Evanghelia de Duminică
Credința transformă suferința în jertfă

Credința transformă suferința în jertfă

Duminica dinaintea Înălţării Cinstitei Cruci (Convorbirea lui Iisus cu Nicodim) Ioan 3, 13-17

Zis-a Domnul: Nimeni nu s-a suit la cer decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer. Şi, după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să Se înalţe Fiul Omului, ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Pentru că Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Fiindcă n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască prin El lumea.

Evanghelia acestei Duminici rânduite de Biserica noastră înaintea sărbătorii Înălțării Sfintei Cruci, ca o pregătire tematică și liturgică pentru examenul primirii, asumării și urmării Sfintei Cruci în viața noastră, ne invită să medităm la sensul jertfei creștine, printr-o înțelegere duhovnicească a ceea ce înseamnă, de fapt, credința creștină. Acest scurt fragment din capitolul al treilea al Evangheliei după Ioan face parte din convorbirea mai amplă a lui Nicodim cu Mântuitorul Iisus Hristos. Nicodim era, în același timp, unul dintre fruntașii fariseilor, dar și „unul dintre ei” (Ioan 7, 50), adică ucenic. El este singurul dintre farisei care a dat dovadă, mai târziu, de o anumită deschidere sau, cel mult, de o abordare corectă față de învățătura Mântuitorului (Ioan 7, 51). Această deschidere, în contextul unei tensiuni generalizate ulterior în ură nedisimulată, lua forma unui curaj deosebit. Nicodim a avut curajul interior de a se deschide învățăturii celei noi a lui Iisus, dar nu a avut la - momentul respectiv - și curajul exterior de a-și asuma acest dialog în public, preferând siguranța nopții și o anumită rigoare formală, mai ales în ceea ce privește poziția sa socială. Ulterior, înțele­gând Taina Crucii și lucrarea mântuitoare a Jertfei Învăță­torului, avea să treacă la o mărturisire asumată, înmormântând împreună cu Iosif din Arimateea trupul Mântuitorului.

Jertfa, lucrarea dragostei lui Dumnezeu dăruită nouă prin Fiul Său

Tema centrală a convorbirii lui Iisus cu Nicodim este viața cea nouă la care omul are acces prin naștere duhovnicească, „nașterea de sus”, „din apă și din Duh” (vv. 3, 5), dar și dragostea lui Dumnezeu, Care nu judecă lumea după criteriile judecăților omenești, ci care îmbrățișează omul cu măsură dumnezeiască, după măsura pogorârii lui Dumnezeu la oameni: „Căci aşa a iubit Dumnezeu lumea, încât a dat pe Fiul Său Unul-Născut, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”. Dragostea este cea care depășește limitele impuse de om cerului și devine criteriu al judecății și, mai ales, forță a mântuirii, dar nu fără o participare reală a noastră, ci prin credința noastră în Dumnezeu Întrupat, asumată concret în timpul vieții. Numai așa credința noastră devine lucrătoare în iubire (Galateni 5, 6), după modelul aceleiași iubiri a lui Dumnezeu nelimitate față de noi, prezentă în Întrupare și Jertfă, și numai așa putem și noi primi, urma și, în cele din urmă, slăvi Taina Crucii.

Sfânta Cruce se înalță în pustiul acestei lumi

Există multă suferință în lumea în care trăim. Cea mai mare parte a acesteia nu ne este cunoscută, fiind ascunsă sub cicatricile adânci pe care păcatul le-a lăsat pe chipul omului desfigurat de neascultare, boală și moarte. Iar suferința pe care o știm nu o putem însă înțelege, pentru că depășește cu mult limita imaginabilă a raportului logic dintre vină și responsabilitate. Se suferă prea mult și fiecare în parte rămânem cu imaginea amară a faptului că, dincolo de boli, accidente, nedreptăți, omul își trăiește viața departe de mângâierea acelei bucurii pe care ne-o transmite Mântuitorul: „Bucurați-vă și vă veseliți” (Matei 5, 12). Dar câteodată, fără a urma un oarecare scenariu gândit de oameni, o anumită suferință se ridică în mijlocul lumii. Se arată de sus ca suferință mântuitoare. Precum odinioară șarpele de aramă pus de Moise în mijlocul pustiei pentru ca evreii care își vor fi legat privirea și nădejdea de acela să fie vindecați de mușcătura veninoasă a șerpilor. În fața suferinței absurde date de acest experiment cu iz de falsă libertate (de fapt, de autonomie față de Dumnezeu) și a disperării eșecului evreilor de a traversa deșertul pe cont propriu (similară eșecului omului contemporan de a asuma sufe­rința pe cont propriu), șarpele ridicat în pustie a făcut posibilă o suferință asumată prin cre­dință și transformată în vindecare și viață. Șarpele înălțat în pustie este înțeles în Sfânta Scriptură și în literatura patristică ca chip (icoană) a Sfintei Cruci înălțate pe Golgota. Cea din urmă, Sfânta Cruce, nu poate fi primită și înțeleasă, în cele din urmă cinstită liturgic decât prin credință. Când omul crede și își trece suferința prin focul credinței, transformând-o în dragoste și jertfă, suferința lui are sens și devine mântuitoare. Chiar și la nivel fizic, dacă există credință, Dumnezeu poate lucra, după rațiunile Sale dumne­zeiești, vindecarea. Niciodată vindecarea fizică nu poate veni fără examenul minimal al credinței. Dar și la nivel sufletesc, dacă există credință, suferința ascunsă sau vădită ajută sufletul să treacă prin examenul pocăinței și îl curăță, îl luminează, îl sfințește, îl salvează. Suferința devine o șansă pentru omul contemporan, dacă acesta o primește cu credință și dacă, prin credință, suferința lui devine jertfă, adică expresie sau răspuns de dragoste față de Jertfa lui Dumnezeu.

Credința schimbă perspectiva asupra înțelegerii corecte a Sfintei Cruci

Biserica ne pregătește în această duminică să ne apropiem de Sfânta Cruce nu cu criteriile unor judecăți omenești, ci cu credință. Credința schimbă complet perspectiva asupra Sfintei Cruci. Sfânta Cruce este, de fapt, ea însăși semn al credinței noastre. Dacă vom evita să unim lucrarea Sfintei Cruci de credința în Dumnezeu Întrupat răstignit pe Cruce, vom ajunge să îngroșăm numărul celor care filosofează despre suferință și care dau omului încă un mijloc de smintire în fața așa-zisei nedreptăți exagerate din lume. Sau vom vorbi despre Cruce fără să Îl recunoaștem pe Dumnezeu răstignit pe Cruce. Mai mult despre un fenomen al istoriei decât despre dragostea lui Dumnezeu în istorie. Versetul central al fragmentului evanghelic de astăzi arată că Dumnezeu a iubit lumea atât de mult, încât Însuși Fiul Său a fost dat Jertfă, pentru ca noi, prin credința în El, să nu pierim, ci să avem viață veșnică. Realitatea atât de cuprinzătoare a dragostei lui Dumnezeu pentru oameni se descoperă omului prin două căi, ele însele nedes­părțite: Jertfa iubitoare până la moarte, „și încă moarte pe cruce” (Filipeni 2, 8), și credința prin care noi, primind Jertfa de dragoste dată nouă de Dumnezeu prin Întrupare, putem să câștigăm viața veșnică, adică unirea veșnică a omului cu Dumnezeu. Adică putem să ne eliberăm de limitările pline de suferință ale experimentelor cumplite ale vieții „libere” de Dumnezeu și pline de păcat și să fim vii cu adevărat, chiar dacă încă suferim pe acest pământ. Prin credința în Jertfa Lui, ne eliberăm de durerile noastre. Nu ca și cum acestea nu ar mai exista, ci la modul în care acestea devin pline de sens și ne apropie de Dumnezeu. Prin credința în Hristos, suferința omului devine la rândul său Cruce și cale unică spre Înviere. Și nu ca și cum am primi în mod intelectual, printr-o credință teoretică, Jertfa lui Dumnezeu, și acest lucru ar fi suficient. Ci prin credința noastră asumată concret și deplin, în toate aspectele vieții creștine, să devenim jertfitori și jertfe, după modelul dat de Dumnezeu. Ca un răspuns de dragoste față de dragostea Lui dumnezeiască arătată nouă, viața noastră devenind viață nouă, începând de la cea de-a doua naștere, „din apă și din Duh”, spre jertfa nedespărțită de Jertfa iubitoare a lui Hristos, până la înviere și viață veșnică.


Galerie foto:

Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!