„Chiar dacă în jur era furtună, am mers înainte”

În urmă cu puțină vreme, Înaltpreasfințitul Părinte Arhiepiscop Justinian Chira al Maramureșului și Sătmarului a plecat la întâlnirea cu Hristos, pe Care L-a slujit întreaga viață. Pilda vieții sale ne îndeamnă să avem nădejde în încercările care se abat, uneori fără veste, asupra noastră. Cuvintele lui rămân ca un testament scump de împlinit pentru fiecare dintre noi. Interviul de față ne vorbește despre plecarea sa la mănăstire, perioada de noviciat și Rohia, loc binecuvântat de Dumnezeu.

Înaltpreasfinția Voastră, ne aflăm la Mă­năs­­tirea „Sfânta Ana”-Rohia, o așezare duhovnicească cu evidentă ocro­tire a Maicii Domnului.

Da. Acesta este într-adevăr un loc ales și binecuvântat de Dumnezeu. Nu are nimic din como­ditățile mănăstirilor cu livezi sau cu parcuri în jurul lor. E o așezare simplă, pe care parcă o ține Dumnezeu în brațe.

Maica Domnului plângea fiindcă mănăstirea rămăsese pustie

Cadrul natural, cu unduirea atât de blândă a coamelor de deal, parcă și mai mult ne îndeamnă la me­di­tație, sporind lucrarea duhovnicească de aici.

Acest loc și oricare spațiu natural îl ajută pe om să ia contact direct cu Dumnezeu. Eu, care am viețuit aici aproape treizeci de ani, am experiența lui Dumnezeu prin natură. Cunosc fiecare copac. Pentru mine fiecare copac e ca un frate. Mi-au fost aproape când am rămas singur aici, căci personalul a fost dat afară din mănăstire în 1959. Monahii au plecat în miez de noapte, iar eu nu m-am simțit singur, pentru că a doua zi di­mi­neață am avut un moment de întâl­nire. Aflându-mă într-o cameră de jos, am auzit că sus în stăreție cineva intră pe terasă. Am auzit pasul când a intrat pe terasă, am auzit un plâns dureros de femeie. Atunci m-am întrebat ce necazuri atât de mari are această femeie, de a venit în zori de zi la mănăstire plângând. Și am ieșit să o văd. Am ajuns în curte și n-am întâlnit-o. Am crezut că a intrat în birou, dar nu era nici acolo. Am căutat-o apoi în celelalte camere și în biserică, dar n-am găsit-o. Abia atunci când am revenit în curte mi-am dat seama că era stăpâna casei. Mănăstirea aceasta este denu­mită și „Casa Maicii Domnului”, căci copila Anuța, moartă la doar 10 anișori, l-a rugat în vis pe tatăl ei (preotul Nicolae Gherman) să facă în Dealul Viei „casă Maicii Domnului”. Chiar dacă trăiam clipe grele, din acel moment am fost conștient că Maica Dom­­nu­lui era persoana care a venit a doua zi după plecarea călugărilor din mănăstire. Mi-am dat seama că a venit stăpâna casei și a plâns, fiindcă mănăstirea rămăsese pustie.

Vorbiți despre trecutul Mănăstirii Rohia.

Rohia este prima mănăstire din Transilvania, de după 1700, când uniații au pustiit mănăstirile din Ardeal. Odată cu distrugerea clădirilor și a zidurilor, ei au distrus și cel mai prețios tezaur românesc din Transilvania. S-au distrus atunci nenumărate manuscrise și icoane, acest lucru îl menționează și Nicolae Iorga în scrierile sale. În 1926, când a fost târnosită, Rohia era prima mănăstire românească din zonă. Cu ea a reînceput înflorirea monahismului în Transilvania și Maramureș. Mănăstirea „Sfânta Ana”-Rohia a avut un rol deosebit de-a lungul timpului pentru păstrarea Ortodoxiei. La început a fost un schit modest, cu o căsuță de lemn. Vatra mănăstirii de la Rohia nu a fost făcută de boieri sau voievozi, ci de poporul român. Poporul a fost cel care și-a făcut cuibul acesta de închinare și de rugăciune în muntele Rohiei.

Când ați cunoscut prima dată Rohia?

Nu am cunoscut Rohia înainte de a veni ca frate la mănăstire. Până la douăzeci de ani am trăit doar în casa părinților. La 16 ani, când am hotărât să plec la mănăstire, tata și mama m-au rugat să mai rămân cu ei. Înainte de a muri, tata m-a chemat lângă el, m-a sărutat, m-a binecuvântat și mi-a spus să am grijă de mama. Simțindu-și sfârșitul aproape, mi-a cerut să-i citesc Paraclisul Maicii Domnului. Și în timp ce rosteam Paraclisul, tata a adormit. Tata nu a murit, tata a adormit. Aveam 16 ani și am rămas cu mama să o ajut în gospodărie, nu m-am îndurat să o las singură. La douăzeci de ani a sosit momentul binecuvântat de Dumnezeu. Și într-o zi de duminică i-am spus mamei că plec la mănăstire. Ea a început să plângă și m-a rugat să nu plec: „Mai rămâi o zi”. Și am mai rămas o zi și apoi încă una. Iar a treia zi, miercuri de dimineață, am ieșit din casă și am plecat în infinita lume a lui Dumnezeu. Nu cunoscusem înainte nici o mănăstire și nici călugări. Erau zorii zilei când am ieșit din sat. Atunci m-am uitat înapoi la sat, m-am închinat și mi-am zis: niciodată nu mă întorc în sat. Am plecat din satul meu natal Plopiș și am mers pe jos până la Rohia. Am plecat în zorii zilei și am ajuns aici în amurg. Era 12 martie 1941. În acea perioadă, Ardealul era sub ocupație maghiară, iar călugării plecaseră din mănăstiri. Starețul Rohiei de atunci era părintele Nifon Matei, un moț din Apuseni. Îmi amintesc și acum cum în amurgul zilei am intrat la părintele stareț și i-am spus: „Eu sunt Ion. Am douăzeci de ani și am venit să stau la mănăstire.“ Iar starețul mi-a spus să rămân vreo două-trei zile la mănăstire, ca să văd dacă îmi place și am într-adevăr dorință să rămân ca frate. Și pentru că nu mi-a dat un răspuns clar, eu am întors vorba și i-am spus: „Eu vreau să rămân la mănăstire.“ Starețul a răspuns: „Vom vedea, vom vedea”. Și atunci încă o dată am întors cuvântul și i-am spus ferm: „Eu vreau să rămân la mănăstire!“ Și starețul s-a ridicat de pe scaun, a zâmbit și m-a îmbrățișat: „Bine, eu te primesc!” Și l-am întrebat repede: „Când?“ Iar blândul Nifon Matei îmi dădu, în sfârşit, un răspuns fără echivoc: „Acum”. Și atunci a fost cel mai fericit moment din viața mea. Un moment mai fericit ca acesta n-am trăit niciodată. Și din acel „Acum”, pentru mine a început eternitatea.

Primul Paște la Rohia

Cum a fost la început?

Greu! Extrem de greu din punct de vedere economic. Mănăstirea rămăsese fără nici o posibilitate materială. Când ceilalți călugări au plecat, au luat tot ce era în mănăstire. De multe ori nu aveam ce mânca.

Și cum ați rezistat?

A ajutat Dumnezeu. Era luna martie, după doar câteva luni de la ocuparea Ardealului. Iar cre­din­cioșii nu mai veneau la mănăstire, pentru că se zvonise că monahii au plecat toți din mănăstire. Și a trebuit să suportăm această singurătate și lipsă totală. Dar nu ne-am descurajat. Am avut ceva mălai și trei cartofi și aceasta a fost mâncarea noastră. În ziua de Paște am primit un ou roșu și o jumătate de cană de lapte. Le-am luat la cameră, le-am pus pe masă și am început să plâng... Îmi aduceam aminte de Paștele pe care îl trăisem în casa părintească, când masa era îm­bel­șugată. Din cauza condițiilor vitrege, în primul an la mănăstire eu am avut doar un ou, o felie de cozonac și o cană de lapte.

În schimb, erați foarte bogat sufletește...

Bogăția sufletească este mai scumpă decât toată bogăția pământului. Aici totul era modest. Existau doar clădirea stăreției și încă două case șubrede, fără sobe. Însă nu am plâns în ziua de Paște că nu am masă îmbelșugată, ci am plâns sărăcia lumii întregi. Greu să pun în cuvinte durerea pe care am trăit-o cu privire la societatea care îl izgonea pe Dumnezeu din viața oamenilor. Dar mai ales mă speria gândul că omenirea refuză să cunoască darurile și binecuvântarea lui Dumnezeu. Nu am regretat Paștele și masa din casa părinților, ci am văzut ce înseamnă adevărata viață, când nu te mai bucuri de Paște că ai mâncare și băutură. Ci te bucuri de Paște ori de Crăciun pentru marea și dumnezeiasca lucrare a lui Dumnezeu: Nașterea și Învierea Domnului. La Paște și la Crăciun, nu mâncarea și băutura contează. Nu acestea fac să se bucure un creștin adevărat. Nașterea și Învierea Domnului Hristos sunt mari sărbători care depășesc orice închipuire a omului. De două mii de ani, acestea dau bucurie omenirii pe pământ, nu numai pentru creștini. Când e Crăciunul, sau Paștele, întreg pământul se umple de o lumină nouă și se bucură toate neamurile.

Cum erau slujbele în situația grea de atunci?

Slujbele se desfășurau normal, ca la mănăstire. Nu ne-am abătut niciodată. Nici când au fost dați afară călugării din mănăstire. În 1959, eu nu am întrerupt slujbele. Rânduiala era deplină. Chiar dacă în jur era furtună, noi am mers înainte.

(Interviu realizat în luna iulie a anului 2011 la Mănăstirea „Sfânta Ana”-Rohia)