Editorial
Concediul şi pelerinajul

Concediul şi pelerinajul

Pr. Eugeniu Rogoti, 25 Iunie 2017

A venit vara, şi concediile odată cu ea. Mi-am amintit de îmbinarea pe care adeseori o facem atunci când mergem la mare sau la munte între concediul de odihnă şi pelerinajul la un loc sfânt (de obicei e vorba de mănăstiri). Aşezămintele monahale din apropierea staţiunilor turistice au foarte mulţi vizitatori în perioada estivală şi sunt nevoite să se adapteze la acest val care le inundă. Sigur, putem vorbi şi despre folosul aşezămintelor, dar şi despre câştigul turiştilor care îşi fac timp pentru a le vizita, dar oare care dintre manifestări a fost prima? Evident, atunci când au fost înfiinţate cele mai multe mănăstiri cu tradiţie din România, ele se aflau în afara localităţilor şi chiar în locuri pustii, fie în pădurile de la munte, fie în stâncile calcaroase ale dealurilor Dobrogei. Monahii se îndepărtaseră, conform tradiţiei, de lume şi făceau ceea ce li se cădea cel mai bine: rugăciunea. Astăzi, aşezămintele monahale s-au trezit în apropierea, dacă nu chiar în centrul unor staţiuni turistice. Şi aceasta pentru că oamenii simpli caută şi ei acele locuri naturale, dar din cu totul alte motive. Viaţa paralelă a staţiunilor şi mănăstirilor, modul de înţelegere a lumii şi existenţei te duc cu gândul la două linii care se intersectează în noţiunea de „turism religios”, care, din nefericire, este adesea numit şi „pelerinaj”, denaturând sensul iniţial al acestui cuvânt.

Turistul indiferent religios nu are nici o idee, în cele mai multe cazuri, despre ceea ce se întâmplă într-o mănăstire, chiar dacă i se explică şi vede monahii care merg la ascultările lor de dimineaţa până seara. Monahul este nevoit să trăiască alături de persoane care intră în aşezământ asemenea vizitatorilor la un muzeu, atras de exponate greu de întâlnit în altă parte. Lucrarea rugăciunii monahului este bruiată de vacarmul turistic uneori şi pe timpul nopţii. Pe de altă parte, creştinii care vor să participe măcar câteva ore la programul de rugăciune al aşezămintelor sunt adesea încadraţi în aceeaşi categorie de vizitatori. Putem spune că aşa-i lumea în care trăim sau să ne mulţumim să lăsăm lucrurile să curgă de la sine, pentru că, nu-i aşa?, oricine trebuie să facă anumite compromisuri, de dragul unui bine mai mare. Dar oare chiar aşa stau lucrurile? Mănăstirile nu trebuie nicicând să se transforme în locuri doar de vizitat. Ideea că scopul mănăstirii este acela de a face misiune în rândul celor care-i calcă pragul, adică de a le arăta cum vieţuieşte un creştin practicant e bună, nu zic, dar punerea ei în practică este una anevoioasă. Nu ştiu care ar fi soluţia, dar cert este că e nevoie de o separaţie clară între viaţa mănăstirească a călugărului, lucrarea lui duhovnicească, pentru care a şi ales calea monahală, şi deschiderea aşezământului pentru lume, indiferent de scopul pe care acesta şi-l propune.

Turistul nu poate înţelege mare lucru, chiar dacă e bine intenţionat, atunci când se perindă confortabil, cu autovehiculul, de la o mănăstire la alta şi culege suvenire. Drumul iniţiatic, în care îşi găseşte răspunsul fiecare, este acela care a făcut întotdeauna parte din ideea de pelerinaj. Mersul spre locul duhovnicesc are sensul lui şi nimic nu-l poate înlocui, indiferent de contextul social în care trăim.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!