„Comuniştii constrângeau lumea să nu vină la biserică, şi tocmai din acest motiv venea“

La cei 75 de ani ai săi, părintele Ştefan Monoranu are ce povesti. Consideră că toate lucrurile bune care i s-au întâmplat în viaţă se datorează Sfântului Nicolae, care a fost patronul celor 5 biserici în care a slujit ca paroh. A fost un om hotărât, pus pe treabă şi afirmă calm că pe comunişti nu prea i-a băgat în seamă, pentru că „una spuneau şi alta făceau“. „Părinţii lui Ceauşescu erau creştini. Soţia mea este din aceeaşi comună cu ei, Scorniceşti. Când a murit tatăl său, a făcut pomană la nouă sate. La înmormântare, au fost mulţi preoţi“. „Într-o zi, a venit Ceauşescu cu mama lui, să îi facă o slujbă. Când s-a întors după ea, i-a băgat în buzunar preotului 100 de lei: «Ia, că eu ţin cu preoţii!»“

Nu departe de staţia de metrou Grozăveşti, se află biserica parohiei Cărămidarii de Sus. Aici a slujit, timp de 27 de ani, preotul Ştefan Monoranu. Dar până să ajungă aici, a slujit în mai multe parohii, şi în fiecare a rămas câte ceva în urma lui. A reparat o casă parohială, a refăcut o biserică, a reconstruit şi o biserică monument istoric; peste tot pe unde a trecut, a resfinţit locul. Dar toate acestea „numai cu ajutorul lui Dumnezeu şi prin mijlocirea Sfântului Nicolae“, spune părintele Ştefan.

Pe malul drept al Dâmboviţei, în apropierea staţiei de metrou Grozăveşti, se află Biserica Cărămidarii de Sus. Denumirea vine de la cei care locuiau aici şi se ocupau cu meşteşugul cărămidăriei. Acum este înconjurată de un şantier, deschis pentru noul pasaj Basarab. La prima vedere, nu îţi dai seama unde se află bisrica, dar după ce treci printre stâlpii de susţinere a viitorului pasaj, mai ocoleşti vreo câteva gropi, încerci cât mai mult cu putinţă să nu îţi murdăreşti pantofii de oraş, dar imediat îţi dai seama că a meritat. Odată intrat pe poarta bisericii, uiţi de unde ai venit, şi te trezeşti în mijlocul unei oaze de linişte şi verdeaţă. Nu ştii dacă eşti în Bucureşti sau în afara lui, şi te întrebi dacă în faţa ta este o biserică de mănăstire sau de parohie. Nu e greu să afli, pentru că la biserică găseşti oricând pe cineva, care să îţi vândă o lumânare, o carte de rugăciuni sau să laşi un acatist. Dacă doreşti însă un sfat, te îndrumă spre părintele Ştefan Monoranu, paroh al acestei biserici din 1981, unul dintre duhovnicii căutaţi din Bucureşti.

Dumnezeu l-a binecuvântat cu nouă copii

Părintele este un adevărat arhitect al lui Dumnezeu. Peste tot pe unde a trecut, a reconstruit sau a refăcut biserici. La vârsta de 75 de ani, mulţumeşte lui Dumnezeu că l-a întărit să Îi slujească şi că la binecuvântat cu nouă copii, trei fete şi şase băieţi. Cu sănătatea nu stă prea bine, însă la pravila zilnică şi la comuniunea cu oamenii prin spovedanie nu a renunţat.

Sfântul Nicolae i-a fost ocrotitor în tot periplul care l-a avut de la prima parohie şi până la aceasta. A slujit la cinci biserici, şi toate, mai puţin a doua, au avut ca patron pe Sfântul Nicolae. Ca mulţumire şi în semn de cinstire, a dat ultimului său copil numele sfântului.

„De ce să mă laud?“

Cel mai mult a fost legat de cea din urmă biserică. Când era student la Facultatea de Teologie din Bucureşti, a ajuns, printr-o coincidenţă, să cânte ca dascăl aici. După ce s-a îmbolnăvit fostul dascăl, a fost rugat de un preot să vină aici. Pe atunci era preot Alexandru Zamfirescu, consilier la Patriarhie. Duminică dimineaţa s-a prezentat la slujbă, iar părintele l-a sfătuit, ca atunci când nu ştie rânduiala slujbei, să îl cheme. Dar el, care făcuse şase ani de ascultare în mănăstire şi la seminar, era printre cei mai buni la tipic şi la muzică, s-a smerit şi nu a spus nimic. De la începutul Utreniei şi până la sfârşitul Sfintei Liturghii, părintele nu a ieşit deloc. La urmă, l-a chemat în sfântul altar, să îl ia la rost de ce nu a spus că se pricepe; dar răspunsul lui a fost: „de ce să mă laud?“ S-a bucurat preotul consilier, l-a luat în braţe şi l-a sărutat. S-au apropiat aşa de mult că, în scurta perioadă de şase luni, cât a rămas, i-a fost şi duhovnic. De aici a plecat la prima parohie şi tot aici s-a întors, peste 14 ani, pentru a reface biserica care între timp se degradase din cauza cutremurelor şi a intemperiilor.

„Ce a putut să facă din biserica asta!“

Datorită dosarelor „grele“, cu activităţile făcute în decursul celor 14 ani de misiune preoţească, şi datorită Preasfinţitului Roman Ialomiţeanu, pe atunci Episcop-Vicar Patriarhal, ca martor şi sfinţitor al unora dintre construcţii, a venit la parohia Cărămidarii de Sus. Şi a luat-o de la capăt. Biserica era aproape ruinată. Pictura era degradată, pereţii erau jupuiţi până mai sus de geam. Sfinţii erau negri, unii se vedeau doar pe jumătate, la icoana Pantocratorului, de sus din turlă, se vedea numai capul „şi nici acela cum trebuie“. Pe jos erau ici colo bucăţi de mozaic, iar în rest numai nisip. „Am făcut reparaţii capitale. În acest timp a venit şi un cutremur, care a mai stricat din pictură, şi a mai durat un an“, îşi aminteşte părintele Ştefan. Reparaţiile au durat cinci ani, până la sărbătoarea Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil, din anul 1988, când a fost sfinţită. L-a invitat pe Preasfinţitul Roman, şi atunci când a văzut biserica, nu îi venea să creadă. În timpul slujbei, tot repeta cu uimire, „ce a putut să facă din biserica asta!“

„De un preot credincios, totdeauna are Dumnezeu grijă“

Curtea era plină de credincioşi, cu toate că parohia nu e una mare. Pe când era dascăl, erau cam 1.000 de familii, dar când s-a întors mai rămăseseră în jur de 370, pentru că multe case au fost dărâmate, pentru a se construi cămine studenţeşti. Acum parohia este şi mai mică, ajungând la 150-200 de familii, dar nu se plânge, „de un preot credincios, totdeauna are Dumnezeu grijă“, recunoaşte părintele Monoranu ajutorul divin, care l-a primit în întreţinerea numeroasei sale familii.

Familia sa era nucleul parohiei. Când veneau toţi la slujbă, „se umplea mai un sfert din biserică“. Două dintre fiicele lui cântau la strană, cealaltă vindea la pangar, băiatul cel mic rostea Apostolul, şi ceilalţi ajutau în toate celelalte treburi legate de biserică.

După Revoluţia din â89, datorită darului său de predicator, tinerii din Asociaţia Studenţilor Creştini Ortodocşi Români (ASCOR) s-au adunat în jurul său, fiindu-le pentru scurt timp mentor. Dar din cauza bolilor care s-au abătut asupra sa, nu a mai putut să ţină pasul cu tinerii şi le-a dat binecuvântare să plece la altă biserică.

Văzând că are o familie aşa de numeroasă, i s-au propus de mai multe ori alte parohii mai mari, însă părintele Ştefan nu a vrut să plece de lângă Sfântul Nicolae şi Fecioara Maria, cei doi ocrotitori ai Bisericii.

Cântăreţ de fanfară

Pe lângă darul oratoriei, părintele a moştenit de la tatăl său şi „urechea muzicală“. Tatăl a fost şef de fanfară în armată şi, din acest motiv, şi-a mutat familia dintr-o localitate în alta. Părintele s-a născut în nordul ţării, la Vadul Moldovei, în anul 1933, şi a mai avut patru surori şi un frate, deci tot o familie cu mulţi copii. După terminarea războiului, s-a mutat cu familia în sudul ţării, în satul Cosoba, la 22 de kilometri de Bucureşti. Aici, copilul Ştefănel a învăţat să cânte la instrumente de suflat, pentru că în sat era o fanfară a Oastei Domnului. Datorită acestei experinţe, tânărul Monoranu ajunge să se angajeze cu jumătate de normă, în fanfara „Astra Română“ din Ploieşti.

Experienţa de la Cernica

Între timp, părinţii se hotărăsc de comun acord să se despartă, iar tatăl se retrage în Mănăstirea Antim din Capitală. La el a venit fiul Ştefan, după ce renunţă la cântatul din instrumente. Pe atunci avea 19 ani. Tatăl său era deja rasofor, şi se ocupa cu pangarul. I-a propus două variante: ori să se angajeze, ori să meargă la mănăstire. Mai mult la îndemnul tatălui, merg amândoi la Mănăstirea Cernica. „Te las o săptămână, dacă îţi convine rămâi, dacă nu, vin săptămâna viitoare şi te iau“, a fost sfatul tatălui. „Nu eram dedat cu mănăstirea. Era un grup de peste cincizeci de tineri acolo şi am reuşit să mă apropii repede de ei. Mulţi mă rugau să nu plec, să mai stau. Când a venit tata, duminica viitoare, m-a întrebat ce vreau. Şi i-am spus că rămân. Scopul a fost de a deveni călugăr. Dar am fost doar frate, nici măcar rasofor“, îşi aminteşte părintele Ştefan Monoranu.

„V-a întrecut Monoranu cu strana lui“

Îi plăcea să meargă la biserică, şi încet, încet, a început să înţeleagă şi notele psaltice. După ce a făcut armata doi ani, s-a întors tot în mănăstire. Cei rămaşi au făcut şcoala monahală şi cântau la strana dreapta, iar el cânta la cea din stânga. „Cântam cot la cot cu ei, şi uimiţi m-au întrebat dacă «ai mai învăţat în armată?»; însă eu nu am putut să merg la biserică în armată decât la Paşti. M-a lăudat şi părintele stareţ: «V-a întrecut Monoranu cu strana lui, iar voi care aţi făcut şcoală vă mai împiedicaţi!». Nu mă laud, că ştiu prea mult sau altceva, dar luptam foarte mult să învăţ, să fac, să ştiu“, povesteşte părintele anii petrecuţi în Mănăstirea Cernica.

În mănăstire a stat până în 1960, când a venit de la departamentul cultelor hotărârea de a părăsi mănăstirile. Rămâneau doar cei care aveau şcoala monahală şi armata făcută. Însă părintele nu avea şapte clase, şi nu a putut face şcoala monahală, „am apucat să fac clasele V-VII, în anii cât am stat la mănăstire, înainte de armată“, spune părintele care nu a mai făcut şcoala monahală, fiind nevoit să părăsească mănăstirea.

„Trebuie să îl băgăm pe calea bisericii“

Şi iar s-a întors la tatăl său cerându-i ajutorul. De data asta, s-a angajat, la o fabrică de mobilă în cartierul Militari. În timpul liber şi de sărbători, mergea la Mănăstirea Antim să cânte la strană. Dar Dumnezeu nu l-a uitat, şi s-a făcut remarcat fără voia sa, la slujba Prohodului Domnului din 1960. Era în biserică şi patriarhul Teoctist, pe atunci episcop-vicar patriarhal. Locuia la Mănăstirea Antim şi era bun prieten cu Dumitru, tatăl părintelui Ştefan. Se întâlneau în livada mănăstirii şi vorbeau, mai ales că erau amândoi moldoveni. După ce l-a auzit cum cântă, s-a interesat a cui este vocea celui care „cântă asemenea călugărilor“. „E băiatul fratelui Dumitru“, a primit răspunsul. „Păi eu ştiu că are patru fete, şi un băiat mai mic, dar pe acesta nu îl cunosc“, a răspuns uimit viitorul patriarh. A lăsat cuvânt ca, atunci când mai vine pe acolo să îl trimită la el, spunând: „Trebuie să îl băgăm pe calea bisericii, nu să piardă timpul prin alte părţi“, reţine exactitatea vorbelor părintele Ştefan.

Colegii îi spuneau fie „domnul Monoranu“, fie „tipicarul“

După Paşti a avut loc întâlnirea între ierarh şi tânărul cântăreţ, în livada mănăstirii. „Mi-am propus să te întreb, dacă vrei să intri pe calea Bisericii. Să te facem preot“, a venit direct îndemnul patriarhului Teoctist. A încercat să îi spună că nu mai avea vârsta necesară, avea deja 27 de ani, dar imediat i-a răspuns: „Nu te-am întrebat cât ai, ci dacă vrei. Vrei sau nu vrei?“ „Vreau!“, a venit răspunsul dârz al celui ce avea să fie un preot iubit de mulţi credincioşi.

A renunţat la şcoala de la seral şi, în toamnă, a venit la examenul de admitere la seminar. A intrat cu semibursă, dar după trimestrul întâi, a avut media mare şi a primit bursă întreagă, pe care nu a mai pierdut-o până la sfârşitul şcolii. „Profesorul de liturgică se consulta totdeauna cu mine, şi colegii îmi spuneau fie «domnul Monoranu», fie «tipicarul»“, spune cel care, în timpul seminarului, şi-a ajutat colegii să înveţe muzică. Din cei cinci ani, doi i-a făcut într-unul, iar din al treilea an s-a angajat ca dascăl la biserica Parcul Călăraşi, Bariera Vergului, cu aprobarea Patriarhului de atunci, Justinian.

„Am încercat să fiu corespunzător Evangheliei“

Nu şi-a continuat imediat studiile, ci s-a angajat ca paznic, la o fabrică unde se făceau obiecte pentru material didactic, de lângă Patriarhie. Nu se simţea pregătit pentru admiterea la facultate, şi la noul loc de muncă avea destul timp şi linişte.

Anul 1967 a fost plin de bucurii. A intrat la facultate şi a cunoscut-o şi pe Maria-Andreea, viitoarea doamnă Monoranu.

„Mă întreabă tinerii ce să facă omul ca să fie mai aproape de Dumnezeu. Şi le spuneam că, în orice carieră, în orice stare te afli, poţi să fii şi bun şi rău. Dacă eşti în mănăstire şi nu duci viaţă de mănăstire cum trebuie, eşti rău. Dacă eşti căsătorit şi mergi pe alături, iar eşti rău. Deci, trebuie să te supui Evangheliei“, spune apăsat părintele.

Sfântul Nicolae ajunge ocrotitorul familiei Monoranu

La îndemnul preotului Alexandru Zamfirescu, a mers la parohia din Zloteşti, comuna Tătărăşti de Jos, judeţul Teleorman, unde a stat un an. Diacon a fost făcut la Mănăstirea Cernica, de mitropolitul pensionar Efrem Enăchescu, iar la 1 decemebrie 1967, a fost făcut preot de Preasfinţitul Visarion Aşceleanu, pe atunci episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştiului.

De aici, a început perioada de ocrotire a Sfântului Nicolae. Chiar de ziua sfântului, a oficiat prima slujbă în această parohie, care îl avea ca ocrotitor pe acelaşi sfânt.

A reparat casa parohială cu ajutorul oamenilor din sat, a împrejmuit biserica cu un gard mare şi poate ar mai fi făcut, dacă ar fi stat mai mult.

„Înalt preasfinţite, trecem tot satul la stilişti“

Mai mult de gura mamei, care vroia să-l vadă preot în satul natal, Vadul Moldovei, a mers acolo. Dar nu a fost aşa de uşor. Un preot nu se putea muta dintr-o parohie mai devreme de cinci ani, dar credincioşii nu vroiau să fie de acord cu această lege. „Dacă e voia lui Dumnezeu să vin aici, am să ajung, dar dacă nu vrea El, puteţi să vă daţi peste cap şi tot nu ajung. Eu nu mă duc să intervin nicăieri“, au fost vorbele autoritare ale preotului, îndreptate consătenilor săi. Dar nu s-au lăsat, şi cei din consiliul parohial au strâns semnături din tot satul, pentru a merge cu ele la Mitropolie. Au plecat doi din consiliu la Iaşi, la mitropolitul Iustin Moisescu, şi au stat în cancelaria lui în jur de trei ore. Acesta îi respingea: „Eu am studenţi care au nevoie de parohii, nu îi dau celui care are deja pâinea asigurată“. Dar unul dintre consilieri i-a spus: „Înalt preasfinţite, dacă nu ne daţi preotul care îl vrem, trecem tot satul la stilişti“. „Hai că mergeţi prea departe. Nu înţelegeţi că nu se poate aşa, doar cât ai bate din palme!“, încerca mitropolitul să-i liniştească. Dar, până la urmă, a cedat.

A adus şi pe lăutarul satului la biserică

Când a auzit protopopul de Teleorman, aproape i-a venit să plângă. Îi părea rău, pentru că părintele Ştefan vindea lumânări cât zece parohii. „Îi chemam pe toţi la biserică, le spuneam să vină să vadă cum e. Am reuşit să aduc şi lăutarul satului. În prima săptămână din Postul Mare, am vândut şase kilograme de lumânări. Au venit de curiozitate, nu ştiau ce se întâmplă la biserică. Ei nu auziseră că există Canonul cel Mare... Şi au venit zi de zi, în prima săptămână din post“, se bucură, amintindu-şi de reuşitele primului an de preoţie, părintele Monoranu.

„Ai un sat ca un rai“

Şi-a continuat misiunea de restaurator şi la a doua parohie. „Am pus tâmplărie nouă, geamuri şi uşi la biserică. Am tras lumină electrică şi am îngrijit de casa parohială“, mai spune părintele.

Încă din timpul seminarului, se împrietenise cu unul dintre secretari, Antonie Plămădeală, viitorul mitropolit al Ardealului. Pe când era episcop-vicar al Patriarhiei, trecea de mai multe ori prin Vadul Moldovei, în drum spre părinţii săi. Într-una din aceste vizite, părintele i-a spus că ar vrea să revină în sudul ţării. Dar Înalt preasfinţitul i-a spus: „De ce vrei să pleci, ai un sat ca un rai.“ „Dar eu sufeream cu oasele, şi acolo, fiind aerul mai rece, fiind zonă de munte, îmi anchilozaseră mâinile, nu puteam să ridic Sfânta Evanghelie. O ridicam încet, că simţeam cum mi se rup mâinile din coate de durere“, continuă părintele Ştefan, care acum, la bătrâneţe, are probleme şi mai mari cu oasele.

Slujba de Crăciun, în biserica ruinată de trăsnet

Sfântul Nicolae l-a adus, după 4 ani, în satul Hagieşti, comuna Sineşti, judeţul Ialomiţa. Acolo, era o biserică monument istoric, dar ruinată de un trăsnet. Era făcută de Radu Dudescu. „Oamenii erau bucuroşi că s-a oprit un preot la ei. Înainte de Crăciun, am făcut cărare prin zăpadă în faţa bisericii, dar şi înăuntru. Acolo, am făcut slujba Naşterii Domnului. Fiind monument istoric, nu puteai să o repari oricum, îţi trebuia aprobare specială. Nimeni nu credea că se poate face. Dar am reuşit să o fac, împotriva tuturor. Am făcut-o în patru ani“, continuă cu detaliile părintele Ştefan.

„Am făcut reparaţie capitală, de la pictură până la podea“

Copiii au crescut, şi acum trebuiau să meargă la şcoală. Dar şcoala se desfiinţase în Hagieşti, deoarece era un sat locuit numai de bătrâni.

Cu binecuvântarea Preasfinţitului Roman, primeşte, prin toamna anului 1976, parohia din Săruleşti, judeţul Călăraşi, tot cu hramul „Sfântul Nicolae“. Din cauza cutremurului din 1977, biserica era să cadă, suferind avarii foarte mari. „Am făcut reparaţii capitale, de la pictură până la podea. La sfinţire, a venit tot Preasfinţitul Roman Ialomiţeanul. Dar după cinci ani, am prins o perioadă foarte grea. Nu ne mai venea pâine de la «cooperativă», şi nu puteam să stăm toată ziua să facem pâine. Nu mai ajungeau nici lemnele“, explică părintele Ştefan Monoranu motivele pentru care au venit la ultima parohie, cea de pe malul Dâmboviţei, din Bucureşti.

Acum, a ieşit la pensie. Mai mult stă în casă, se mişcă foarte greu. Dar a tras în casă un fir cu o boxă de la biserică şi ascultă slujba, fie Vecernia, Utrenia sau Sfânta Liturghie. Canonul nu uită niciodată să îl facă, de aceea, dimineaţa nu primeşte pe nimeni, doar după-amiaza. Când vede casa plină de fii şi nepoţi, se bucură şi îi mulţumeşte lui Dumnezeu pentru tot ceea ce i-a oferit, cu toate că „nu eram vrednic“, recunoaşte smerit sfinţia sa.

Ceauşescu: „Eu ţin cu preoţii!“

Despre perioada comunistă spune că „nu m-a preocupat prea mult, una spuneau şi alta făceau. Ştiu, de exemplu, că părinţii lui Ceauşescu erau creştini. Soţia mea este din aceeaşi comună cu ei, Scorniceşti. Când a murit tatăl său, a făcut pomană la nouă sate. La înmormântare, au fost mulţi preoţi“, îşi aminteşte părintele Ştefan. Şi continuă: „Despre mama lui Ceauşescu mi-a spus un preot de la Otopeni că era credincioasă. Într-o zi, a venit Ceauşescu, cu mama lui, să îi facă o slujbă. După ce şi-a lăsat mama, l-a întrebat cât timp durează. I-a spus o oră. Când s-a întors după ea, i-a băgat o sută de lei în buzunar. Preotul nu a vrut, dar Ceauşescu i-a spus «Ia, că eu ţin cu preoţii!»“.

„Dar erau şi comunişti radicali. Când eram la Hagieşti, venea un locotenent de securitate, care era trimis să vorbescă cu preoţii. Mi-a cerut să îi spun ce-mi mărturisesc oamenii la spovedanie. Dar l-am refuzat. «Nu am voie să spun aşa ceva. Poţi să-mi faci ce vrei, eu aşa ceva nu am să fac niciodată». Văzând că nu o dă la pace cu mine, nu a mai venit“, povesteşte părintele, care recunoaşte că „în timpul comunismului lumea era constrânsă să nu vină la biserică, şi tocmai din acest motiv venea. Dar acum, a devenit prea liberală, a venit secularizarea, şi oamenii uită de Hristos.“


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!