Sănătate
Copiii învață ceea ce trăiesc

Copiii învață ceea ce trăiesc

Ciprian Voicilă, Psiholog, 28 Februarie 2019

Dorothy Law Nolte, specialistă în consilierea familiei, a scris în anul 1954 un poem, „Copiii învață ceea ce trăiesc”, pentru un ziar local din California. Fiecare vers exprimă un anumit principiu pedagogic: „Dacă trăiesc în critică și cicăleală,/ copiii învață să condamne./ Dacă trăiesc în ostilitate,/ copiii învață să fie agresivi./ Dacă trăiesc în teamă,/ copiii învață să fie anxioși./ Dacă trăiesc înconjurați de milă,/ copiii învață autocompătimirea./ Dacă trăiesc înconjurați de ridicol,/ copiii învață să fie timizi./ Dacă trăiesc în gelozie,/ copiii învață să simtă invidia./ Dacă trăiesc în rușine,/ copiii învață să se simtă vinovați./ Dacă trăiesc în încurajare,/ copiii învață să fie încrezători./ Dacă trăiesc în toleranță,/ copiii învață răbdarea./ Dacă trăiesc în laudă,/ copiii învață prețuirea./ Dacă trăiesc în acceptare,/ copiii învață să iubească”.

Dorothy Nolte surprinde un aspect extrem de important în relația părinte- copil: comportamentul copiilor este modelat, în primul rând, de comportamentul părinților. Nu este suficient să îi repeți la ne­sfârșit copilului tău „Să nu minți!” sau „Fii ordonat”. Trebuie ca tu însuți să fii primul care respectă aceste principii de viață: să rostești întotdeauna adevărul, să întreții ordinea din jurul tău. Valorile pe care încercăm să le transmitem copiilor noștri vor fi preluate cu succes, dacă noi le vom respecta clipă de clipă și le vom exterioriza prin sentimentele și atitudinile noastre. Prin întregul nostru fel de a fi.

Să analizăm principalele idei din poemul pedagogic semnat de Dorothy Nolte.

Critica excesivă și efectele ei

De ce, dacă sunt crescuți într-un mediu familial în care domnesc critica și cicăleala, copiii se vor obișnui să observe, mai degrabă, răul din lume decât binele și să se raporteze extrem de critic la ei înșiși și la semenii lor? Metaforic vorbind, ei absorb ca niște bureței toate impresiile, toți stimulii pe care îi captează din jur. Noi, părinții, de multe ori suntem prea reactivi în relația cu copiii noștri. Societatea în care trăim amplifică această reactivitate: un job solicitant, drumul zilnic pe artere suprapopulate, facturile care trebuiesc plătite la timp, nesiguranța zilei de mâine, stresul devin factori care perturbă relația firească părinte-copil. În multe situații, părintele reacțio­nează și abia mai apoi reflectează.

Dacă în anumite contexte de viață, critica poate fi îndreptă­țită, trebuie să conștientizăm, totuși, faptul că prea multe critici adresate copilului vor face ca el să devină nemulțumit de sine, iar dacă criticile vor continua să curgă, să își piardă încrederea și stima de sine. Să presupunem că o fetiță de 6 ani stă în bucătărie, la masă, și aranjează într-o cană din plastic florile pe care ea le-a cules din grădină. Din­tr-odată, cana se răstoarnă, iar apa, florile, frunzele din ea se răspândesc în jurul ei. Cuprinsă de teamă, ea începe să plângă în hohote. Mama ajunge, într-o clipă, în bucătărie. Dacă ea îi va spune fetiței, fără să gândească: „Vai de mine! Cum poți fi atât de neîndemânatică?”, fetița va începe să se considere o făptură neîndemânatică și incompetentă. Mama sa ar putea să procedeze altfel: va încerca să își domine mânia și supărarea, va strânge florile și frunzele risipite și va putea să analizeze împreună cu fetița, pas cu pas, cum s-a răsturnat cana. Astfel, pe viitor, fetița va fi mai atentă și va ști cum să acționeze într-o situație similară.

Adesea, părinții le adresează critici copiilor, cu intenția de a-i motiva. Efectul, însă, va fi contrar: copilul va interpreta critica ca pe un atac la persoană fiindcă el încă nu poate distinge între persoana sa și comportamentul lui. Nu poate înțelege că părintele nu este de acord cu un anumit tip de comportament, dar îl iubește în continuare. De aceea părinții trebuie să își cântărească cuvintele pe care le folosesc, iar atunci când critică, să folosească expresii blânde. Criticile, de regulă, rup comuniunea dintre părinte și copil.

De la furie la comportamentul agresiv sau evitant

Deși noi, părinții, nu ne considerăm ființe pline de ostilitate, în multe situații ne comportăm în acest mod în familie. Un copil care va crește într-un astfel de mediu nu are decât două alternative: fiindcă se simte vulnerabil, ori va deveni un copil dur, reactiv, ori va începe să evite nu doar conflictele și certurile, ci și confruntările firești de opinii. Pentru a nu transforma familia într-un mediu toxic, încărcat de resentimente, trebuie să căutăm căi de a ne detensiona. În momentele de conflict su soțul, soția sau copiii noștri, cel mai important este să nu dăm curs mâniei și frustrării. Al doilea pas îl reprezintă schimbarea dispoziției interioare: printr-o plimbare în aer liber, printr-o activitate practică (grădinărit, spălatul automobilului) și mai ales prin rostirea unei rugăciuni. Cu cât încercăm să ne stăpânim emoțiile negative mai aproape de momentul în care se ivesc în sufletul nostru, cu atât avem mai multe șanse să nu le dăm curs.

Frică, anxietate, lipsa încrederii în sine

Copiii au o atitudine ambivalentă față de frică: pericolele ima­ginare îi atrag, în vreme ce amenințările din lumea reală (cauzate de violență fizică, boli, copiii mai mari din cartier) le subminează încrederea în sine și îi fac să nu mai vadă în familie un mediu ocrotitor, atât de necesar unei evoluții firești. Ei pot deveni anxioși și pot manifesta neîncredere sau frică de viitor. Părinții trebuie să alunge constant fricile copiilor și să facă efortul să nu-și manifeste în prezența lor propriile motive de îngrijorare (pe care le exprimă, de obicei, în expresii ca „Mă tem că...”, „Sunt îngrijorat(ă) că...”).

Autocompătimirea și înfruntarea obstacolelor vieții

Autocompătimirea este un sentiment firesc. Într-o societate concurențială, cum este aceasta în care trăim, nu poți funcționa ca un robot: să ai permanent succes, să fii entuziast în tot ceea ce faci. Pe de altă parte, sentimentul de autocompătimire poate fi periculos, când se transformă într-o atitudine existențială: dacă fiii și fiicele noastre îl vor învăța de la noi, mai târziu vor manifesta un sentiment de neajutorare în fața provocărilor vieții. Când copiii încep să se autocompătimească, intenționând astfel să influențeze o decizie a părin­ților (de exemplu, copilul de 4 ani pretinde că îl doare burtica și de aceea nu vrea să meargă la școală), cei mari trebuie să evalueze în mod obiectiv situația și să decidă în consecință. În exemplul de mai sus, în spatele autocompătimirii copilului se poate ascunde dorința sa de a i se acorda mai multă atenție. Mama sau tatăl său poate să descopere intenția reală a micuțului, punându-i întrebări: „Care este cel mai rău lucru care ți se poate întâmpla dacă mergi azi la grădi­niță?” sau „Dacă ai avea o zi liberă, ce ți-ar plăcea să faci?”. Părintele trebuie să îl învețe pe copil să își accepte sentimentul de autocompătimire ivit în fața unui obstacol, dar să îl încurajeze să treacă peste el. Dacă, de exemplu, un băiețel se plânge că nu știe să rezolve o problemă la matematică, tatăl său îl poate motiva, spunându-i: „Îți amintești că ai avut probleme cu matematica și anul trecut? I-ai cerut sprijin învățătoarei, am lucrat împreună câteva probleme... Ai reușit atunci, o să reușești și acum”.

Darul acceptării, afecțiunii, aprecierii

Părinții trebuie să se ferească să își ironizeze copilul. Altfel, dilema pe care i-o provoacă micu­țului faptul că e ironizat (ce să facă pe viitor, să tempereze sau să evite părintele care l-a ridiculizat?) se poate transforma într-o atitudine ambiguă față de ceea ce i se întâmplă. El va deveni o persoană timidă, care refuză să trăiască experiențe noi și care depune eforturi pentru a trece neobservată prin viață.

Pentru a-i feri pe copii de invidie și de tentația de a fi permanent în concurență cu cei din jur, Dorothy Nolte le recomandă părinților să le arate că îi prețu­iesc pentru unicitatea ființei lor. Acordându-le atenție, ascultându-le cu interes și seriozitate opiniile, judecățile, aflând de la ei ce îi preocupă cu adevărat îi vom ajuta ca, în timp, să se dezvolte ca persoane independente și să se prețuiască, așa cum îi prețuim noi.

Un alt cuvânt-cheie este „acceptarea”. A-ți accepta integral copilul, cu bune și cu rele, înseamnă să îl iubești. Dar exprimarea efectivă a iubirii nu se rezumă la declarații verbale, ci la manifestarea concretă a celor trei „A”: acceptarea, afecțiunea și aprecierea celui de lângă noi.


Galerie foto:

Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!