An omagial
Chipuri, fapte, suferințe și pilde pentru viitor

Chipuri, fapte, suferințe și pilde pentru viitor

Prof. Dr. Dorin Stănescu, 20 Septembrie 2018

Unul dintre subiectele tabu ale cărților de istorie din vremea comunismului a fost cel legat de religie, Biserică și slujitorii săi. Istoria scrisă în anii ’50 la indicațiile sovietice de către Mihai Roller și ciracii săi a eludat cât s-a putut acest subiect, bazându-se pe o butadă a lui Marx care spunea că „religia este opiul popoarelor”. Ca atare, a rezultat o istorie din care Biserica nu era parte, iar acolo unde era prezentă maniera de abordare era una critică. Așa se face că multe episoade importante ale istoriei naționale au fost prezentate trunchiat, iar figuri luminoase ale istoriei noastre au rămas în umbră.

Momentul Centenarului are meritul de a fi readus în atenția specialiștilor, dar și a publicului larg Primul Război Mondial și toate părțile ce compun acest episod al istoriei noastre. Marele Război a avut o mulțime de întâmplări, de fapte și personaje care au rămas anonime și care acum, într-un veritabil gest reparatoriu al istoricilor, au ieșit din acel „veac de singurătate”, înfățișându-se nouă, cei de astăzi, în toată strălucirea lor. Este meritul câtorva autori care, prin opera lor, au cercetat și au adus în dezbaterea științifică rolul Bisericii Ortodoxe Române în vreme de război. Așa au ieșit la iveală figurile până mai ieri anonime ale unor călugărițe, călugări și preoți care prin ceea ce au făcut au contribuit la supraviețuirea acestui neam și la făurirea României Mari.

O istorie recuperată

De departe cel mai vizibil ecou l-au avut studiile privind activita­tea Serviciului Religios al Armatei conduse de preotul Constantin Nazarie. S-au adăugat la acestea pu­blicarea unor memorii ale preo­ților participanți la Marele Război ori culegerea și editarea rapoartelor preoților de pe front, dar și din spatele frontului. De­sigur, nu au fost uitați nici ierarhii Bisericii, iar personalități precum Mitropolitul Pimen al Moldovei, Episcopul Miron Cristea și activi­tă­țile lor în vremea Marelui Război și în cadrul evenimentului isto­ric de la Alba Iulia au fost analiza­te și văzute într-o altă lumină, care a arătat impor­tanța Bisericii în procesul de făurire a Marii Uniri.

„Avem o patrie pentru că am avut un Altar!”

Fără a avea pretenția de a fi o contribuție la cunoașterea și recuperarea acestei istorii, semnalăm o lucrare apărută în 1940 la Cluj, sub semnătura preotului Grigorie Popescu, și reeditată în anul Centenarului de către Editura BASILICA, fapt ce se înscrie în acest meritoriu proces recuperator al memoriei Bisericii și al importantului său rol jucat în cadrul luptei națiunii române pentru Marea Unire.

Intitulată „Preoțimea română și întregirea neamului - Chipuri, fapte, suferințe și pilde pentru viitor”, cartea are scopul, mărturisit de altfel, de a înfățișa „chipul modestului preot de sat, care-a pă­strat prin veacuri un sfânt patrimoniu. Un slujitor al nației care, prin râvna, conștiința, dragostea lui pentru popor și Altar, a păstrat neprihănit sufletul, tradiția și frumoasele obiceiuri ale satului său”.

Grigore N. Popescu ne propune, de fapt, în lucrarea sa să „cunoaștem fețe bisericești care au reprezentat întreaga simțire românească în colțul lor de lume”, preoți care „au călăuzit norodul cu vorba, scrisul și fapta, pe calea idealului neamului”. Și această motivație a scrierii cărții se închide cu o concluzie aparte - de-a lungul timpului, preoții au fost cei care au pregătit Unirea din 1859 și tot ei au fost însuflețitorii Unirii celei mari din 1918: „Avem o patrie fiindcă am avut un Altar!”

Cartea ne prezintă un veritabil inventar al suferințelor preoțimii române din Ardeal și nu numai, începând cu perioada medievală și continuând până în preajma Marelui Război. Autorul subliniază că „România Mare nu s-a înfăptuit cu teorii, ci cu suflet, cu credință și jertfă, cu nădejde în Dumnezeu”, iar eroismul acestor modești preoți n-a fost la întâmplare sau din poruncă, ci din suflet, din firea lor de oameni ridicați păstori din brazda pământului. De altfel, despre rolul preoților în război, mareșalul Prezan avea să afirme mai târziu că „preoții de armată și-au făcut mai mult decât datoria. Este o cinste pentru cler că alături de ostași au făcut mai mult decât li s-a cerut pentru Țară și Neam”. Pentru a sublinia și mai mult contribuția clerului ortodox la înfăptuirea procesului istoric din 1918, autorul prezintă oameni și faptele lor, zugrăvind câțiva dintre preoții și monahii care, prin activitatea lor, pot fi considerați un etalon cu valoare simbolică pentru întregul cler implicat alături de neamul românesc în lupta pentru Marea Unire. Nu au fost uitați nici preoții care au căzut pe câmpurile unde s-a făurit România Mare, dintre care amintim doar câteva nume: N. Armă­șescu, St. Ionescu Cazacu, Ioan Florescu-Dâmbovița, Vasile Gh. Ionescu.

Lucrarea se încheie cu anexe în care sunt prezentate liste ale preoților Serviciului Religios al Armatei participanți la campaniile militare ale anilor 1916-1918 și scurte rezumate ale activității acestora, precum și repartizarea acestora la unități militare, detalii despre demobilizare ori prizonierat. Valoarea acestor anexe este cu atât mai mare cu cât, în fapt, sintetizează importanta contri­buție a Bisericii Ortodoxe la făurirea Marii Uniri.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!