Cornel Mihai Ionescu, un erudit de amplitudine europeană

Geo Vasile, 17 Octombrie 2015

Prin anii ’60 ai secolului trecut, studenții anului II de la Catedra de italiană a Universității bucureștene, din strada Edgar Quinet, printre care se număra și subsemnatul, au fost convocați de domnișoara profesor Nina Façon la o prelegere recomandată și prezidată de profesorul Tudor Vianu. Protagonistul „recitalului”: colegul nostru din anul IV, Cornel Mihai Ionescu, autor al eseului „Regimul comparației și metaforei la Dante”. Noi, tinerii de atunci, abia introduși în tainele și dificultățile limbii și literaturii italiene, am fost siderați doar la auzul temei abordate de temerarul student: Dante, un autor al cărui limbaj este până în zilele noastre spaima examenelor liceenilor și studenților, inclusiv italieni.

Firește, după recomandarea elogioasă făcută de Tudor Vianu colegului nostru, viitor asistent la Catedra de literatură universală și comparată, am ascultat lecțiunea stilistică ce o dăduse Divinei: în pasajele unde Dante se apleacă asupra destinului lumii vizibile și invizibile abundă comparațiile, pe când în cele în care se confesează personajele, răspunzând interpelărilor poetului descins ad inferos, călăuzit de marele poet al Antichității romane, Vergilius, precumpănesc metaforele. Deși abordarea ne depășea net, ne întrebam fiecare în tăcere: oare vom ajunge și noi vreodată la o astfel de cotă extraordinară, nu doar lingvistică și culturală (cunoștea la perfecție, pe lângă italiană, franceza și spaniola), ci și analitică?

Ulterior - din interviul acordat cu prilejul împlinirii a 70 de ani studentului său preferat, Cristian Bădiliță - am aflat că pentru a interpreta acel „regim” al expresivității tropilor dantești, colegul nostru recursese în primul rând la un eseu de Bergson. Cunoștea din familie limba franceză, așa că a trebuit să aleagă între studiul oficial al pianului și italiană. De ce italiana? Fiindcă fusese incitat de „paradoxul culturii italiene”, și anume: aceasta n‑a urmat modelul „organicist” al evoluției (naștere, maturizare, apogeu, decadență), ci a cunoscut apogeul chiar la începutul ei prin Dante (cu a sa gaură neagră europeană, cum îi plăcea să califice Cornel Mihai Ionescu „Divina Commedia”) și Petrarca, „condamnând epocile care au urmat la coagularea, în nesiguranță, a unei alternative la «Dante Petrarca», postulată, afirmată, susținută și ilustrată prin mijloace deduse, în mod fatal, din retorica și imaginarul celor doi”. Adevărul este că, retrospectiv vorbind, Cornel Mihai Ionescu sau CMI, cum îi vor spune generațiile de studenți, dar și prietenii - mulți și totuși foarte puțini (ca și în cazul lui Nichita) - a fost un enfant prodige și totodată terrible al comparatismului românesc, al italianisticii, al eseului critic multidisciplinar, lansând în România anilor ’70‑’80 grile interpretative de anvergură europeană de tip Jacques Derrida, Gérard Genette sau Gilles Deleuze.

Pe scurt, nu ne temem să spunem că acel coleg al nostru avea geniu. Dacă ar fi avut șansa să se nască într‑o țară occidentală, să zicem Franța, nu este exclus să fi devenit unul dintre nemuritorii Academiei Franceze.

După absolvirea facultății, viața ne‑a despărțit, eu fiind repartizat în învățământul rural, pe când CMI, în ciuda dosarului neprielnic, a fost, cum am spus, repartizat la Catedra de literatură universală. În această șansă a avut un rol decisiv autoritatea prof. Vianu. Ne mai întâlneam când și când la Capșa, el venind însoțit de studenții lui preferați Virgil Tănase și Cristian Boss, eu abia întors din „exil” pentru o zi, două din Bărăgan.

La seminarele sale vor veni de‑a lungul anilor studenți de la alte facultăți (de pidă cunoscutul avocat Aurelian Pavelescu) sau tineri care cochetau cu umanioarele, precum odinioară la cursurile lui G. Călinescu sau Tudor Vianu. CMI, mereu suplu ca ținută și gândire, impunător, mereu elegant fără ostentație, instaura la masa acelor „întâlniri admirabile” o atmosferă de noblețe colocvială, de bricolage cioranian, din care nu era exclusă frivolitatea ceremonioasă sau polisemică, ironia, paradoxul, acele inimitabile jeux de mots, de un comic irezistibil, unele pline de noimă, miez și săgeți, cu adresă socio‑politică, pe care le va profesa mult mai târziu, în scris, regretatul Luca Pițu.

În 1967 îi apare miraculoasa carte, de fapt un studiu critic și monografic al avangardei italiene, „Generația lui Neptun” (EPLU, 200 p.), prima exegeză academică a „grupului 63” italian (opus «generației lui Vulcan», tip Marinettti), eșuată în nihilism, sterilitate, dar mai ales în strălucite cariere universitare, din care făceau parte Edoardo Sanguineti, Alfredo Giuliani, Antonio Porta, Nanni Balestrini, Cesare Vivaldi, Elio Pagliarini etc. Reamintim nu numai dezacordul monografului față de orientarea sociologizant‑dogmatică de tip Georg Lukacs sau Antonio Gramsci ce adia în manifestele respectivului grup, dar și reliefarea conținutului novator al experimentelor poetice. Remarcabilă este altitudinea stilistică și conceptuală a hermeneutului post‑heideggerian în vârstă de 35 de ani, drept care vom spicui termenii de structurare a unui singur capitol: V. Aspro Stil Nuovo: Poetica obiectelor. Poezia epică. Action Poetry. Între tragic și hilarotragedie. Între noia (plictis) și paranoia. Poezia tehnologică. Experimentalismul poetic.

Urmează la fel de celebra carte „Palimpseste” (1979, reeditată în 2007 de Cartea Românească) și eseul dedicat picturii lui Lorrain (1983). Ultima carte antumă este „Cercul lui Hermes” (1998). Dintre cărțile traduse de CMI amintim doar „Opera aperta” (1969) a octogenarului Umberto Eco și „Diseminarea” (1997) lui J. Derrida.

Se pare că eruditul autor bucureștean, estetul expert în cam toate artele (muzică, pictură, film), dispărut în iarna lui 2012, doar la 71 de ani, prematur, singur și discret, aproape anonim, la fel cum a trăit, ar fi lăsat în manuscris mai multe volume originale și traduceri care, cu siguranță, vor fi editate pentru a întregi profilul unui scriitor care n‑a pretins nimic din partea autorităților culturale, de pildă USR, Ministerul Culturii, Academia Română, Universitatea pe care a slujit-o ca asistent 24 de ani (din pricina dosarului "fetid", cum se exprimaseră culturnicii vremii, pecetluit de arestarea tatălui său în 1958, teolog, jurist, germanist, dar și de refuzul fiului de a se înscrie în PCR). Abia în 1990 a fost, în fine, promovat lector și apoi conferențiar. Nu s‑a bucurat de nici un fel de premiu, de nici o recunoaștere, în ciuda elogiilor platonice ale inițiaților din reviste specializate cu circulație restrânsă și ale prietenilor angliști reputați, Virgil Nemoianu, Matei Călinescu, Ștefan Stoenescu, Sorin Alexandrescu etc.

Nu dorim să insistăm asupra cauzelor pe care chiar nu le cunoaștem, ci mai curând asupra omului Cornel Mihai Ionescu, superconștient de valoarea sa performantă, dar complet lipsit de vanitatea specifică branșei scriitorilor. CMI a fost în fond un superintelectual solitar și nefericit sau mai curând melancolic (un curs al său se numise „Melancolia la Dürer”), un „imponderabil” (C. Bădiliță) în sensul, credem noi, că împărația lui livrescă nu aparținea acestei lumi.

Începând de prin 1983, l‑am reîntâlnit la Biblioteca Centrală de Stat, unde eram angajat: el citea la sală pentru teza de doctorat pe care și‑o va susține abia în 2002, teză intitulată „Hermeneutică și apofază în barocul european și în gândirea lui Dimitrie Cantemir”. Întâlnirile noastre nu au scăpat colaboratorilor Securității, dovadă relatările fugitive sau detaliate în dosarul meu de la CNSAS, pe care îl dețin în copie (peste 700 de pagini) de câteva luni. Ce‑i drept, cu ocazia acelei reîntâlniri, l‑am „corupt” să ne vedem aproape săptămânal la barul fostului Grand Hotel Bulevard. Abia în acei ani l‑am cunoscut mai bine. Aparent sever, grăbit, abia ieșit din stresul seminarelor sau examenelor.

Palimpsestele lui CMI nu sunt altceva decât o secretă căutare a identității, o suprasaturare a înțelesurilor menite să genereze prin implozie soarele negru, acea nigredo din alchimie, sensul ascuns, un autoportret cifrat, bănuit sub textura ocultă. Analiza cărții lui Mateiu Caragiale este pilduitoare pentru tipul său de abordare: estetica lui Mateiu este una apofatică (clădită de categorii negative).

CMI a avut nostalgia vieții ca operă de artă (vezi Oscar Wilde), cu o noimă imposibil de descifrat, deși totul se petrecea la vedere printr‑un exces de transparență. Simplitatea și limpezimea naturală a trăirii, în chip paradoxal, se află sub perpetua excomunicare a „artificiului”, atât de frecvent în poetica polimorfă a barocului.

Criticul de amplitudine europeană Cornel Mihai Ionescu a abordat și fenomenologia sacrului. Schizomorfia teoretică heideggeriană a „gândirii” și a „numirii” - avatar al anxietății existențiale - se metabolizează finalmente în „liniște”, în certitudinea calmă a „chemării” pascaliene a sacrului, aptă să concilieze neliniștile și tensiunile existențiale în actul de reculegere și meditație asupra Ființei supreme, asupra misterului Sfintei Treimi creștine.

Această identitate o preluase CMI din plasma nobilă, străveche, generoasă a familiei sale, înrudită cu poetul, medic ilustru „fără arginți” în grațiile Casei Regale, Vasile Voiculescu, un simbol al Rugăciunii inimii și al Rugului Aprins de la Mănăstirea Antim.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!