Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Actualitate religioasă Documentar Contribuție românească la convocarea Sfântului și Marelui Sinod

Contribuție românească la convocarea Sfântului și Marelui Sinod

Galerie foto (3) Galerie foto (3) Documentar
Un articol de: Arhid. Alexandru Briciu - 16 Iunie 2016

Biserica Ortodoxă Română s‑a adaptat noilor realități ale societății europene de secol 19, obținând autocefalia (1885) la scurt timp după independența de stat (1877). Marea Unire din 1918 a atras, firesc, ridicarea Bisericii noastre la rang de Patriarhie. Procesul de pregătire și evenimentul întronizării primului Patriarh al României constituie momente esențiale în convocarea Sfântului și Marelui Sinod Ortodox.

În 1920, Mitropolitul primat Miron Cristea adresa o scrisoare irenică Patriarhiei Ecumenice de Constantinopol în care afirma nevoia ca „în interesul bunei rezolvări a unor chestiuni bisericeşti, care bat la poarta tuturor ţărilor cu credincioşi ortodocşi şi în interesul întăririi unităţii atât de folositoare pentru toţi a unei Biserici Ortodoxe răsăritene de pretudindeni, să reluăm firul atât de mult întrerupt al consfătuirilor în soboare comune ale tuturor Bisericilor care mărturisesc apostolica credinţă răsăriteană”. Aceasta este una dintre primele mărturii scrise ale necesității convocării unui mare sinod ortodox.

Apropierea anului 1925, când se putea sărbători jubileul a 1.600 de ani de la convocarea la Constantinopol a Primului Sinod Ecumenic (325), a întărit ideea convocării unei asemenea întruniri. Între timp, Biserica Ortodoxă Română a obținut recunoașterea ridicării la rang de Patriarhie, găzduind în toamna anului 1925 ample evenimente dedicate întronizării Mitropolitului primat Miron Cristea ca Patriarh al României.

După acest fericit prilej, în ziua de 3 noiembrie 1925, începând cu ora 10:00 dimineața, ierarhii români și străini s‑au reunit în Palatul Patriarhiei din București pentru „un schimb de vederi asupra principalelor chestiuni de interes general pentru întreaga ortodoxie”, notează arhimandritul Tit Simedrea în colecția de documente legate de înființarea Patriarhiei Române. Consfătuirea a durat trei ore și a fost prezidată de Patriarhul Miron Cristea. Au participat membrii Sfântului Sinod, profesorii Facultății de Teologie din București, și următorii ierarhi conducători ai delegațiilor Bisericilor Ortodoxe surori: Mitropolitul Ioachim al Calcedonului (Patriarhia Ecumenică); Mitropolitul Dositei al Sevastei (Patriarhia Ierusalimului); Episcopul Emilian al Timocului (Patriarhia Serbiei); Mitropolitul Policarp al Trichiei și Stagonelor (Biserica Ortodoxă a Greciei); Mitropolitul Antonie al Kievului (refugiat în Serbia, președinte al Sinodului rusesc din diasporă); Mitropolitul Neofit al Vidinului (Biserica Ortodoxă a Bulgariei); Mitropolitul Dionisie al Varșoviei și al Întregii Polonii (Biserica Ortodoxă din Polonia).

Arhimandritul Tit Simedrea, viitor Episcop al Hotinului și Mitropolit al Bucovinei, notează că ierarhii „delegați ai Bisericilor streine au accentuat toți faptul că misiunea ce le‑a fost încredin­țată de Bisericile lor e limitată la singura participare la Învestitură”. În cadrul discuțiilor, ierarhii s‑au bucurat de „împrejurarea fericită de a se găsi adunate la un loc prin reprezentanți distinși atâtea Biserici Ortodoxe surori”, considerând „necesar și binevenit un schimb de vederi asupra problemelor din Biserică, care cer o soluționare potrivită nevoilor”. Realitatea lumii ortodoxe din perioada interbelică era următoarea: „Cei 1.000 de ani de la ultimul sinod ecumenic, de când Biserica ortodoxă n‑a mai avut prilej să se strângă într‑un sobor general, au scos la suprafață o întreagă serie de probleme noi asupra cărora Biserica n‑a mai avut prilej să discute sobornicește. De asemenea legăturile între diferitele Biserici naționale ale ortodoxiei cu timpul și mai ales în anii dinainte de război se reduseseră la un simplu schimb de scrisori irenice, iar Bisericile ortodoxe surori trăiau o viață răzlețită una de alta. Deci necesitatea unor cât mai strânse și cât mai intime legături între diferitele mlădițe ale ortodoxiei se simte azi mai mult ca oricând”.

În cronica evenimentului se întărește faptul că discuția a fost una informală, însă delegații străini se angajau să comunice sinoadelor Bisericilor Ortodoxe din care făceau parte dorința de întâlnire: „Ceremonia Învestiturii primului Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române a dat prilej Bisericii Ortodoxe de pretitutindenea prin reprezentanții aleși să se întâlnească aici la București, să se cunoască, să‑și exprime bucuria revederii și să însemneze un punct fix de plecare pentru o viitoare conlucrare pe baze sobornicești. Discuția urmată nu angajează pe nimeni, totuși II PP SS repre­zentanți au binevoit să‑și ia angajamentul să comunice Bisericilor respective naționale spiritul de perfectă înțelegere ce s‑a manifestat din partea tuturor cu prilejul acestui schimb de vederi și dorința unanimă de a vedea punându‑se iarăși în funcțiune, în sânul Bisericii Ortodoxe de pretutindeni, acel organ general de concentrare: sinodul ecumenic”.

Consfătuirea s‑a încheiat prin­tr‑un proces-verbal semnat de „membrii Sfântului Sinod ortodox român adunați cu prilejul învestiturii primului Patriarh al Bisericii Române la un loc cu delegații Sfintelor Biserici Ortodoxe surori: a Constantinopolului, a Ierusalimului, a Serbiei, a Greciei, a Bulgariei și a Poloniei, în Palatul Patriarhiei din București”. În document se consemnează discuțiile „asupra necesității unei Adunări în Sobor a tuturor Bisericilor Ortodoxe de pretutindenea, într‑un loc și la o dată ce se va stabili ulterior spre a se rezolva chestiunile care se impun cu necesitate ortodoxiei din zilele noastre”.

Următoarele decizii erau luate „sub rezerva ulterioarei aprobări de către toate Sfintele Sinoade naționale locale”:

I. Constatăm necesitatea și dorința unanimă ca Biserica Sfântă Ortodoxă de pretutindenea să se întrunească într‑o adunare sau Sinod Panortodox.

II. Cu toții suntem de acord ca această adunare să se facă în urma unei pregătiri prealabile.

În vederea acestui lucru:

a) Sfânta Patriarhie de Constantinopol - Ecumenică - să fie rugată ca pe calea pe care o va găsi bună să provoace toate Sfintele Biserici Ortodoxe Naționale ca să studieze chestiunile ce vor face obiectul discuțiilor viitorului Sinod Panortodox;

b) Programul chestiunilor de discutat va fi supus de fiecare Biserică Națională în parte în studiul unui comitet de specialiști;

c) Studiile specialiștilor vor trebui să meargă la Sinodul național respectiv care își va da hotărârea Sa;

d) După ce aceste studii vor fi aprobate de către Sfintele Sinoade naționale respective să fie înaintate Sfintei Patriarhii Ecumenice;

e) Sfânta Patriarhie va supune spre sintetizare și armonizare toate aceste studii ale Bisericilor Ortodoxe Naționale unei Comisiuni alcătuită din delegații trimiși de către fiecare Biserică Ortodoxă;

f) Odată aceste studii terminate, Sfânta Patriarhie Ecumenică e rugată să procedeze la adunarea Sinodului Panortodox la timpul și locul ce va afla oportun.

III. Sfintele Biserici Ortodoxe Naționale sunt rugate să accelereze studierea chestiunilor pe care Sfânta Patriarhie deja le‑a trimis, chestiuni ce vor face obiectul discuțiunilor viitorului Sinod Ortodox, în cel mai scurt timp posibil: Un an cel mult.

Această inițiativă a dat roade, iar procesul convocării unui Sinod Ortodox a început. Pregătirea sa avea să dureze aproape un secol, răstimp în care lumea a trecut prin încă un război mondial, urmat de regimuri autoritare în majoritatea țărilor ortodoxe. La începutul anilor ʼâ80 ai secolului trecut, vrednicul de pomenire ierarh Antonie Plămădeală observa, în procesul de pregătire a Sfântului și Marelui Sinod Ortodox, „nevoia de Sinod”, subliniind că aceasta a fost formulată în România interbelică: „Primul patriarh al României, Miron Cristea, publica în 1920 o broșură intitulată «Ches­tiunea unui nou sinod ecumenic al Bisericii Ortodoxe Răsăritene», în care își expunea propriile păreri cu privire la aceasta și adăuga la sfârșit și hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Autocefale Române. Nu este lipsit de importanță să știm că Miron Cristea a afirmat că inițiativa pentru o astfel de convocare i‑a aparținut lui și, deci, Bisericii Ortodoxe Române”.

Acum, când ne despart doar câteva zile de începutul lucrărilor Sfântului și Marelui Sinod Ortodox, ne îndreptăm gândurile cu recunoștință la reprezentanții Bisericii Ortodoxe Române care au inițiat și sprijinit convocarea acestui eveniment istoric.