Reportaj
Comorile din Vlaşca, adunate într-un muzeu

Comorile din Vlaşca, adunate într-un muzeu

Dumitru Manolache, 12 Ianuarie 2011

Identitatea de neam şi cea spirituală a poporului nostru sunt înscrise în cartea de identitate care se numeşte Biserică. Cu acest act ne clamăm unitatea, ne vindecăm rănile trupeşti şi cele sufleteşti şi ne călăuzim prin furtunile vremurilor cu icoana Biruitorului morţii în faţă, sperând la izbăvire şi la locul ce ni s-a promis în cetatea cerului. Despre toate aceste adevăruri am avut prilejul să ne convingem vizitând Muzeul Episcopiei Giurgiului, biserică şi casă vlăsceană deopotrivă, repere existenţiale între care românul îşi împlineşte menirea istorică.

O călătorie de la Bucureşti spre Dunăre, "Iordanul neamului nostru", cum numea fluviul un părinte arhiereu, poate să însemne şi altceva decât o simplă deplasare spre graniţa de sud a ţării. Dacă porneşti spre Giurgiu, este obligatoriu să te gândeşti mai degrabă că mergi într-un pelerinaj, căci străbaţi vechi pământuri creştine peste care doar zbuciumul vremurilor a îngropat în ţărâna istoriei trecuturi măreţe şi sfinte. La o mai atentă călcătură, vei simţi tremurul scoarţei de tină şi chiar vei auzi de sub pământuri cânturile bisericilor îngropate, rugăciunile sfinţilor şi cele ale domnitorilor pământeni îmbrăcaţi în armurile lor de mucenici ai creştinătăţii europene. Toate acestea le vei auzi. Dar dacă vei păşi şi în Muzeul Episcopiei Giurgiului, le vei vedea şi le vei simţi aievea, căci, aici, Biserica şi casa românului, cele două repere existenţiale între care ne împlinim menirea de veacuri, vorbesc în acelaşi grai despre noi, despre credinţa şi sufletul nostru.

Vlaşca, un cuvânt mare cât ţara românilor

Pentru mulţi dintre noi, cuvântul "Vlaşca" nu mai spune astăzi nimic. Cine mai ştie că actualul municipiu Giurgiu a fost, până în perioada comunistă, o unitate administrativă a Regatului României? Un judeţ distinct, binecuvântat de Dumnezeu, cu pământuri roditoare, cu râuri şi păduri dese, scăldat de apele Dunării, fluviul sfânt al dacilor. Cine se mai gândeşte acum la acest cuvânt sinonim cu Valachia, vechi termen ce definea o întreagă ţară românească? Unde mai aflăm, dacă nu în muzee, despre aşezările omeneşti din arealul Giurgiului care datează din Mezolitic (mileniile 10-7 î.Hr.), despre puternica populare dacică din secolul I î.Hr. sau despre ipotetica localizare apropiată a capitalei marelui rege dac Burebista la Popeşti, pe Argeş?

Toate aceste întrebări şi le-au pus şi slujitorii Bisericii din vechea Vlaşcă, şi Preasfinţitul Ambrozie, Episcopul Giurgiului, încă de la întronizare. Aşa s-a născut, în al doilea an al păstoririi sale, la 28 aprilie, în chiar ziua Paştelui, Muzeul Episcopiei.

Altarul deschis şi cele 33 de icoane ale lui Tăttărescu

Pătrundem în prima sală a muzeului, organizat în chiar clădirea administrativă a episcopiei, intitulată "Comori ale altarului vlăscean", avându-l drept ghid pe părintele consilier pe probleme de patrimoniu al Episcopiei Giurgiului, Mihai Constantin Balaban.

"Iată, sunt aici destule lucruri care atestă atât vechimea creştinismului pe aceste meleaguri, cât şi calitatea credincioşilor care aveau o grijă deosebită faţă de obiectele de cult. În această primă sală pe care am organizat-o ca o mică biserică deschisă, vizitatorul poate pătrunde şi în tainele Sfântului Altar. Sunt aici obiecte de cult strânse din întreaga episcopie şi care reprezintă valoarea creştinismului pe aceste pământuri. Avem sfinte potire foarte vechi, 33 de icoane pictate de Gheorghe Tăttărescu, care au împodobit biserica din Clejani, două sfinte epitafuri, veşminte preoţeşti şi arhiereşti, iar în altar avem organizat un proscomidiar, sfânta masă, cu toate cele necesare pentru săvârşirea cultului. Toate aceste obiecte sunt funcţionale, au fost utilizate şi oricând se pot întoarce în cult, pentru că ele nu şi-au pierdut starea de sfinţenie", ne spune părintele consilier Balaban.

Admirăm şi ne închinăm în faţa icoanelor vechi, privim cu bucurie şi evlavie în această întoarcere în timp obiectele de cult din perioada arhimandritului Meletie Căscioreanu, cel care a avut importante proprietăţi în această zonă vlăsceană în secolul al XIX-lea. "Acest părinte călugăr a făcut foarte multe lucruri pentru creştinii din zonă. Însăşi biserica de la Meletie, în care eu slujesc de aproape 30 de ani, este făcută de el. El a ctitorit şi Mănăstirea Căscioarele. Noi suntem singurii care avem un portret în ulei al acestui mare monah. De la el ne-au rămas şi câteva cădelniţe", ne spune ghidul nostru.

Mărturia bisericii îngropate şi fără clopot

Descoperim în această sală o inscripţie de mari dimensiuni în limba română, dar scrisă cu caractere chirilice, săpată în piatră, document ce atestă existenţa unei biserici îngropate la Giurgiu, prilej de a afla informaţii despre începuturile creştinismului în această parte de ţară.

"Având în vedere existenţa unei continuităţi a vieţuirii populaţiei pe aceste meleaguri, creştinarea strămoşilor noştri s-a făcut concomitent cu creştinarea celor din Scythia Minor, Dobrogea de astăzi, teritoriu foarte apropiat de noi. Una dintre cele mai zguduitoare dovezi că aici creştinismul a fost foarte puternic o reprezintă acea perioadă de 400 de ani în care stăpânirea otomană nu a reuşit să îngenuncheze credinţa românilor, chiar dacă i-a obligat să-şi zidească bisericile în pământ şi să nu aibă clopote la ele", spune părintele consilier Balaban.

Până la Tratatul de la Adrianopol din 1829, când regiunile Turnu, Giurgiu şi Brăila au trecut sub administraţie românească, sultanii au interzis ridicarea de biserici la suprafaţa pământului în aceste regiuni.

"Cartografia bisericilor bucureştene" din 1810, publicată în revista "Biserica Ortodoxă Română", aminteşte însă de "preotul Radu sin popa Ivan, hirotonit preot de Vlădica Cernevo chir Chiril, pe biserica din Giurgiu în anul 1802 August 25", iar piatra despre care aminteam mai sus vorbeşte fără echivoc despre existenţa acestei biserici îngropate la Giurgiu. Iată ce scrie pe această piatră: "Inscripţie deasupra monumentului/ Subt acest monument zidit/ Jertfelnic bisericii vechi existând/ La anul 1806 în pământ clădită/ Cu hramul Adormirea Maicii Domnului slăvită/ Sub oblăduire otomană fiind/ Neîngăduit deasupra a fi zidită/ La anul 1851 din nou s-a înfiinţat/ Sub acel hram înălţat/ Şi cea veche s-a stricat/ Prin îndemnul Părintelui Protopop/ Anume Drăgan Mirodat/ Sub îngrijirea dumnealor/ Manole Grabobici şi Daniil Denea Epitropii acestei biserici/ În a jertfelnicului mărire/ Întru veşnică pomenire/ Scriitor Dascălu Dumitru, an 1859."

O biserică asemănătoare există astăzi de cealaltă parte a Dunării, pe teritoriul Bulgariei, în care se mai păstrează încă suprafeţe importante de frescă bine conservate. Din nefericire, în perioada comunistă s-a trecut cu buldozerele peste urmele bisericii îngropate din Giurgiu, iar eforturile părintelui Balaban de a o identifica şi a o pune în valoare, deşi s-au descoperit urme ale existenţei ei în imediata apropiere a actualei catedrale episcopale, au trebuit întrerupte deoarece peste biserică au fost ridicate construcţii noi.

Trecând pragul din tinda bisericii în tinda casei

Trecem apoi în cea de-a doua sală a muzeului, intitulată "Pagini de istorie şi slujire", în care sunt expuse cărţi vechi şi documente ce aduc mărturie despre credinţa vlăscenilor, despre rugăciunile lor şi contribuţia Bisericii noastre la procesul de formare a poporului român. Descoperim aici, printre cele mai valoroase exponate, "Grămăticul" lui Enăchiţă Văcărescu, pe care se pot vedea urmele degetelor aspre şi ale palmelor tăbăcite de muncă ale unui preot anonim care cu aceste "icoane" ale existenţei lui pământene săvârşea şi Taina Sfintei Liturghii, iar la ceas de hodină răsfoia îndumnezeit filele "Grămăticului", din învăţătura căruia învăţa copiii în tinda bisericii.

Firesc, trecem pragul din această tindă în cealaltă, cea a casei, adică în a treia sală a muzeului, numită "Gospodăria de Vlaşca", descoperind aici o bucată de Rai care sfinţea şi pe vremea copilăriei mele casa bunicii Ştefana din Gurbăneşti.

Ghid în această secţiune ne este doamna Ecaterina Balaban, soţia părintelui-consilier, profesoară la clasa de cusături tradiţionale a Şcolii de Arte Giurgiu, gestionar-custode al Muzeului Episcopiei Giugiului.

În această sală au fost aduse spre păstrare şi conservare elemente ale vieţii materiale a creştinului din zonă, "să vadă tinerii, mai ales, cum arăta gospodăria tradiţională de Vlaşca", cum spune doamna Balaban. Există aici obiecte de uz casnic ţărănesc donate de creştini din parohiile Meletie, Băneasa, Prundu şi chiar din Giurgiu, tot atâtea lucruri care vorbesc despre o vieţuire originală, vie, statornică şi ziditoare în credinţă a vlăscenilor atât de oropsiţi de istorie.

"Cele mai valoroase obiecte sunt războiul de ţesut, vârtelniţa, dulapul de urzit, lucruri extraordinare de pe urma cărora strămoşii noştri au trăit frumos şi curat. Muzeul este o instituţie deschisă tuturor, dar mai ales necesară copiilor, tinerilor, în mod special, pentru că ei trebuie să cunoască şi să înţeleagă mai bine cum au trăit strămoşii noştri", ne spune doamna Balaban.

Într-un colţ al casei, pe o policioară, sunt expuse trofeele şi diplomele Ansamblului folcloric "Mugurel de Vlaşca", înfiinţat cu 14 ani în urmă de această familie de inimoşi slujitori ai Bisericii, ansamblu care are ca menire "păstrarea tradiţiilor noastre, cântecele şi jocurile vlăscene, pornite dintr-o trăire autentică, marcă a acestui popor, care arată atâta delicateţe în tot ceea ce produce în cultură, dar, în acelaşi timp, şi ca un mijloc de educare pentru frumos, ca o punte de legătură între spiritualitate, sub aspectul ei cotidian, laic, cu spiritualitatea religioasă. Pentru că tot ceea ce este realizat de arta populară nu iese din tiparele credinţei şi moralităţii creştine. Este o legătură extraordinară, un bun-simţ care îl leagă pe om, când creează un costum popular sau o melodie, sau un joc popular, de latura morală, religioasă", îmi spune ca o concluzie părintele Mihai Constantin Balaban.

Giurgiu, locul unde apatia orientală s-a înecat

Cu aceste cuvinte am fost tentat să închei şi reportajul nostru. Am citit însă câteva note ale călătorului francez Emil Guimet, publicate la Paris în 1868, sub titlul "LâOrient au fusain. Notes de voyage", în care povesteşte despre o lume românească descoperită de el la jumătatea secolului al XIX-lea, pe care eu însă am trăit-o din plin aici, acum, la începutul secolului al XXI-lea, în cele câteva ore petrecute în Muzeul Episcopiei Giurgiului.

Aflat la Rusciuc, în grădina unui hotel, francezul descoperă pentru prima dată muzica populară românească şi mărturiseşte: "Glasul viorii sună când ca un vaiet, când ca o izbucnire de mânie, violoncelul îşi ritmează notele adânci cu înverşunare, iar un nai ţipă triluri săltăreţe şi game plângătoare. Căci nu sunt decât trei şi această orchestră în miniatură e de-ajuns pentru a ne emoţiona şi a ne lăsa o amintire de neşters. La Giurgiu, contrastul este izbitor. Malul turcesc trist, părăsit, fără animaţie. Portul românesc, plin de mărfuri, de căruţe trase de boi, care se încarcă şi descarcă. Prin Rusciuc se văd rătăcind câţiva soldaţi ursuzi sau vameşi somnoroşi, Giurgiul furnică de agricultori care-şi conduc căruţele, de hamali harnici, de negustori zoriţi. Apatia orientală în faţa activităţii europene, moartea despărţită de viaţă printr-o frontieră…"

"Sunt aici lucruri care atestă atât vechimea creştinismului pe aceste meleaguri, cât şi calitatea credincioşilor care aveau o grijă deosebită faţă de obiectele de cult. În această primă sală, pe care am organizat-o ca o mică biserică deschisă, vizitatorul poate pătrunde şi în tainele Sfântului Altar."

Părintele consilier

Mihai Constantin Balaban


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!