Comunism şi secularism în România postbelică şi postcomunistă

„Cu tot caracterul ei evolutiv (mai ales în domeniul educaţiei ştiinţifice a elevilor), şcoala întâmpină dificultăţi serioase cauzate de existenţa cultelor şi a practicilor mistico-religioase (în special în mediul rural), care face ca în procesul educativ-ştiinţific să se desfăşoare o activitate specifică. În calitatea lor de părinţi, tutori, bunici, rude etc., această parte a populaţiei sprijină activitatea cultelor, atrăgând tineretul sub influenţa lor. Din această cauză, în calitatea lor de promotori ai concepţiilor ştiinţifice materialist-dialectice despre lume şi societate, cadrele didactice sunt obligate, prin natura profesiei lor, să se opună cu toată fermitatea tendinţelor şi practicilor religioase, concepţiilor mistice, devenind în acest sens principalii propagatori ai ateismului nu numai în rândul elevilor, dar şi al adulţilor. Între şcoală şi biserică nu există puncte de vedere comune aşa cum între concepţia ştiinţifică şi cea religioasă nu este (şi nici nu va exista) împăcare… Tocmai din acest motiv, determinat de importanţa şi rolul şcolii de azi, activitatea cadrului didactic în procesul instructiv-educativ ştiinţific va trebui să fie un proces ateist ştiinţific continuu (şi nu în campanii), combativ şi declarat pe tot parcursul său.“

La prima vedere, citatul de mai sus ar părea extras dintr-un discurs al celor care astăzi susţin secularizarea societăţii româneşti de componenta spirituală. Se vorbeşte despre o educaţie ştiinţifică a elevilor, dezbrăcată de orice „prejudecată religioasă“ şi de „practici mistice“, în care atât părinţi, cât mai ales cadrele didactice să manifeste devotament în această direcţie şi că între Biserică şi Şcoală n-ar exista „împăcare“. Aceste concepte nu sunt enunţate după 1989, dar se regăsesc în discursul seculariştilor de astăzi. În fapt, este un fragment al unei lucrări de examen cu titlul „Şcoala şi biserica în Republica Socialistă România“, susţinută în iunie 1972 de un candidat la postul de împuternicit de culte pentru judeţul Constanţa. Aceasta era convingerea celui care avea să îndrume activităţile cultice în judeţul Constanţa din anii â70 şi, potrivit documentelor de arhivă, aşa a acţionat, limitând cât mai mult rolul Bisericii în formarea tinerilor, viaţa monahicească într-un spaţiu deseori vizitat de turiştii străini, într-o zonă în care credincioşii, refuzaţi de un regim ateist, cu înverşunare continuau să nădăjduiască în ajutorul divin.

Plecând de la acest text, nu greşim dacă susţinem că principalele coordonate ateiste în raport cu instituţia Bisericii şi credincioşii săi sunt redescoperite astăzi de cei care susţin secularizarea societăţii româneşti postcomuniste. Şi poate că nu la fel s-ar pune problema într-o Franţă care nu a cunoscut opresiunea comunistă şi unde socialismul este o ideologie la modă. Dar ne punem întrebarea legitimă: În România, unde mii de clerici şi mărturisitori au suferit pentru credinţă şi păstrarea identităţii culturale a poporului român, mai pot fi cultivate astfel de idei distructive? Este limpede că o astfel de campanie secularistă nu face decât să reînvie una din principalele idei ale comunismului, cea a ateismului cultivat încă în educaţia primară.