamul Pieţei Unirii, flancat de blocurile şi magazinele uriaşe din centrul Capitalei, stă ascuns vechiul cartier al Mântuleştilor. Graniţa dintre cele două lumi este atât de subţire, încât nu trebuie să faci decât un pas pentru a trece dintr-o parte în alta. Însă depărtarea în timp este colosală. Pe bulevard, un regiment de clădiri impozante, îmbrăcate în uniforma pestriţă, împovărată de reclame ale secolului al XXI-lea, priveşte indiferent la agitaţia lumii. Dincolo, în spatele lui, pe uliţele mici ca nişte şerpi întinşi la soare, casele vechi, fără etaj, cu grădini mari şi alei pietruite stau discret la taifas. Mileniul trei nu a trecut de marele bulevard. Ici-colo un om, un lătrat plictisit al unui câine ascuns la umbră, o femeie cu o tavă plină cu plăcinte la uşa unui vecin, obloanele larg deschise ale unei cizmării. Ferestrele sunt aprins colorate de flori, cuiburi de rândunici ori perne puse pe pervaz la aerisit. Prin grădini, pâlcurile de trandafiri agăţători şi mantiile de zorele ale gardurilor developează semne scrise cu multă vreme în urmă. Un timp al trecutului şi un timp al prezentului. Strada Mântuleasa a lui Mircea Eliade este neschimbată. Singurele mărturii sunt aceste case frumoase şi răcoroase şi biserica veche de trei secole. Şcoala unde a învăţat Eliade s-a dărâmat. Nimeni nu a făcut nici un efort ca să conserve acest fragment de istorie românească. Însă, sfidând timpurile şi devenirile, ignoranţele şi nepăsările, misterul străzii Mântuleasa persistă şi astăzi. Mergând pe Mântuleasa, te cuprinde un sentiment straniu şi plăcut. De vină pot fi, deopotrivă, nuvelele fantastice ale scriitorului, "La ţigănci", "Pe strada Mântuleasa", ori însăşi strada aceasta fabuloasă, încremenită în ea însăşi. Povestea profesorului Fărâmă ţi se pare verosimilă. Poate că este singurul loc unde literatura nu mai este pură imaginaţie. Iar biserica, după ce a fost restaurată recent, asemeni surorii ei din Craiova (o potriveală uluitoare!), potenţează misterul lui Fărâmă, al Oanei şi al lui Lixandru, al lui Dragomir şi Borza. Asemeni profesorului Fărâmă, am iscodit strada în speranţa de a găsi semnele acelei lumi. Şi, desigur, le-am aflat. Ele stăruie în grinzile şi cărămizile bisericii, în căldura şi dragostea zidurilor vechi, în ambianţa cartierului. Nu se cunosc numele meşterilor care au "pus început şi capăt acestui lăcaş", dar se ştiu numele ctitorilor ei, deoarece în pisania de pe frontispiciu se poate citi: "Această Sfântă şi Dumnezeiască Biserică, unde se cinsteşte Hramul Sfinţilor Îngeri Mihail şi Gavriil, este făcută din temelie de jupâneasa Maria, sora lui jupân Manta Cupetu şi de jupâneasa Stanca şi s-a făcut în zilele lui Grigore Ghica V în luna lui septembrie 1734". Unele documente plasează însă anul construcţiei ceva mai devreme, în 1732.

O biserică iubită

Împrejmuită cu un zid sobru, Biserica Mântuleasa este una dintre cele mai vechi edificii de acest fel ale oraşului. Ea a păstrat câteva obiecte de cult deosebit de valoroase, potire şi cutii de metal preţios, iar în partea de răsărit a curţii s-a aflat un cimitir din care au mai rămas câteva pietre funerare cu inscripţiile şterse.

Biserica, zidită în formă de cruce, cu un pridvor sprijinit pe patru coloane cilindrice, are o turlă cu ferestre prelungi care este şi clopotniţă. Fiind permanent înfrumuseţat, lăcaşul a avut o vreme încă o turlă. Cu prilejul restaurărilor din 1924-1930, Comisia Monumentelor Istorice a considerat că aceasta strică aspectul brâncovenesc al construcţiei şi turla a fost eliminată, biserica recăpătându-şi vechea şi eleganta înfăţişare. Însă cea care a rămas a fost retezată până la baza ferestrelor în urma cutremurului din 1940, hotărându-se imediat totala ei dărâmare şi înlocuire. Vreme de 10 ani, între 1936 si 1946, aici a fost editat un buletin numit "Vestitorul", prin care se ţinea legătura strânsă cu credincioşii. Printre Apostoli, Episcopi şi Sfinţi Diaconi care împodobesc pereţii, este pictat şi Sfântul Diacon Amun, care apare rareori şi niciodată înainte de sfârşitul secolului al XVII-lea, în Ţara Românească şi Moldova. O altă particularitate este şi aceea a pictării Mântuitorului la dreapta "bunului tâlhar" în Paradis, în planul al doilea, în spatele patriarhilor Avram, Iacov şi Isac, din marea scenă a Judecăţii de Apoi. De asemenea, imaginea din pridvor a unei "hore de doamne şi domniţe" este un motiv rar întâlnit în pictura bisericească, fapt remarcat şi de marele savant Nicolae Iorga, care a studiat în mai multe rânduri Biserica Mântuleasa.

O biserică iubită. Aşa se înfăţişează Mântuleasa, aflată pe lista monumentelor istorice a UNESCO. Dovadă toţi cei care s-au îngrijit de ea, al căror nume pare o secvenţă din istoria românilor. Căci în răstimpul multor ani, lăcaşul a cunoscut numeroase restaurări, în zilele de domnie ale regilor Ferdinand I şi Carol II, patriarh al României fiind D.D. Rr. Miron Cristea, paroh al bisericii, pr. iconom N. Marinescu-Frăsinei; epitropi, domnii Vlădescu Olt, Gh. Ionescu-Siseşti, B. Mangaru; consilieri parohiali: domnii Romulus Voinescu, I. Vasilescu-Valgan, col. H. Iorca, Al. R. Protopopescu, D.R. Ioaniţescu, ing. G. Mihăilescu, D. Boroianu, N. Besnea, Dima Miculescu şi M. Stoicescu, arhitect restaurator, N. Zane, pictor restaurator, Paul Molda, după cum scrie în documentele bisericii. O istorie deosebită o are şi clopotul, care este construit din oţelul capturat de armata română în Primul Război Mondial: "Acest clopot s-a făcut cu ajutorul enoriaşilor din materialul capturat de armata română în luptele cu ungurii la Tisa, când s-a ocupat şi Budapesta în anul 1919".

Biserica a păstrat puţin din pictura ei exterioară - înflorituri decorative executate în roşu, albastru şi galben auriu -, şi anume vreji de acant, palmete şi motive florale ce o apropie de Mănăstirea Horezu a lui Constantin Brâncoveanu, al cărei model, preluat de numeroase mănăstiri din Oltenia, a creat un stil naţional. Poate, iată, la nivel metafizic, istoric, artistic, cele două biserici-surori se întâlnesc. Ele sunt nu numai două lăcaşuri de credinţă, ci un capitol important al istoriei creştinismului românesc, de aceea se cuvine să facem o plecăciune de pioşenie în faţa acestui minunat tezaur.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!