An omagial
Conflictul dintre franci şi bizantini

Conflictul dintre franci şi bizantini

Adrian Agachi, 15 Septembrie 2010

În numeroase cazuri, disputele religioase au fost utilizate pentru a masca interese politice ambiţioase. La finalul secolului al VIII-lea, într-o perioadă în care dinastia carolingiană îşi începea progresul în Apus, eroarea dogmatică a termenului Filioque a devenit un subiect folosit drept paravan pentru disputa viitorului Imperiu al Francilor şi Imperiul Bizantin.

Ne propunem, desigur, să observăm în ce măsură discuţiile privitoare la acest termen au adus rezultate în perioada respectivă, dar vom observa şi mentalitatea politică a vremii, care nu a permis desfăşurarea unui dialog eficient care să poată rezolva această problemă.

La prima vedere, discuţiile privitoare la termenul Filioque par să se refere direct doar la problema de natură dogmatică pe care acesta o implică. În realitate, însă, a devenit clar pentru cercetătorii moderni faptul că eşecul unui acord în această privinţă nu s-a datorat exclusiv unei mentalităţi teologice închistate. Din contră, divergenţele politice între Răsăritul bizantin şi Apusul controlat parţial de regatul franc au avut un rol mult mai important decât se credea. Astfel, într-un studiu istoric al termenului Filioque se afirmă următoarele: "Folosirea Crezului formulat în 381 împreună cu adaosul Filioque a devenit un motiv de controversă la finalul secolului al VIII-lea, atât în discuţiile dintre teologii franci şi scaunul episcopal al Romei, cât şi în rivalitatea tot mai crescută dintre curtea carolingiană şi cea bizantină, care afirmau că sunt moştenitoarele legale ale vechiului Imperiu Roman. În timpul luptelor iconoclaste din Bizanţ, Carolingienii au încercat să pună la îndoială Ortodoxia scaunului de Constantinopol şi au insistat asupra semnificaţiei termenului de Filioque, pe care îl considerau acum drept o piatră de temelie a credinţei trinitare corecte. Prin urmare, o intensă rivalitate culturală şi politică între franci şi bizantini a reprezentat mediul de desfăşurare al dezbaterilor privitoare la Filioque în timpul secolelor VIII şi IX" (The Filioque: A Church-Dividing Issue? An Agreed Statement of the North American Orthodox-Catholic Theological Consultation, St Vladimirâs Theological Quarterly 48:1 (2004), p. 100). Creşterea Imperiului Franc constituia o ameninţare privitoare la moştenirea politică şi culturală a Imperiului Bizantin. Cu toate acestea, Carol cel Mare, întemeietorul dinastiei carolingiene, nu avea nici un pretext, fie el politic sau religios, pentru a putea afirma că regatul său este moştenitorul tradiţiei şi culturii romane. El s-a folosit, prin urmare, de două momente-cheie: controversele iconoclaste şi ungerea sa ca împărat de papa Leon al III-lea pe data de 25 decembrie 800.

Controversele iconoclaste - pretextul religios

În 787, Carol cel Mare a primit traducerea hotărârilor celui de-al şaptelea Sinod Ecumenic, ţinut la Niceea în acelaşi an. Din cauza traducerii defectuoase a documentelor, Carol cel Mare a considerat că s-au comis două erori grave. Prima dintre ele se referea chiar la termenul de Filioque. Astfel, Sfântul Tarasie, patriarh al Constantinopolului în perioada respectivă, spusese în cadrul Sinodului că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl prin Fiul. Evident, Carol cel Mare, neştiind că Filioque nu este adăugat în Crezul folosit în Răsărit, a considerat această declaraţie drept o gravă greşeală dogmatică. O a doua eroare datorată în întregime traducerii actelor Sinodului în latină a fost aceea privitoare la cinstirea icoanelor. Traducătorul a spus că icoanele trebuie adorate, lucru care i-a făcut pe apuseni să considere că icoanele au ajuns să fie la fel ca idolii din vechime în Răsărit. Precum ştim, icoanele pot fi doar cinstite, dar nu adorate, pentru că singurul care poate fi adorat este doar Dumnezeu. Folosindu-se de aceste pretexte, Carol cel Mare a trimis o delegaţie episcopului Adrian I al Romei (772-795) în care preciza aceste erori ale răsăritenilor. Papa l-a contrazis în privinţa ambelor aspecte, susţinând că s-au făcut câteva greşeli, dar acestea nu reprezintă adevărata credinţă ortodoxă a Răsăritului. Pe de altă parte, el nu a supralicitat adaosul Filioque, susţinând că şi părerea răsăriteană privind purcederea Duhului Sfânt de la Tatăl prin Fiul este corectă. Cu toate acestea, Carol nu a fost mulţumit. Pretextul său religios trebuia susţinut în continuare pe altă cale. S-a gândit atunci că o serie de teologi îl pot servi mai bine chiar decât episcopul Romei. A pus câţiva dintre aceştia să noteze aşa-numita Libri Carolini (791-794), un text în care erau criticate cele două erori, pe care marele Carol le descoperise în cadrul documentelor Sinodului VII Ecumenic.

Sinoadele de la Frankfurt şi Friuli

Carol cel Mare a început să susţină şi mai mult introducerea adaosului Filioque în Crez odată cu diverse controverse dogmatice care s-au petrecut în vremea respectivă în Apus. Astfel, la Sinodul de la Frankfurt din 794, atunci când s-a discutat erezia adopţianistă promovată de câţiva episcopi spanioli, Carol cel Mare, susţinut şi de teologul său principal, Alcuin, a promovat importanţa adaosului Filioque. Desigur, această promovare s-a petrecut sub egida criticării unor erezii hristologice grave, aşa cum se mai făcuse anterior şi la Conciliul de la Toledo petrecut în 589. Mult mai interesante sunt actele Sinodului de la Friuli, ţinut în 797. La această întrevedere a participat un alt teolog ţinut la mare cinste de Carol cel Mare: Paulin de Aquileia. Acest teolog a recunoscut un amănunt-cheie: interpolarea adaosului Filioque. La începutul controversei dintre Răsărit şi Apus în timpul lui Carol cel Mare, regele franc susţinuse că Filioque era integrat încă din anul 381 în Crez, o eroare mai mult decât gravă. Paulin a argumentat această opţiune pentru introducerea adaosului în textul Crezului tocmai pentru că nu contrazicea conţinutul acestuia şi nici părerea Părinţilor (!). Probabil că Paulin de Aquileia îi avea în vedere doar pe Fericitul Augustin şi un text unic al Sfântului Ambrozie al Milanului. Considerăm, însă, că, din dorinţa de a-i face pe plac lui Carol cel Mare, Paulin nu a amintit nimic de formula răsăriteană a purcederii Duhului de la Tatăl prin Fiul...

Controversa ierusalimiteană

În jurul anului 808, o delegaţie de monahi apuseni a mers la Ierusalim, unde a rostit Crezul cu adaosul Filioque. Evident, monahii răsăriteni i-au criticat pentru această inovaţie dogmatică şi liturgică, lucru care a dus la aprinderea unei controverse. Monahii apuseni au trimis atunci o scrisoare episcopului Leon al III-lea al Romei în care apărau practica rostirii Crezului cu adaosul Filioque în cadrul Sfintei Liturghii. Ei declarau că această practică este inspirată după cea a capelei utilizate des de Carol cel Mare în Aachen. Episcopul Leon a trimis o scrisoare Bisericii Răsăritene, argumentând că Sfântul Duh purcede de la Tatăl şi de la Fiul, dar nu şi-a argumentat poziţia în acest sens. Cu toate acestea, tocmai el se va opune vehement introducerii în Crezul inclus în celebrarea Liturghiei a adaosului. Vom discuta pe larg aceste aspecte în materialul următor.

Implicarea politică a lui Carol cel Mare a dus la extinderea folosirii termenului Filioque atât în controversele directe cu ereticii, cât şi în cadrul textului Crezului folosit în timpul Sfintei Liturghii. Din păcate, nu sunt multe motive care ar susţine că evlavia personală a regelui franc au dus la aceste decizii, ci dorinţa unei extinderi politice în detrimentul puternicului stat bizantin. Discuţiile teologice legate de adaosul Filioque au fost influenţate şi ele de aspectul politic al momentului respectiv. Nu afirmăm că Filioque a fost utilizat drept o armă politică îndreptată împotriva Bizanţului, dar este sigur faptul că a reprezentat un argument al unei separări nu doar politice, ci şi religioase de acesta. Autonomia religioasă urma să fie calea prin care regatul franc dorea să preia moştenirea culturală a vechiului Imperiu Roman. Doi moştenitori erau deja prea mult pentru un singur continent.

Folosirea Crezului formulat în 381 împreună cu adaosul Filioque a devenit un motiv de controversă la finalul secolului al VIII-lea, atât în discuţiile dintre teologii franci şi scaunul episcopal al Romei, cât şi în rivalitatea tot mai crescută dintre curtea carolingiană şi cea bizantină, care afirmau că sunt moştenitoarele legale ale vechiului Imperiu Roman."

(The Filioque: A Church-Dividing Issue?)


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!