Evanghelia de Duminică
Credinţă şi orbire sau despre vederea fără folos

Credinţă şi orbire sau despre vederea fără folos

Prof. Aurel Pavel, 20 Mai 2014

Duminica a 6-a după Paşti

(a Orbului din naştere) Ioan 9, 1-38

În vremea aceea, trecând Iisus, a văzut pe un om orb din naştere. Şi ucenicii Lui L-au întrebat zicând: Învăţătorule, cine a păcătuit, acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb? Iisus a răspuns: Nici acesta n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu. Trebuie să fac, până este ziuă, lucrările Celui Care M-a trimis pe Mine; căci vine noaptea, când nimeni nu poate să lucreze. Atât cât sunt în lume, Eu sunt Lumina lumii. Acestea zicând, a scuipat jos şi a făcut tină din scuipat şi a uns cu tină ochii orbului. Apoi i-a zis: Mergi de te spală în scăldătoarea Siloamului, care se tâlcuieşte: trimis. Deci s-a dus şi s-a spălat şi a venit văzând. Iar vecinii şi cei care-l văzuseră mai înainte că era orb ziceau: Nu este acesta cel ce şedea şi cerşea? Unii ziceau: El este. Alţii ziceau: Nu este el, ci seamănă cu el. Dar acela zicea: Eu sunt. Deci îi ziceau: Cum ţi s-au deschis ochii? Acela a răspuns: Omul care se numeşte Iisus a făcut tină, a uns ochii mei şi mi-a zis: Mergi la scăldătoarea Siloamului şi te spală. Deci, ducându-mă şi spălându-mă, am văzut. Zis-au lui: Unde este Acela? Şi el a zis: Nu ştiu. L-au dus la farisei pe cel ce fusese oarecând orb. Şi era sâmbătă în ziua în care Iisus a făcut tină şi i-a deschis ochii. Deci, iarăşi îl întrebau şi fariseii cum a văzut. Iar el le-a zis: Tină a pus pe ochii mei şi m-am spălat şi văd. Însă unii dintre farisei ziceau: Acest om nu este de la Dumnezeu, fiindcă nu ţine sâmbăta. Iar alţii ziceau: Cum poate un om păcătos să facă asemenea minuni? Şi era dezbinare între ei. Au zis, deci, orbului iarăşi: Dar tu ce zici despre El, că ţi-a deschis ochii? Iar el a zis că Prooroc este. Dar iudeii n-au crezut despre el că era orb şi a văzut, până ce n-au chemat pe părinţii celui ce vedea. Şi i-au întrebat, zicând: Acesta este fiul vostru, despre care ziceţi că s-a născut orb? Deci cum vede el acum? Au răspuns, însă, părinţii lui şi au zis: Ştim că acesta este fiul nostru şi că s-a născut orb; dar cum vede el acum, noi nu ştim; sau cine i-a deschis ochii lui, noi nu ştim. Întrebaţi-l pe el; este în vârstă; va vorbi singur despre sine. Acestea le-au spus părinţii lui pentru că se temeau de iudei. Căci iudeii puseseră acum la cale ca, dacă cineva va mărturisi că El este Hristos, să fie dat afară din sinagogă. De aceea au zis părinţii lui: Este în vârstă; întrebaţi-l pe el. Deci au chemat a doua oară pe omul care fusese orb şi i-au zis: Dă slavă lui Dumnezeu. Noi ştim că Omul acesta este păcătos. A răspuns deci acela: Dacă este păcătos, nu ştiu. Un lucru ştiu că, fiind orb, acum văd. Deci i-au zis: Ce ţi-a făcut? Cum ţi-a deschis ochii? Le-a răspuns: V-am spus acum şi n-aţi auzit? De ce voiţi să auziţi iarăşi? Nu cumva voiţi şi voi să vă faceţi ucenici ai Lui? Şi l-au ocărât şi i-au zis: Tu eşti ucenic al Aceluia, iar noi suntem ucenici ai lui Moise. Noi ştim că Dumnezeu a vorbit cu Moise, dar pe Acesta nu-L ştim de unde este. A răspuns omul şi le-a zis: Tocmai în aceasta stă minunea: că voi nu ştiţi de unde este, iar El mi-a deschis ochii. Şi noi ştim că Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoşi; dar, dacă este cineva cinstitor de Dumnezeu şi face voia Lui, pe acesta îl ascultă. Din veac nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii unui orb din naştere. Dacă n-ar fi Acesta de la Dumnezeu, n-ar putea să facă nimic. Au răspuns şi i-au zis: În păcate te-ai născut tot şi tu ne înveţi pe noi? Şi l-au dat afară. A auzit Iisus că l-au dat afară şi, găsindu-l, l-a întrebat: Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu? El a răspuns şi a zis: Dar cine este, Doamne, ca să cred în El? Şi a zis Iisus: L-ai şi văzut! Cel ce vorbeşte cu tine, Acela este. Iar el a grăit: Cred, Doamne! Şi s-a închinat Lui.

Ce este lumina şi slava omului faţă de lumina şi slava lui Hristos!? Pentru a înţelege mai bine aceasta, trebuie să ne punem întrebarea: de ce ni se face amintirea acestei minuni a Mântuitorului, nouă celor de azi? Pentru că, pe de o parte, noi credem pe bună dreptate că marea minune săvârşită de Dumnezeu este chiar Învierea Fiului Său, prin care a zdrobit moartea, adică puterea celui rău, şi care ne convinge să credem definitiv că Hristos este Atotputernic, iar minunea vindecării orbului ar păli în raport cu marea minune a Învierii Sale, iar pe de altă parte ne întrebăm ce relevanţă are pentru noi, cei de azi, acest crâmpei din viaţa pământească a lui Hristos sau din cea a celui vindecat prin această minune. Ne îmbogăţim cu ceva noi cei ce citim sau ascultăm această deosebită minune? Are ea un mesaj actual pentru noi, cei de azi, ce trăim mai mult cu lumina cea materială şi fabricată prin tehnică decât cu cea spirituală şi duhovnicească?

Răspunsul la aceste întrebări este întrucâtva uşor de dat, dar nu uşor de înţeles, de aprofundat şi de epuizat!

Oriunde şi oricum ne-am găsi, Hristos ne caută

Preliminar vorbind, tema dominantă a Evangheliei Sfântului Ioan este dată de dimensiunea ei teologică. Mesajul ei este de a ne descoperi taina Cuvântului întrupat, taina întrupării Fiului lui Dumnezeu, Care, venind în lume, „S-a făcut Lumina lumii“: „Atât cât sunt în lume, Lumină a lumii sunt“. Cu alt prilej, Domnul a zis către ucenicii Săi: „Cine vine după Mine nu va umbla întru întuneric, ci va avea lumina vieţii“ (Ioan 8, 12). „Fiul Omului“ este un titlu folosit de Iisus, Cel ce este Fiul lui Dumnezeu printre oameni, dar orbul, pentru a se convinge, Îl întreabă: „Dar cine este, Doamne, ca să cred în El?“ Pericopa evanghelică la care ne referim ne duce pas cu pas de la întâlnirea noastră cu Lumina lui Dumnezeu ipostaziată în Fiul Său Cel întrupat şi înviat pentru a ne mântui până la identificarea mesajului adresat nouă ca să avem lumina vieţii.

Evanghelia ne spune că, „trecând Iisus, a văzut un om orb din naştere“.

Învăţăm din acest verset că, în primul rând, Fiul lui Dumnezeu ne vede pe noi, iar nu noi pe El, că El S-a întrupat pentru a ne reda vederea şi viaţa pe care le pierduserăm prin căderea protopărinţilor Adam şi Eva din lumina Raiului; că El a înviat pentru a ne scoate din întunericul şi din umbra morţii, că El este actul iubirii lui Dumnezeu revărsată asupra noastră ca Faţă plină de Lumina ce manifestă fiinţa dumnezeiască unică spre făptura chemată la desăvârşire şi mântuire. Aşa cum ne spune teologul grec P. Nellas, Hristos ne priveşte şi ne descoperă oriunde şi oricum am fi: „oriunde ne-am găsi, Hristos vrea să fie aproape de noi. Dacă suntem disperaţi, trebuie să ştim că Hristos este alături de noi ca Unul care a cunoscut disperarea. Dacă suntem neliniştiţi, Hristos este alături de noi, ca Unul care a cunoscut neliniştea. Dacă suntem părăsiţi, dacă suntem singuri, trebuie să ştim că nimeni n-a fost mai singur ca El, Care a fost părăsit pe Cruce de Tatăl Său. Oricât de jos am cădea, Hristos este mai jos de noi, pentru că S-a pogorât la iad. Iar când murim, Hristos ne aşteaptă în abisul morţii noastre“. Acelaşi lucru ni-l spune şi Sfântul Ioan Gură de Aur: „Iisus a mers să-l caute pe orb, nu orbul a venit să-L caute. Şi iarăşi, El l-a privit cu atâta atenţie“, ceea ce i-a făcut pe Apostoli să-I pună această întrebare: „Învăţătorule, cine a păcătuit: acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb?“ O întrebare oarecum firească după judecata Apostolilor, ştiind că Hristos tocmai vindecase un slăbănog la scăldătoarea Vitezda, căruia îi spusese „Să nu mai păcătuieşti!“; Noi, cei de azi, am putea înţelege aşadar că omul îşi atrăsese suferinţa prin propriile păcate şi fărădelegi săvârşite şi de aceea plătea pentru ele în virtutea responsabilităţii personale (cf. Iez. 18, 2 ş.u.; Ier. 31, 29; Dt. 24, 16). Apoi, am putea crede iarăşi cu Apostolii, care ştiau că Dumnezeu îngăduie uneori greutăţi asupra copiilor, datorită păcatelor părinţilor (cf. 1 Regi 11, 12; 21, 29; Ieş. 20, 5; Dt. 5, 9). Sau am putea crede că ar fi vorba de predominarea răului în pântecele mamei, ceea ce ar însemna că natura, firea, este rea prin sine însăşi sau înclinată răului?

Mântuitorul le răspunde Apostolilor şi ne răspunde şi nouă tranşant: nici una din acestea nu e cauza lipsei de vedere şi de lumină a vindecatului orb din Evanghelia de astăzi, „ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu“. Mai bine zis, ca să se arate în şi prin el iluminarea spirituală pe care o avea omul dintru început şi pe care o reprimeşte acum prin harul Învierii lui Hristos...

Credinţa în Fiul lui Dumnezeu ne aduce vederea adevărată

Dumnezeu este plin de milă pentru acest om. Hristos trebuie să facă lucrurile pentru care a fost trimis. „Vindecarea orbului intră în planul divin, ea apare ca figură a iluminării spirituale, deoarece vom vedea că omul îşi capătă nu numai vederea fizică, trupească, ci şi vederea spirituală, îl recunoaşte pe Iisus ca fiind Trimisul. „Mi se cade să fac lucrurile Mele până este ziuă.“ Ce vrea să însemne cuvântul ziuă în limbajul Domnului? Să fie răstimpul de la răsăritul soarelui până la apusul lui? Să fie doar viaţa pământească? Nicidecum! Hristos Dumnezeu este mai presus de timp, este supratemporal şi chiar atemporal, pentru că, fiind veşnic, noţiunea timpului I se potriveşte doar prin pogorământ şi aproximare. „Ziua Lui“ este veşnică, fără început şi fără sfârşit. „El lucrează - aşa cum ne spune Sfântul Nicolae Velimirovici - şi în moarte, coborând la iad, nimicindu-l şi slobozindu-i pe drepţii şi pe toţi plăcuţii lui Dumnezeu. Iar după Înviere a lucrat minuni şi lucrează până astăzi, şi va lucra până la sfârşitul veacurilor. Peste lucrarea Lui nu cade niciodată noaptea. Ziua Domnului cuprinde timpul întreg şi se revarsă peste marginile vremii, în veşnicie.“ Pentru noi oamenii însă, „ziua“ înseamnă: de la naştere la moarte. Dar întrucât omul este cu adevărat şi aievea revelarea lui Dumnezeu în timp, el nu-şi găseşte împlinirea decât în Dumnezeu. Omul, spune Sfântul Vasile, este chemat să fie dumnezeu, să se ridice la înălţimea lui Dumnezeu. Să facă lucrurile lui Dumnezeu. „Ce să facem ca să săvârşim lucrurile lui Dumnezeu?“ (In. 6, 28), au întrebat Apostolii. Şi răspunsul: „Lucrul lui Dumnezeu este ca să credeţi în Cel pe care L-a trimis“. Iar a crede înseamnă a-L vedea pe Cel care mai întâi şi totdeauna ne vede, înseamnă a primi Lumina în suflet şi a mărturisi ca şi orbul din Evanghelia de azi credinţa în Fiul lui Dumnezeu. Orbul din naştere primeşte nu doar darul vederii fizice, trupeşti, ci mărturiseşte că Hristos „prooroc este“, adică Cel care mai înainte ne vede, iar darul acestei vederi înainte, primită şi de el, îl face să vadă minunea pe care fariseii nu puteau s-o vadă, deşi aveau vederea trupească din naştere. Cât de minunate şi de înfricoşătoare sunt lucrurile lui Dumnezeu! Cei ce vedeau ajung să nu mai vadă, iar cel ce nu vedea vede şi pe cele materiale, şi pe cele duhovniceşti! Şi astăzi se adeveresc cuvintele Sale: „Cât sunt în lume, Eu sunt Lumina lumii“, iar despre orbirea şi vederea spirituală a omului modern care adesea nu Îl mai are pe Hristos în inima sa prin credinţă ne dă de înţeles, iarăşi, Sfântul Nicolae Velimirovici, atunci când spune: „Câtă vreme Hristos e în sufletul omului, e lumina acelui om. Câtă vreme e în mijlocul unui neam, este lumina acelui neam. Câtă vreme este într-o şcoală, este lumina şcolii aceleia. Câtă vreme este într-un loc în care se lucrează, este lumină lucrării şi a lucrătorilor. De unde pleacă El, rămâne întunecime; fără El sufletul omului este iad; un popor fără El este o haită de lupi, o şcoală fără El este o fabrică de nebuni; un loc de lucru fără El e loc de cârteală şi ură. Dar spitalele, închisorile, ce sunt fără El? Peşteri întunecate ale deznădejdii“.

Trei încercări

Ce a urmat vindecării minunate ne arată reacţia părinţilor, a vecinilor şi a celor ce-l cunoşteau pe orb. Tăgăduiau săvârşirea miraculoasă. Mai mult, căpeteniile iudeilor, prin orbirea lor spirituală, chiar dacă aveau ochi trupeşti şi vedeau, chiar dacă cunoşteau Legea lui Moise, s-au năpustit asupra celui vindecat cu tot felul de întrebări viclene, devenind astfel potrivnicii Mântuitorului. I-au negat personalitatea dumnezeiască, L-au făcut păcătos, au spus că nu este de la Dumnezeu, fiindcă nu ţine sâmbăta. În tot acest timp, fostul orb vede în Omul care i-a dăruit vederea pe Iisus: „Omul care se numeşte Iisus a făcut tină şi a uns ochii mei şi mi-a zis: Mergi la scăldătoarea Siloamului şi te spală. Deci, ducându-mă şi spălându-mă, am văzut“.

Hristos Şi-a arătat slava Sa, „ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr“ (In. 1, 14). Puterea lui Iisus lucrează totul. Sfântul Ioan menţionează că Siloam se tâlcuieşte trimis, aceasta, pe de o parte, pentru a arăta că Iisus se defineşte pe Sine ca Trimisul lui Dumnezeu, iar pe de alta, pentru a face din cel vindecat un „trimis“. Lucru pe care îl va şi face. În ancheta lor, fariseii, orbiţi de vederea trupească, materială, nu pot primi minunea, nu se pot minuna, fiind mai degrabă intrigaţi de lucrarea primită de cel vindecat, şi-l hăituiesc dintr-o parte în alta ocărându-l. Oare să fie acest scenariu o prefigurare a celui înscenat şi lui Iisus? Cert este că cel vindecat mărturiseşte despre Iisus că a făcut cea mai mare minune din istoria lumii: „Din veac nu s-a auzit să deschidă cineva ochii unui orb din naştere“; el mărturiseşte că Hristos este „de la Dumnezeu“, că este „cinstitor de Dumnezeu“ şi „face voia Lui“, că „prooroceşte“, că este „Fiul lui Dumnezeu“.

Mărturisind toate acestea, i se închină Celui care-i redase vederea. N-a strigat doar cu glasul, ci I s-a închinat, ca argument al credinţei sale. Sfântul Ioan Gură de Aur zice: „Prin aceasta el a mărturisit dumnezeiasca Lui putere, şi ca să nu fie o slujbă doar a buzelor, a adăugat şi fapta“. Aşadar, aşa cum ne spune iarăşi Sfântul Nicolae Velimirovici, „orbul vindecat trecuse de prima încercare, arătându-se smerit şi ascultător când Domnul l-a trimis cu ochii unşi cu tină să se spele în scăldătoarea Siloamului. Aceea a fost încercarea ascultării. Apoi a trecut prin cea de-a doua încercare, răbdarea în ispită, şi nu L-a trădat pe Domnul în faţa minciunilor fariseilor. În urmă, Domnul l-a trecut prin cea de-a treia şi ultima încercare: a credinţei, cea mai grea din toate“.

Opoziţia este frapantă între fostul orb adus la lumina spirituală şi farisei, care se cred atotştiutori, cunoscători ai Legii lui Moise, chiar împlinitorii ei deoarece ţineau sâmbăta, dar nu întrezăreau nicidecum că Iisus este Hristosul lui Dumnezeu, Lumina lumii. Vai celor ce L-au văzut faţă către faţă şi nu L-au cunoscut, ci L-au lepădat rămânând în întunecimea morţii. Îndemnul „Umblaţi cât aveţi lumina ca să nu vă prindă întunericul“ (In. 12, 35) ni se adresează şi nouă.

Orbul, dascăl al credinţei în Hristos pentru fariseii îndoielnici şi vicleni

Credinţa în Dumnezeu, credinţa în ceea ce face El, în ceea ce ne învaţă despre Sine şi despre voia Lui, aceasta este credinţa religioasă. Credinţa în acest sens este încrederea ce o avem în El şi în ceea ce ne descoperă. Prin credinţă ne deschidem sufletul să-L primim pe El, intrăm în legătură cu El. Credinţa este fereastra sufletului prin care pătrunde lumina şi puterea lui Hristos. Însă credinţa fără fapte este numai o părere fără putere de convingere, dacă nu se certifică prin fapte se aseamănă unui trup pictat, fără viaţă, spune Sfântul Ioan Gură de Aur.

Şi, aşa cum putem înţelege din Evanghelia de astăzi, această credinţă nu ne dăruieşte doar vederea fizică, trupească, ci mai ales pe cea duhovnicească, descoperindu-ne sensul existenţei noastre în lume, dându-ne puterea de a-L mărturisi pe Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu, dându-ne puterea de a vedea minunea şi minunile acestei lumi şi a existenţei noastre în lume, minune şi minuni pe care omul modern nu le mai percepe, văzând şi iubind cu habotnicie să vadă doar aspectul material al lumii. Orbul din naştere e o icoană a recreării din nou a omului, ca nou Adam de către Noul Adam, descoperindu-i şi iluminându-i - aşa cum o face şi Taina Sfântului Botez cu fiecare dintre noi - ochiul minţii, spre a vedea şi a şi înţelege taina Luminii ascunse în lume, taina prezenţei discrete a lui Hristos ce ne dă sens existenţei învăţându-ne să ne vindecăm de necredinţă, să ne minunăm şi să fim fericiţi prin această minunare. Fariseii, în habotnicia şi greşita lor acrivie faţă de litera legii, erau orbi spiritual şi, vai, asemeni multor contemporani de-ai noştri, incapabili să vadă lumina şi sensul vieţii şi petrecerii noastre în această lume! Orbul din naştere e transformat de Hristos nu doar într-un om sănătos, ci într-un văzător înainte,

într-un vizionar, într-un mărturisitor şi misionar ce mărturiseşte prezenţa şi lucrarea minunată a lui Hristos în lume, transfigurarea şi fericirea lumii în care se descoperă Luminătorul ei Cel ce ne luminează, spre veşnicie, cu Făclia trupului Său înviat! Orbirea sufletească face ravagii şi astăzi. Toţi avem nevoie să ni se deschidă ochii sufletului. Nu sunt orbi cei ce se ucid cu arme de foc pentru interese doar de alţii ştiute? Nu sunt orbi părinţii care dau educaţie nesănătoasă copiilor lor? Educatorii care devin sminteală celor ce trebuie să fie educaţi? Orbirea aceasta este pricinuită de prejudecăţi şi de deprinderi formaliste, aproape superstiţioase. Şi astăzi sunt farisei orbi spiritual. Umblă cu Scriptura în mână, din uşă în uşă şi cred că sunt „mântuiţi“, că doar ei sunt ai lui Hristos, că ei au ajuns deja în Împărăţia lui Dumnezeu. Spusele Mântuitorului ni se potrivesc multora: „Venit-au în lume spre judecată, ca să vadă cei fără vedere, iar cei cu ochi să orbească“ (In. 9, 39).

Să-L mărturisim, aşadar şi noi pe Hristos! Să vestim tuturor că Hristos Cel înviat e Lumina lumii şi sensul existenţei omului pe pământ şi în veşnicie! Să vestim tuturor că viaţa şi lumea aceasta au sens şi conţinut bogat doar în şi cu Hristos, doar atunci când, cu ochii noştri plini de lumina Învierii Sale, privim în văzduh de lumină cele ale Luminii, mărturisim în Duhul cele ale Luminii Care S-a întrupat pentru noi şi pentru a noastră mântuire!


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!