Interviu
„Credinţa în Înviere, găsirea plinătăţii vieţii“

„Credinţa în Înviere, găsirea plinătăţii vieţii“

09 Aprilie 2015

Dacă nu există înviere, atunci iubirea încetează odată cu moartea şi dragostea lui Dumnezeu nu poate trece dincolo de mormânt. Dacă nu există înviere, toţi cei adormiţi au pierit. Dacă nu ar exista înviere, atunci adevărul, virtutea şi bunătatea ar rămâne pe veci răstignite. Dar Hristos a înviat şi păcatele noastre sunt iertate. Hristos a înviat şi noi primim speranţă. Hristos a înviat şi dreptatea lui Dumnezeu a biruit. Mai jos, un interviu despre semnificaţiile Învierii Domnului cu ieromonahul Macarie de la Mănăstirea Simonos Petra, Muntele Athos.

Părinte Macarie, Învierea este evenimentul central al istoriei. O afirmă şi Sfântul Apostol Pavel, care spune că „dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este propovăduirea noastră, zadarnică şi credinţa voastră“ (1 Corinteni 15, 14). Ce ne oferă nou Învierea? Cum ne schimbă viaţa Învierea Domnului?

Praznicul Paştilor pentru noi este cu adevărat „sărbătoarea sărbătorilor“, inima credinţei noastre ortodoxe, ivirea vieţii veşnice în tristeţea vieţii noastre cotidiene.

În ziua a treia, la revărsatul zorilor, după Pătimirea Domnului, mormântul Său a fost găsit gol de către Sfintele femei care veniseră să aducă miresme, iar ele au văzut un înger care le-a anunţat că Iisus înviase. Puţin mai târziu, Iisus Însuşi S-a arătat Mariei Magdalena. Acestea sunt informaţiile pe care ni le furnizează istorisirile evanghelice, ce conţin anumite diferenţe, nu din lipsă de coerenţă, ci pentru că ele corespund unor mărturii şi puncte de vedere distincte. În orice caz, ceea ce ne spune Evanghelia este că Iisus a înviat, că El a trecut la o nouă formă de existenţă, care nu mai este accesibilă simţurilor noastre, marcate de legea morţii şi a pervertirii. Însă, în lumina credinţei - care este deschiderea către un nou mod de existenţă, în înnoirea Duhului - suntem chemaţi să-L „vedem“, ca Apostolii şi Sfintele Femei Mironosiţe, şi nu a-L „atinge“ în mod sensibil (Ioan 20, 17). Da, Învierea lui Hristos este într-adevăr evenimentul central al istoriei lumii, ea este semnul biruinţei lui Hristos asupra morţii şi a păcatului, ea este ivirea vieţii veşnice în condiţiile timpului istoriei. Însă ea nu se impune cu forţa oamenilor. Ea se dă consimţământului credinţei, care este o angajare a libertăţii. De aici apar toate ambiguităţile şi dificultăţile, căci oamenii ar prefera să le fie impus acest adevăr, fără să aibă posibilitatea alegerii. A crede în mărturia Apostolilor şi în Înviere înseamnă deci a ne găsi plinătatea demnităţii noastre umane de fiinţe libere, invitate la un dialog cu Dumnezeu. Şi atunci când acceptăm aceste condiţii de dialog, atunci când avem încredere (acesta este sensul etimologic al „credinţei“), atunci se deschide pentru noi accesul la viaţa veşnică a Împărăţiei deja prezente printre noi. Ieşind din mormânt, Mântuitorul nu a reanimat trupul Său mort, ci a oferit corpului uman pe care-l asumase, împreună cu sufletul şi cu toate calităţile sale naturale, condiţiile nemuririi, ale nestricăciunii şi ale comuniunii desăvârşite cu Dumnezeu. Trupul înviat al lui Hristos este deci trupul Său omenesc, luat din pântecele Maicii Domnului, dar el este deplin îndumnezeit, şi devine astfel „primul dintre cei morţi“ şi începutul propriei noastre învieri. Da, Învierea lui Hristos ne priveşte în primul rând pe noi, căci ea este principiul propriei noastre învieri, a propriei noastre îndumnezeiri.

Ea este împlinirea planului dumnezeiesc de mântuire, pregătit înainte chiar de crearea lumii, după cum ne învaţă Sfinţii Părinţi. Acesta era planul lui Dumnezeu creându-l pe om: ca omul zidit din pământ să poată participa la slava lui Dumnezeu, să fie o fiinţă atât de intim unită cu Dumnezeu încât să fie parte din „Trupul“ Său. Desigur, Iisus a apărut la un moment anume şi într-un loc precis, El a trăit ca om, dar nu era un om obişnuit, oricât se poate de înzestrat cu sfinţenie şi cu harisme. Iisus Hristos, născut în Bethleem din Fecioara Maria, nu era un om sfânt şi un profet, ci El era Fiul lui Dumnezeu devenit om. Nu există „persoană“ omenească în El - cum susţineau nestorienii, ca şi mulţi dintre teologii contemporani - ci Persoana (ipostasul) Fiului şi Cuvântului lui Dumnezeu, Care a asumat natura omenească. Această chestiune teologică este fundamentală, căci numai datorită faptului că Mântuitorul asumă, ia asupră-Şi, toată natura noastră, El poate să ne mântuiască pe toţi şi fiecare dintre noi poate să participe efectiv la marea taină a mântuirii şi a îndumnezeirii în Hristos. Noi toţi suntem în chip tainic introduşi în această Taină a lui Hristos, care este Biserica, Trupul Său. Ieşind din mormânt a treia zi, pe noi toţi ne scoate din moarte, cum foarte bine surprinde icoana Învierii, unde Îl vedem pe Mântuitorul apucându-i de mână pe Adam şi pe Eva şi trăgându-i cu putere din iad, unde zăceau.

În Ortodoxie, icoana Învierii surprinde reprezentarea Pogorârii la iad a Mântuitorului, pe când în Occident ea îl are ca personaj principal pe Mântuitorul Hristos victorios, ieşind din mormânt cu un steag de biruinţă. De unde această diferenţă de viziune şi ce semnificaţie are fiecare reprezentare?

În această privinţă, notăm că icoana ortodoxă a Învierii este de fapt cea a coborârii lui Hristos în iad. Nu există nici o icoană ortodoxă care să arate momentul precis al Învierii, căci acest moment este inefabil, este inaccesibil simţurilor noastre şi deci imposibil de reprezentat. Icoanele care dau această reprezentare arătându-L pe Hristos ieşind din mormânt şi ţinând un drapel de biruinţă sunt recente şi influenţate de arta occidentală. Însă această icoană tradiţională exprimă în mod desăvârşit sensul teologic şi spiritual al Învierii lui Hristos, care nu consistă într-o reanimare a trupului Său, ci în mântuirea lui Adam total.

Cum putem transforma o sărbătoare care în calendarul bisericesc ţine doar trei zile într-o stare permanentă a sufletului?

În fiecare an de Paşti, atunci când mesajul Învierii se aude în biserică împreună cu lumânările pe care le aprindem, o schimbare cosmică intervine: moartea este omorâtă, întunericul dispare şi noi ar trebui să ne simţim înşfăcaţi, traşi din „moartea noastră spirituală“ care este viaţa noastră cotidiană şi trivială, fără prezenţa lui Hristos, pentru a accede la viaţa veşnică. Fără Înviere, fără bucuria pascală, nu există Ortodoxie; trebuie însă ca ortodocşii să trăiască într-adevăr această sărbătoare de care sunt atât de ataşaţi.

Ce reprezintă Învierea în viaţa unui călugăr? Cum o trăieşte el? Sfântul Pavel spunea: „Mor în fiecare zi“ (I Cor. 15, 31). Descrieţi atmosfera de Paşti în obştea în care vieţuiţi.

Este adevărat că într-o mănăstire lucrurile sunt mai uşoare, căci totul aici este organizat pe fundamentul credinţei şi al vieţii Bisericii. Însuşi principiul vieţii monahale este retragerea din „lume“ şi din confuzia ei, pentru a ne putea consacra în totalitate slujirii lui Dumnezeu şi credinţei, ca principiu al existenţei noastre. Viaţa într-o mănăstire ortodoxă este deci o viaţă pascală, tot anul, căci ea este pur şi simplu practicarea pe cât posibil mai exactă a poruncilor evanghelice. Bineînţeles, călugării, după eforturile Postului Mare, se bucură într-un mod aparte de privegherea pascală; însă eu aş putea spune că această bucurie se întinde pe perioada întregului an, ea este un mod de existenţă permanent, în înnoirea Duhului Sfânt. Atunci când Sfântul Benedict de Nursia, marele îndrumător al călugărilor din Occident, se afla de trei ani într-o peşteră, rupt de orice contact cu lumea, un preot a venit să-i aducă hrană în ziua Paştilor. Sfântul Benedict, care uitase orice noţiune a timpului, l-a salutat atunci spunându-i: „Ştiu sigur că este ziua Paştilor, pentru că am cinstea să te văd!“ Iată pe scurt ceea ce trăiesc toţi călugării, un Paşte permanent, în iubirea frăţească. Bucuria care străluceşte în aceste zile este deci, sau ar trebui să fie, starea permanentă a sufletului călugărilor. De aceea Sfinţii Părinţi recomandă să nu fie călugărit un frate care nu trăieşte această bucurie pascală, chiar dacă face efortul ascultării şi al renunţării. Am putea lărgi această regulă la toţi creştinii. Nu există adevărata viaţă creştină fără bucuria pascală, prelungită pe cursul întregului an, căci această bucurie, departe de a fi o simplă jubilare sentimentală, este expresia transformării noastre interioare prin puterea credinţei. Noi spunem că ea este ivirea vieţii veşnice în condiţiile lumii noastre.

Ce trebuie să facem pentru a aprofunda an de an înţelesul, mesajul pe care Învierea lui Hristos ni-l transmite?

Mă întrebaţi ce trebuie să faceţi pentru a aprofunda în fiecare an această realitate? Într-adevăr, pentru ca bucuria pascală să nu fie superficială, ea trebuie întreţinută. În măsura în care creştinii vor trăi cu tărie această taină a Pătimirii şi a morţii lui Hristos pentru mântuirea noastră, vor putea să trăiască şi Învierea Sa. Noi simţim bucuria Sfintelor Paşti numai dacă am făcut ceva nevoinţe ascetice de-a lungul Postului: respectând postul rânduit, spovedindu-ne, analizând alegerile făcute şi orientările vieţii noastre. Fără atmosfera dulce a străpungerii inimii şi a pocăinţei, specifică Postului, nu putem avea o adevărată bucurie pascală. Fără viaţă ascetică nu există viaţă creştină autentică. Viaţa ascetică nu este doar pentru călugări. Ea este pentru toţi creştinii şi noi rămânem deseori uimiţi aflând că mulţi mireni duc o viaţă mai exigentă decât mulţi dintre călugări. Dacă vreţi să gustaţi din lumina Sfintelor Paşti, îmbrăţişaţi deci Crucea, care nu este o suferinţă sumbră, căci ea a devenit semnul biruinţei.

Această Cruce apare în multe feluri în viaţa creştinilor. Ea constituie de fapt toate ocaziile pe care Pronia ni le oferă pentru a renunţa la propriul „sine“ egoist, pentru a ne deschide celuilalt, aproapelui nostru, soţului sau soţiei noastre, superiorilor noştri, în spatele cărora se ascunde Cel care este Aproapele nostru, Mântuitorul Însuşi. Cu cât îmi voi da ocazia de a exersa aceste renunţări cotidiene faţă de voinţa şi poftele mele, cu atât mai mult mă voi găsi dispus să primesc mesajul Învierii. Aşadar, asceza creştină nu consistă într-o serie de exerciţii de mortificare a trupului, mai mult sau mai puţin dureroasă, ci este înainte de toate această voioasă deschidere de sine a noastră către celălalt.

Renunţând la dorinţele noastre şi la închiderea noastră egoistă în noi înşine, acceptăm să „murim“ „omului vechi“ din noi, pentru a putea să trăim în Hristos. Această includere în Taina lui Hristos este împlinirea Botezului nostru: „Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat.“ (Gal. 3, 27). Să fim îmbrăcaţi în Hristos înseamnă să trăim viaţa noastră după modelul pe care ni l-a dat Hristos de-a lungul vieţii Sale pământeşti.

E un lucru evident caracterul baptismal al Liturghiei pascale. Evidenţiaţi legătura dintre Botez, moartea şi Învierea Mântuitorului.

Slujba Sfintelor Paşti era la origine momentul privilegiat în care se săvârşeau botezurile în Biserica veche. Odată cu răspândirea creştinismului, botezul a putut fi săvârşit şi cu ocazia altor sărbători, de exemplu Teofania, şi mai apoi în oricare altă zi. Însă ar fi de dorit, acolo unde este posibil, să se revină la practica de a săvârşi botezurile înaintea slujbei Sfintelor Paşti, în momentul Liturghiei Sfântului Vasile cel Mare unită cu Vecernia. Atunci vom putea înţelege ce înţeles are pentru noi slujba Sfintelor Paşti: ea este participarea noastră la taina mântuirii. Pur şi simplu faptul de a asista la săvârşirea unui botez în această perspectivă, şi nu ca la un simplu eveniment din familie, ne-ar permite să aprofundăm înţelegerea noastră asupra dimensiunii pascale a vieţii creştine. Atunci vom simţi şi noi că ne afundăm în apă, acceptând să murim omului nostru vechi, pentru a ne ridica împreună cu Hristos biruitorul. După cum El a rămas trei zile în mormânt, pentru a umple totul de prezenţa Sa dătătoare de viaţă, tot aşa şi noi coborâm de trei ori în apele botezului, pentru a învinge forţele morţii şi pentru a ieşi înnoiţi. Această Taină a Botezului va putea astfel deveni o dimensiune permanentă a vieţii noastre, o actualizare a tainei Învierii.

Ce pasaj nou-testamentar este cel care surprinde cel mai bine faptul Învierii şi v-a hrănit duhovniceşte cel mai mult? Comentaţi-l!

La fel ca reflecţia asupra sensului acestor taine liturgice, şi meditarea asupra numeroaselor pagini ale Sfintei Scripturi - cu precădere cele ale Sfântului Apostol Pavel, care trăia într-un mod intens prezenţa în el a lui Hristos Înviat - ne va permite să hrănim credinţa noastră şi să creştem bucuria noastră de-a lungul întregului an. Printre îndemnurile Sfântului Apostol Pavel pe această temă, îl voi alege pe acesta: „Căci dragostea lui Hristos ne stăpâneşte pe noi, care socotim aceasta, că dacă unul a murit pentru toţi, au murit deci toţi. (Noi devenim părtaşi la Jertfa lui Hristos mai întâi prin botez şi apoi o prelungim printr-o viaţă de renunţare la noi înşine.) Şi a murit pentru toţi, ca cei ce viază să nu mai vieze loruşi, ci Aceluia Care pentru ei a murit şi a înviat.“ (2 Cor. 5, 14-15).

Aveţi vreun fragment liturgic din slujba Paştelui pe care aţi vrea să-l explicaţi?

Toată slujba de Sfintele Paşti, mai ales Canonul Sfântului Ioan Damaschinul, este un imn admirabil, care prezintă întregul program al vieţii creştine. Din această cauză numeroşi sfinţi meditau recitindu-l de-a lungul întregului an. Putem să luăm la întâmplare oricare dintre tropare pentru a hrăni entuziasmul şi bucuria noastră în faţa acestui spectacol al luminii supranaturale care invadează în acele clipe Biserica şi inimile credincioşilor. Iată spre exemplu troparul cântării a treia: „Ieri m-am îngropat împreună cu Tine, Hristoase; astăzi mă ridic împreună cu Tine, înviind Tu. Răstignitu-m-am ieri, împreună cu Tine, Însuţi împreună mă preaslăveşte, Mântuitorule, întru Împărăţia Ta“.

Doar în măsura în care eu voi fi luat parte la Patimile dătătoare de viaţă voi avea parte de acest elan al învierii, care mă va prinde şi pe mine de mână pentru a mă scoate din acest mormânt în care mă complac atunci când mă închid în mine însumi. Învierea lui Hristos este deci propria mea înviere, după cum o repetăm de nenumărate ori în timpul tuturor acestor slujbe sublime, care sunt inima etosului ortodox.

Aşadar, nu putem decât recomanda creştinilor, care într-adevăr vor „să trăiască“ sărbătorile Bisericii şi să profite de ele, să mediteze la aceste texte liturgice, iar preoţilor, să le explice în timpul predicilor lor şi al întâlnirilor cu credincioşii. Credinţa noastră ortodoxă este foarte vie, ea nu are de ce să se teamă de secularizare, care subminează şi distruge civilizaţia occidentală; însă trebuie să ne-o asimilăm suficient, trăind-o în fiecare zi, ca centru vital al existenţei noastre. Să trăim Paştele într-un mod cotidian, de-a lungul întregului an, şi să înţelegem că Împărăţia cerurilor a venit deja, că ea este printre noi şi în noi. Nu trebuie decât să deschidem ochii conştiinţei noastre duhovniceşti adormite.

Hristos a înviat! Da, El a înviat într-adevăr în viaţa mea. (Ionuţ Marinescu şi Augustin Păunoiu)


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!