Credinţa tinerilor de la parohia Gorgani luminează casele bătrânilor singuri

Ciprian Bâra, 10 Martie 2009

Hotărât să mă adăpostesc, într-o zi de sâmbătă, de ploaia blândă de primăvară, am întrezărit vizavi de Parcul Izvor, printre blocuri, o biserică albă, ridicată pe o movilă de pământ - Biserica „Sfântul Ilie“ - Gorgani. În jurul acestui sfânt lăcaş, ridicat pe o movilă înălţată deasupra mormintelor străvechi, comunitatea credincioşilor este strâns unită în rugăciune şi în diverse activităţi socio-culturale. Tineri şi bătrâni se întâlnesc, cu toţii, fie la biserică, fie la casele celor mai în vârstă şi singuri, fie miercurea, la seara de dialog, fie prin intermediul „Buletinului parohial“, prin care se prezintă activităţile parohiei, programul liturgic, precum şi unii membri ai acesteia.

Într-o dimineaţă capricioasă de primăvară, mă aflam pe străzile înguste din centrul Capitalei. Ploua. Stropii repezi, dar niţel căldicei, udau străzile singure, specifice unei sâmbete obişnuite, în timp ce soarele se străduia din răsputeri să-şi regăsească locul său pe cer.

Hotărât să mă adăpostesc undeva pentru câteva minute, mi-am ridicat ochii şi, prin perdeaua de ploaie blândă, am întrezărit pe partea cealaltă a bulevardului, printre blocuri, o biserică albă, ridicată pe o movilă de pământ, Biserica „Sfântul Ilie“ - Gorgani. De cum am intrat, am văzut o masă lungă, întinsă, pe care toţi cei care intrau aşezau cuviincios o colivă sau un colăcel, semn că îşi pomeneau morţii. Răspunsurile psaltice de la strană alternau cu rugăciunile rare şi line ale preoţilor din sfântul altar. Aveam senzaţia că nimic şi nimeni nu mai lipseşte. Mirosul de lumânare arsă şi de tămâie, şoapta cuviincioasă a credincioşilor prezenţi, rugăciunea în comun a tuturor, toate creau cadrul potrivit pentru alinarea şi mângâierea oricărui suflet.

Pomenită în documentele vremii încă din 1639

La finalul slujbei, am aflat de la preoţii prezenţi şi de la unii dintre credincioşi istoricul acestei biserici. Cu bucuria descoperirii unui nou lăcaş de închinare, cernit de ani, am aflat că pe locul actualei biserici a existat o bisericuţă din lemn, construită cu mult timp înainte. Textul istoricului G. I. Ionnescu-Gion este primul care menţionează această biserică din lemn. Movila pe care se află biserica era numită, ca şi astăzi, a Gorganului sau a Gorganilor. Această movilă a fost construită artificial, ca zecile de gorgane din Câmpia Bărăganului. Se pare însă că ar fi un rest mai rezistent, din podişul de odinioară, în care Dâmboviţa şi-a săpat albia.

Cea mai veche menţiune despre biserică pare a fi cea pe care o găsim în hrisovul lui Matei Basarab, din 6 august 1639. În timpul domniei lui Şerban Cantacuzino (1678-1688), a fost metoc al mănăstirii sale de la Cotroceni.

Ridicată pe movila înălţată deasupra mormintelor străvechi

Potrivit pisaniei de la intrare, actuala biserică, cu hramul „Sfântul Prooroc Ilie Tesviteanul“, a fost zidită din temelii în timpul domnitorului Ioan Caragea Voievod (1812-1818), ajutat de paharnicul Manolache Hrisoscoleu şi de soţia acestuia, Elena, de clucerul Radu Voinescu, de paharnicul Ştefan Voinescu şi de epitropul Gheorghe Artino, precum şi de breasla neguţătorilor cojocari. Interiorul a fost poleit în timpul domniei lui Alexandru Nicolae Şuţu Voievod, în timpul căruia s-a scris şi pisania, în noiembrie 1819.

Săpăturile arheologice din anul 1953 au dat la iveală faptul că prima biserică de pe dealul Gorganilor nu a fost cea din lemn. Astăzi, pământul din jurul ei este plin de resturi de ciment rezultat din dărâmarea unei construcţii de zid - cel mai probabil prima biserică - dar şi de numeroase oseminte ale celor trecuţi la Domnul mai înainte. Existenţa osemintelor sprijină ipoteza că, la început, spaţiul din jurul lăcaşului de cult a fost folosit ca cimitir sau că cimitirul exista dinaintea construirii ei. Aşa se explică şi mai mult denumirea de „Gorgani“, şi anume movilă înălţată deasupra unui mormânt străvechi, pe care o păstrează până astăzi.

În ceea ce priveşte denumirea bisericii, „Sfântul Ilie“ - Gorgani, este interesantă şi opinia lui Nicolae Iorga, care, în „Istoria Bucureştilor“, menţiona că, „între bisericile vechi, se mai înşiră aceea a Gorganului, pe care nâo cred numită după biata modâlcă de pământ pe care e clădită, ci de acel Gorgan Spătarul, cumnatul lui Matei-Vodă, care-l ajută credincios în răscoala şi izbânda lui. Cercetări tehnice ar lămuri data întemeierii acestui lăcaş, care nu se pomeneşte înainte de aceste prime decenii ale secolului al XVII-lea“.

Şi părintele profesor Vasile Gordon, parohul bisericii, ne-a evocat trecutul acestui lăcaş, subliniind faptul că „ctitorii şi slujitorii-înaintaşi merită întreaga noastră recunoştinţă, pe care o manifestăm mai ales prin pomenirea la fiecare Sfântă Liturghie. Şi nu doar la Proscomidiar, ci şi la ieşirea cu Sfintele Daruri. Nu durează mai mult de două minute să le rostim numele, începând cu Gorgan-Spătarul, continuând cu ceilalţi ctitori iniţiali, pomenind, apoi, preoţii slujitori, ultimul trecut în veşnicie fiind Alexie Olescu şi încheind cu acei ctitori mai noi, care au avut contribuţii deosebite. Am observat, de fiecare dată, cât se bucură credincioşii prezenţi pentru faptul că li se rosteşte numele ctitorilor, mai ales că pe mulţi dintre cei din urmă i-au cunoscut personal“.

Lăcaş de cult, produs al artei ecleziale româneşti din secolul al XIX-lea

La începutul secolului al XX-lea, mai exact în anul 1935, s-a construit turla principală de deasupra pridvorului, care dă bisericii o înfăţişare somptuoasă şi în care sunt adăpostite şi clopotele bisericii, unul mai mare, cu o inscripţie în limba poloneză, turnat în Polonia, în anul 1834, şi un altul mai mic, cu o inscripţie în chirilică.

Din punct de vedere arhitectonic, biserica are un stil aparte, având la bază un plan grecesc, fiind, totuşi, un produs al artei ecleziale româneşti din secolul al XIX-lea, caracterizată prin numeroase împrumuturi şi îmbinări între diferite stiluri. Este construită sub formă de navă, interiorul fiind împărţit în trei culoare cu câte două rânduri de strane şi 10 stâlpi din lemn, care susţin o boltă semicilindrică, pe centru, iar în laterale tavane tencuite de şipci. Portalul uşii de la intrare este sculptat în piatră, cu elemente artistice care aparţin artei post-brâncoveneşti. După ce am trecut de pridvor, am aflat că, în interior, în partea sudică, se află şase morminte, acoperite cu lespezi de piatră şi inscripţii chirilice şi greceşti.

Icoana hramului din secolul al XVII-lea, premiată la Expoziţia de Artă bizantină de la Berna

În 1913, s-a refăcut în tempera pictura iniţială a bisericii, de către Constantin Popescu, continuată fiind de pictorul Corbu. Numele primilor pictori au rămas necunoscute. Mai târziu, în 1936-1937, pictorul Alexandru Basarab a zugrăvit biserica într-un stil cu accente occidentale (frescă), pictură ce s-a deteriorat în timp. În anul 1982, s-a hotărât refacerea vechii picturi. Terminarea definitivă a acestei lucrări a avut loc în anul 1993. Pridvorul acestei biserici, la care slujesc părintele Vasile Gordon (paroh), părintele Emanoil Băbuş, părintele Vasile Creţu şi părintele Silviu Tudose, toţi cadre didactice la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul“ din Bucureşti, a fost pictat în frescă, în anul 2006. Catapeteasma este formată din icoane zugrăvite în Grecia, la Muntele Athos, dintre care, de o mare valoare artistică sunt cele zece împărăteşti. Biserica deţine şi o icoană a Sfântului Prooroc Ilie, datată din secolul al XVII-lea, de o deosebită frumuseţe, premiată la Expoziţia de Artă bizantină şi românească de la Berna (Elveţia), în anii 1938-1939. Se pare că această valoroasă icoană ar fi fost icoana de hram a vechii biserici, pe locul căreia s-a construit actualul lăcaş.

Catehizarea, o îndatorire pastorală majoră

Toate acţiunile se desfăşoară în cadrul parohiei pentru că enoriaşii ei au înţeles importanţa punerii în practică a învăţăturii Bisericii. Pentru aceasta, la intrarea în pronaos s-a amenajat o bibliotecă ale cărei cărţi sunt inventariate, care poartă numele donatorului pe contra copertă şi care se pot citi în regim de împrumut. Şi părinţii slujitori au înţeles importanţa şi necesitatea aplicabilităţii învăţăturii. Pentru acest lucru, au dezvoltat pe lângă bibliotecă şi formele particulare de informare a credincioşilor şi seri catehetice, în cadrul cărora credincioşii pun întrebări, află lucruri noi şi îşi fundamentează credinţa. Roadele pe care le-au dat aceste dialoguri în rândul credincioşilor de la parohia „Sf. Ilie“ - Gorgani arată necesitatea prezenţei catehezelor în biserică, în ziua de astăzi. „Catehizarea se desfăşoară pe mai multe planuri. Avem, astfel, în vedere mijloace de catehizare individuală, cel mai adesea în cadrul Spovedaniei, dar şi în convorbiri particulare simple şi mijloace de catehizare colectivă, cateheze la sfârşitul unor slujbe de seară, de exemplu. În ultimii ani, am recurs şi la o seară specială a unui dialog săptămânal (miercuri seara). De ce? Pentru ca participanţii să aibă prilejul să adreseze şi întrebări, la care, evident, să li se răspundă. Pentru noi este încurajator faptul că la întrebări răspund adesea unii dintre enoriaşii prezenţi, mai ales dintre cei care participă de ani buni la aceste dialoguri şi care citesc mai mult. Fără să aibă formaţie teologică, devin cu timpul «teologi» atât prin cunoştinţele pe care le dobândesc, cât şi prin trăirea duhovnicească exemplară. Noi, preoţii, suntem, câteodată, doar „moderatori“ ai acestor întâlniri, având grijă să menţinem discuţia în limitele problemelor de ordin religios, iar răspunsurile să fie pe linie ortodoxă.

Catehizarea reprezintă nu doar un mijloc educaţional-creştin de maximă importanţă, ci şi o îndatorire pastorală majoră, prevăzută expres în Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române. «Catehizează copiii, tinerii şi adulţii, conform îndrumărilor centrului eparhial». Iar în art. 52, al. 3 se prevede: «Preoţii şi diaconii, personalul didactic din învăţământul teologic şi cel care predă Religia, studenţii în teologie, precum şi dascălii (cântăreţii) au îndatorirea pastorală şi misionară de a face catehizare în parohiile la care slujesc sau în care locuiesc, în acord cu preotul paroh, conform normelor stabilite de către Sfântul Sinod şi centrele eparhiale»“, ne-a mai spus părintele profesor Vasile Gordon.

„Buletinul parohial“ apare fără întrerupere din anul 1998

După ce am aflat tainele istoriei frumosului lăcaş de închinare ce se ascunde smerit de zgomotul şi furnicarul oraşului între câteva blocuri mai înalte, părintele paroh ne-a primit în biroul său, înconjurat de cărţi mai vechi şi mai noi, care dovedeau într-un mod autentic faptul că, la Biserica „Sfântul Ilie“ - Gorgani din Capitală, îndrumătorul duhovnicesc al comunităţii de aici a ştiut să preţuiască trecutul şi să valorifice prezentul, pentru un viitor frumos al credincioşilor şi al bisericii, de asemenea.

Din dorinţa de a informa credincioşii despre viaţa comunităţii din care fac parte, aici apare neîntrerupt din anul 1998, un „Buletin parohial“, care a ajuns acum la al 86-lea număr. Ideea „Buletinului“ a plecat de la zelul domnului Răzvan Bucuroiu, cunoscut publicist şi om de televiziune, dublat de râvna şi priceperea Ilenei Pătru-Stupariu, profesor universitar la Facultatea de Geografie, ambii enoriaşi, totodată fii duhovniceşti ai părintelui. „Între beneficiile pastorale ce ni le aduce acest «Buletin parohial», pomenim doar câteva: ajunge şi la creştinii care, din felurite motive, vin rar sau deloc la biserică; adesea depăşeşte graniţele ţării, ajungând la credincioşi care au fost cândva enoriaşii noştri, au fost botezaţi şi cununaţi aici, iar acum îşi alină dorul de casă şi prin citirea materialelor din «Buletin». Ne sprijină, apoi, în activitatea de catehizare, având legătură directă cu dialogul de miercuri seara, cu funcţionarea bibliotecii şi cu celelalte activităţi pastoral-misionare şi sociale. Nu în ultimul rând, ne sprijină activităţile gospodăreşti, pentru că mulţi enoriaşi, citind despre proiectele noastre, vin şi ne susţin financiar“, ne-a împărtăşit părintele profesor Vasile Gordon.

Programul „Bătrânii noştri“

Activităţile sociale ale parohiei au fost canalizate pentru sprijinirea bătrânilor din comunitate care sunt singuri şi neajutoraţi. Părintele Gordon ne-a mărturisit că acţiunile sociale s-au dezvoltat cu precădere pentru bătrânii parohiei „din motivele arhicunoscute: mulţi sunt singuri, «uitaţi» de copii, iar unora le-au cedat locuinţele, un fenomen îngrijorător de frecvent în ultimii ani, unii fiind şi imobilizaţi în locuinţe. Aşa cum adesea se recunoaşte, bătrânii reprezintă o categorie efectiv defavorizată a societăţii noastre“.

Astfel, prin progamul „Bătrânii noştri“, cei mai în vârstă din parohie primesc de multe ori vizita celor mai tineri, care le aduc acestora o pâinică, merg la piaţă şi le fac cumpărăturile, dar cel mai important - stau de vorbă cu ei şi, astfel, timpul gol şi adesea fără de rost al bătrânilor singuri de la „Sfântul Ilie“ - Gorgani se umple de entuziasmul, jertfelnicia şi darul celor tineri, care au învăţat că preceptele evanghelice devin moarte dacă nu sunt puse în practică şi, mai ales, dacă nu sunt puse în slujba aproapelui. „Spiritul de ajutor este destul de evident, asta şi pentru că preoţii bisericii nu şi-au precupeţit eforturile şi au ştiut să încurajeze, în timp, acest spirit caritabil. Oamenii au iniţiativă, ei vin şi se oferă să ajute. Pe lângă aceasta, există o disciplină, un simţ al smereniei, care coordonează lucrurile, precum şi o participare autentică la sfintele slujbe“, ne-a declarat domnul inginer Ion Duţă, epitropul bisericii.

„Dorinţa cea mai mare a bătrânilor este ca cineva să stea de vorbă cu ei“

Tinerii care frecventează slujbele acestei biserici au învăţat de la cei patru preoţi slujitori că este important ca biserica să vină în întâmpinarea celor bătrâni şi singuri. „Acest program este un real sprijin pentru bătrânii singuri, fără ajutor, alinând şi uşurând greutatea bătrâneţii, făcându-i să simtă că nu sunt uitaţi şi marginalizaţi, că încă fac parte din parohie, deşi nu mai au posibilitatea de a se deplasa cu uşurinţă şi a participa la sfintele slujbe ale bisericii“, ne-a declarat studenta Cristina Vişan, care poartă şi ea de grijă unuia dintre bătrânii parohiei.

Părintele paroh ne-a spus cu mare încredere că „tinerii completează slujirea noastră, a preoţilor. Cum? Noi mergem pe la casele lor, îi vizităm, îi spovedim, îi împărtăşim, dar tinerii le alocă adesea un timp mai îndelungat, având, fiecare, doar câte un bătrân în grijă. Dorinţa cea mai mare a bătrânilor, se ştie, este ca cineva să stea de vorbă cu ei… Nu hrana, nu curăţenia, nu aprovizionarea gratuită (deşi se bucură şi de acestea), ci faptul că cineva îi ascultă, mai ales că unii au atâtea de povestit!“.

Pentru părintele paroh şi pentru toţi cei de aici, activităţile sociale ale parohiei sunt, în sens pastoral-misionar, o continuare a Liturghiei, dincolo de pragul bisericii, fiind şi un mod de comuniune şi de unitate a tinerilor care susţin programele, pentru că, după cum am aflat de la părintele paroh şi de la unii dintre enoriaşi, tinerii le duc anaforă, „Buletinul parohial“, „Ziarul Lumina“, diferite alte ziare şi reviste creştine, dar le povestesc şi ce a mai spus părintele cutare la predică, ce cântări deosebite s-au auzit la strană şi la cor, ce anunţuri importante s-au făcut la sfârşitul slujbei. „Sunt, în general, aceiaşi tineri care susţin strana şi corul, care se cunosc de ani buni, fiind colegi la aceleaşi licee şi facultăţi. Tineri care, adesea, organizează mici excursii şi care leagă prietenii durabile. Din când în când, se naşte, astfel, şi câte o căsătorie reuşită de pe urma acestor prietenii şi acţiuni comune. Un alt aspect frumos este acela că aceşti tineri, «de bază» - să le spunem, aduc alţi, şi alţi prieteni de-ai lor, care se integrează apoi în comunitatea noastră parohială“.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!