Evanghelia de Duminică
Credinţa înseamnă să-I spui lui Dumnezeu: Da!

Credinţa înseamnă să-I spui lui Dumnezeu: Da!

Duminica a 7-a după Rusalii

(Vindecarea a doi orbi şi a unui mut din Capernaum)

Matei 9, 27-35

În vremea aceea, pe când trecea Iisus, doi orbi se ţineau după El, strigând şi zicând: Miluieşte-ne pe noi, Fiule al lui David! Iar după ce a intrat în casă, au venit la El orbii şi Iisus i-a întrebat: Credeţi că pot să fac Eu aceasta? Zis-au Lui: Da, Doamne! Atunci S-a atins de ochii lor, zicând: După credinţa voastră fie vouă! Şi s-au deschis ochii lor. Iar Iisus le-a poruncit cu asprime, zicând: Vedeţi, nimeni să nu ştie. Dar ei, ieşind, L-au vestit în tot ţinutul acela. Şi, plecând ei, iată au adus la El un om mut, având demon. Şi, fiind scos demonul, mutul a grăit. Iar mulţimile se minunau, zicând: Niciodată nu s-a văzut aşa ceva în Israel. Dar fariseii ziceau: Cu domnul demonilor scoate pe demoni. Şi Iisus străbătea toate cetăţile şi satele, învăţând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia Împărăţiei şi vindecând toată boala şi toată neputinţa în popor.

Evanghelia din Duminica a 7-a după Rusalii ne relatează două, ba chiar trei minuni săvârşite de Mântuitorul Iisus Hristos: vindecarea a doi orbi şi vindecarea unui demonizat mut (Matei 9, 27-35). Mai întâi citim cum orbii strigau după Mântuitorul: „Miluieşte-ne pe noi, Fiule al lui David!” Aceste strigăte arată insistenţa şi credinţa lor că L-au găsit pe adevăratul vindecător. Pentru a scoate în evidenţă credinţa lor, ca exemplu pentru cei ce priveau această scenă, Hristos îi întreabă: „Credeţi că pot să fac Eu aceasta?”, iar ei răspund categoric: „Da, Doamne!” Apoi, atingându-Se de ochii lor, le-a zis: „După credinţa voastră fie vouă!” şi s-au vindecat.

Din cele relatate de Sfântul Evanghelist Matei, prima concluzie pe care o putem trage este ideea că numai prin credinţă omul intră în legătură adevărată cu Dumnezeu, prin credinţă omul poate reveni la starea iniţială în care a fost creat, dincolo de orice boală şi orice neputinţă, şi dincolo de moarte. De ce numai prin credinţă? Pentru că numai aşa libertatea omului, ca dar suprem şi ca expresie a chipului divin din el, nu poate fi alterată. Numai prin credinţă, Dumnezeu, ca evidenţă absolută, nu constrânge. Evidenţele relative ale lumii în care trăim ne constrâng să le acceptăm: nimeni nu poate să spună că albul este negru. Albul ne constrânge să-l acceptăm ca atare. Sau negrul, sau altceva din lumea văzută. Ştiinţa umană, în cele din urmă, este o cunoaştere constrângătoare, prin evidenţe dovedite sau incontestabile, în care nu mai rămâne libertatea alegerii.

Dumnezeu, evidenţa neconstrângătoare

Taina credinţei constă tocmai în aceasta: a accepta fără nici un fel de constrângere, adică într-o libertate totală. Dumnezeu este pentru că este („Eu sunt Cel ce sunt”), dar existenţa lui Dumnezeu numai pentru noi poate „să fie”, sau poate „să nu fie”. Numai aşa libertatea noastră rămâne deplină. Dacă Dumnezeu ni S-ar arăta tuturor, ca să-L vedem şi să-L pipăim, nu am mai vorbi de „credinţă”, ci de constatare obiectivă, care nu-i mai lasă omului nici o alegere.

Privind credinţa celor doi orbi putem constata cu câtă convingere, în libertate deplină, ei spun lui Hristos: „Da!” Credinţa, prin urmare, înseamnă a spune lui Dumnezeu „da!”, fără nici un fel de constrângere şi fără nici un fel de dovadă. Argumentele aduse în sprijinul credinţei nu pot fi niciodată dovezi, în sensul adevărat al cuvântului. Dovada nu mai lasă loc de îndoială, pe când argumentul poate fi oricând disputat. Altfel spus: dovada constrânge, pe când argumentul convinge. Din acest motiv, Mântuitorul verifică întâi credinţa, apoi săvârşeşte minunea, ca nu cumva aceasta să fie dovada constrângătoare a credinţei.

Practic noi trăim între evidenţe constrângătoare (pământul) şi evidenţe neconstrângătoare (cerul). A nega evidenţele constrângătoare înseamnă a fi „nebun”, a nega evidenţele neconstrângătoare înseamnă a fi liber, dar la fel de „nebun”, în sensul lipsei înţelepciunii („Zis-a cel nebun: nu există Dumnezeu...”).

Orbii erau convinşi de puterea lui Hristos, de aceea, atunci când Mântuitorul spune cuvintele „După credinţa voastră fie vouă!”, lor li se deschid ochii. O credinţă şovăielnică, nesigură, care nu se bazează pe un „da!” plin de convingere, nu poate face minuni. Un „da!” care are în spate multă îndoială pune piedică lui Dumnezeu în lucrările Lui minunate. Poate din acest motiv multe din rugăciunile noastre rămân fără răspuns de la Dumnezeu...

Ce se întâmplă, însă, cu cei neputincioşi, care nu pot să-i spună lui Dumnezeu „da”? Răspunsul vine tot din Evanghelia de astăzi, când în faţa lui Hristos au adus un demonizat mut. Acesta era total neputincios, nici nu putea vorbi, nici nu putea cere vreun ajutor pentru că demonul pusese stăpânire totală pe el. În sprijinul lui vine Însuşi Hristos, în mod direct, Care vede suferinţa şi înţelege tragedia. Aici Dumnezeu este Cel care spune „da”, ca răspuns la înrobirea totală a omului, care prin demonizare şi boală îşi pierde orice libertate.

Un astfel de „da” a dus şi la întruparea Fiului lui Dumnezeu în istorie, ca răspuns la imposibilitatea omului de a se mântui singur. Atunci când omul ajunge în situaţii extreme, Dumnezeu Îşi arată iubirea Lui desăvârşită. Toate acestea arată că Dumnezeul nostru este un Dumnezeu iubitor şi proniator, nu un Dumnezeu absurd şi nepăsător.

Domnului să-I cerem imposibilul

Toată viaţa noastră stă în mâna lui Dumnezeu, dar mântuirea noastră stă în alegerea noastră. Hristos ne-a adus şansa mântuirii, prin Jertfa şi Învierea Sa (mântuirea obiectivă), dar însuşirea acestei mântuiri depinde numai de noi (mântuirea subiectivă).

Fără Dumnezeu nu putem face nimic. El intervine în neputinţele noastre, pentru că dacă am putea să ne mântuim singuri, Dumnezeu ar sta undeva departe, rece şi indiferent. De aceea părintele Rafail Noica spunea că în rugăciunile noastre trebuie să-I cerem lui Dumnezeu imposibilul, adică ceea ce nu putem face noi, pentru că ceea ce ne stă în putinţă ne lasă Dumnezeu să facem singuri.

De multe ori auzim un salut (neghiob), tradus din engleză: „Ai grijă de tine!” În realitate, numai Dumnezeu are grijă de noi şi de lumea întreagă, noi avem menirea de a spune mereu „da” grijii necontenite a lui Dumnezeu şi de a ne lăsa în seama Lui. De aceea nimic nu poate înlocui acel „Doamne ajută!”, spus cordial, care se diferenţiază total de cosmopolitismul secularizant.

În pericopa evanghelică mai iese în evidenţă şi îndemnul Mântuitorului: „Luaţi seama, nimeni să nu ştie!” În fapt, însă, foştii orbi propovăduiesc minunea tuturor, iar consemnarea ei în Evanghelie face cunoscută minunea întregii omeniri, până la sfârşitul veacurilor. Oare aceştia nu greşesc? Evident că nu.

Credința se întemeiază pe iubire

Ascultarea de Dumnezeu este condiţie esenţială mântuirii. Orbii vindecaţi, prin faptul că spun tuturor ceea ce s-a întâmplat cu ei, nu se dovedesc neascultători, ci fac o ascultare şi mai mare, prin aceea că Îl vestesc pe adevăratul Mesia. Raţiunea interdicţiei rostite de Mântuitorul constă în aceea că El vrea să-i protejeze pe cei vindecaţi de răutatea oamenilor, care nu pot accepta binele nici atunci când evidenţele sunt incontestabile.

Această răutate a oamenilor este relatată chiar la sfârşitul pericopei: „Cu domnul demonilor scoate pe demoni”. Ştim şi din alte locuri din Evanghelie cu câtă ostilitate au fost primite alte minuni şi vindecări săvârşite de Hristos. Unele au dus la adevărate anchete, altele la aspre ameninţări la adresa celor tămăduiţi.

Ca răspuns la această acuză, Mântuitorul spune, în alt context, că „orice împărăţie care se dezbină în sinea ei se pustieşte, şi oricare cetate sau casă care se dezbină în sinea ei nu va dăinui” (Matei 12, 25). În felul acesta, cum pot demonii să se alunge unii pe alţii? Ura fariseilor îi duce pe aceştia dincolo de orice logică elementară.

Credinţa adevărată, însă, se bazează pe logică şi pe raţiune. Dacă prin credinţă acceptăm adevăruri care depăşesc înţelegerea umană, nu înseamnă că credinţa noastră este ilogică, ci este supraraţională şi transcendentă. Credinţa se bazează pe iubire, iar iubirea luminează şi potenţează la maximum gândirea umană, într-o logică coerentă, perseverentă şi atotcuprinzătoare. Numai această gândire restaurată poate spune lui Dumnezeu „da!”. Iar după această afirmaţie nu rămâne decât să aşteptăm vindecarea.

* Pr. conf. univ. dr. Irimie Marga, Facultatea de Teologie Ortodoxă  „Andrei Șaguna” din Sibiu


Galerie foto:

Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!