Reportaj
Chiroiu, mănăstirea de argint din umbra cerului de lut

Chiroiu, mănăstirea de argint din umbra cerului de lut

Dumitru Manolache, 13 August 2010

Până mai ieri, Chiroiu era pentru mine doar un nume pe care îl asociam stufărişurilor bălţilor din jurul Bucureştiului unde, pe la începutul secolului trecut, se refugiau ultimii "haiduci" de legendă ai urbei, fugăriţi de "jandari" şi cetele de hăitaşi după isprăvile săvârşite prin târg. Însoţit de părintele protopop al Urziceniului, Bogdan Ionuţ Stancu, din Episcopia Sloboziei şi Călăraşilor, aveam să descopăr însă într-o zi toridă de vară că la Chiroiu, din închipuitele mele legende, mai trăiau doar bălţile.

Mult mai luminoasă însă se actualiza în prezent lucrarea lui Dumnezeu: Sfânta Mănăstire Chiroiu.

Veneam dinspre Urziceni spre Capitală, împreună cu părintele protopop Bogdan Ionuţ Stancu. La Moviliţa, părăsim drumul european E 85, spre stânga, tăind câmpia străjuită de-o parte şi de alta de câmpuri de legume necoapte şi plopi înalţi ca nişte lumânări de sfeşnic. Înaintăm aşa câţiva kilometri, într-o poveste nesfârşită ca şesul, unde orizontul, bănuit dincolo de zidul de clorofilă, propteşte în cocoaşa unei movile soarele împiedicat în pragul zilei. Intrăm în satul Chiroiu, cotim la dreapta printre case mărunte, ascunse în umbra galben-verzuie a corcoduşilor. Mergem mai departe pe un drum şerpuitor ce se strecoară printre lanuri de porumb.

Pierdut în imaginile acestui univers, cu puternice reverberaţii în amintiri din copilăria mea trăită într-un sat asemănător de pe Mostiştea, aproape şi uitasem pentru ce venisem în zonă. Deodată însă, sus, pe dealul din stânga, m-a străfulgerat albul de argint al bisericii mănăstirii.

Taină ce poartă în aer aromele satelor

În Bărăgan, mănăstirile poartă ceva mai concret decât în alte locuri taina pustiei. Poate tocmai din acest motiv, liniştea în care ele sunt cufundate capătă materialitate. În preajma lor respiri, aşa cum respiri în serile încinse de zăduf, ca o taină, aromele satelor de câmpie. Un fel de praf ce poartă în el mirosuri de mâncăruri amestecate, fum de coceni sau bălegar ars, gust amărui de crăiţe înflorite, răcoarea ploilor născute în marginile crivăţului, sunetul roţilor unei căruţe ce scapără pe pietre în goana unor cârlani speriaţi de tunet, gustul verde al mentei sălbatice...

Mănăstirea Chiroiu, din localitatea Chiroiu-Ungureni, comuna Drăgoieşti, judeţul Ialomiţa, este ridicată într-o margine de sat din Bărăganul ialomiţean. Istoria acestui aşezământ monahal poartă în temeliile ei numeroase încercări despre care măicuţele se sfiesc să vorbească pentru că toate acestea au fost învinse şi lucrarea lui Dumnezeu a început să rodească.

De la bucata de pământ donată în 1996 de către familia Ioniţă din Bucureşti până la ceea ce găseşti astăzi înălţat pe ea, Mănăstirea Chiroiu, drumul a fost lung. Dar, pentru această parte de ţară, condamnată de regimul ateist la distrugere şi uitare, mănăstirea este astăzi o Bunăvestire. La fel ca hramul pe care îl poartă. O Bunăvestire pentru oameni, pentru pământ şi pentru viitor.

Chemate în pustia câmpiei de Cuvioasa Parascheva

Maica stareţă Filofteia Brebu, o bucureşteancă din cartierul Pantelimon, vorbeşte cu reţinere despre acest nou aşezământ monahal, din smerenie şi respect pentru lucrarea ce se înalţă în pustia de dincolo de ape.

Aflăm că mănăstirea este vrerea... Cuvioasei Parascheva! Aproape tot ce se zideşte aici poartă harul acestei cuvioase, pe care poporul o mai numeşte şi Sfânta Vineri. Piatra de temelie a bisericii a fost pusă pe 24 aprilie 1998 de către Înalt Preasfinţitul Nifon, pe vreme aceea episcop al Sloboziei şi Călăraşilor. Astăzi, biserica, aproape gata, străluceşte în soare ca un potir de argint.

"Familia Ionescu, donatoarea terenului, a dorit să se ridice aici o mănăstire în cinstea "Sfintei Vineri", celebra biserică din Bucureşti dărâmată de comunişti. Prima care a "dezţelenit" locul a fost maica Varvara. Eu, împreună cu alte maici, am ajuns la Chiroiu în 2002. Astăzi, suntem şapte monahii şi 13 surori. Am format o mică obşte şi, împreună, am început, încetul cu încetul, să ridicăm biserica, să creştem animale, păsări, să grădinărim.

Chiliile erau deja înălţate. Noi nu mâncăm carne. Consumăm peşte, doar în zilele cu dezlegare. Ne întreţinem cu legume din cultura proprie. Toate maicile de aici am ajuns la Chiroiu într-un fel anume: aproape toate suntem "legate" însă de Cuvioasa Parascheva, pentru care avem o mare evlavie. Am construit pentru sfânta care ne ocroteşte şi care dă şi numele paraclisului nostru un baldachin şi o mică raclă în care vom aşeza veşmântul ei, pe care l-a purtat în Postul Paştelui din acest an, obţinut de la Iaşi cu binecuvântări arhiereşti. Pentru fiecare dintre noi, Sfânta Parascheva a lucrat cumva. Eu, spre exemplu, am rugat-o să-mi spună dacă sunt pregătită pentru mănăstire. Atunci când am auzit că acest aşezământ se numeşte "Sfânta Vineri", cum a fost la început, am ştiut că acesta era semnul de la Cuvioasa pentru mine. La fel şi pentru celelalte maici. Fiecare dintre ele are, într-un fel sau altul, legătură cu Cuvioasa Parascheva", ne-a spus maica stareţă Filofteia.

Discuţie sub prunii mănăstirii

Discutăm la o masă sub prunii din curtea mănăstirii, împreună cu maica stareţă şi cu părintele protopop Bogdan Ionuţ Stancu. Respirăm liniştea locului, ca o taină, în timp ce pe cer nori de tăciune adună de prin cotloanele cerului ploile răzleţite ale verii pentru a le slobozi deasupra noastră. Vorbind despre lucrarea Cuvioasei noastre Parascheva, părintele protopop îşi aminteşte despre o altă minune făcută în câmpie de către sfântă, chiar într-o zi de vineri când, ca preot în satul vecin, Biţina, se frământa cum să adune fonduri pentru repararea vechii biserici. Pentru că apele rupseseră podul la Chiroiu, cei ce doreau să meargă la mănăstire, la sfinţire, treceau prin Biţina. Aşa a aflat notarul Florea Nicolae din Bucureşti de nevoile bisericii din acest sat şi şi-a oferit sprijinul material pentru reparaţii.

Despre Mănăstirea Chiroiu ar fi mai multe de spus, de vreme ce istoria ei abia acum se aşază în tipare. Noi mai reţinem doar că în zilele de hram, în cele cu maslu, sau duminicile, peste o sută de nevoiaşi din zonă servesc aici gratuit masa, ca un dar al locului. Cunoscând-o pe maica stareţă, ne mirăm cum de o bucureşteancă născută la bloc vorbeşte cu atâta firesc despre grădină, vaci, iezi şi coceni balotaţi, dar, văzând ceea ce ridică în jur, înţelegem, la fel cum am înţeles şi la Izvorul Mureşului, că maicile stareţe care diriguiesc obştile cu râvnă primesc puteri şi înţelepciune chiar de la Mântuitorul Iisus Hristos, pe Care Îl slujesc. Şi atunci, mirarea se transformă în admiraţie şi bucurie.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!