Creștini sau nu, toți numărăm anii de la Nașterea lui Hristos

E greu să fii astronom și să nu crezi în Dumnezeu. Pentru că o evidență izbitoare te contrazice. Credința religioasă a acestor oameni de știință este una fără fisură, neîndoielnică. Am realizat acest fapt din dialogul cu fosta directoare a Observatorului Astronomic din București, profesoara Magda Stavinschi. Interviul acordat întărește spusele unui vestit cercetător danez din secolul al XVI‑lea, Tycho Brahe: „Cei care studiază stelele Îl au pe Dumnezeu profesor”.

Doamnă profesoară, sun­teți născută în 1942. Prima întrebare pe care v‑aș a­dresa‑o este legată de cre­dința dumneavoastră și cum v‑au ajutat preocupările științifice să aprofun­dați această credință.

E greu să explici generației tinere de astăzi cum stăteau lucrurile în anii aceia. Noi aveam o educație creștină prin tradiție, din familie. Dar frecventarea bisericii nu era o treabă văzută cu ochi buni. Eu însămi am avut o experiență elocventă în acest sens. Îmi aduc aminte cum în ajun de mari sărbători, de Paști mai ales, se organizau baluri la școală. Biserica noastră era vizavi de Liceul „I.L. Caragiale” din București. La miezul nopții au venit de la școală, au intrat în biserică și pe toți cei care erau elevi i‑au adunat pentru că‑i „invitau”, chipurile, la bal. Oficial nu era interzis să mergi la biserică, dar nici recomandat. Mulți erau cei care de frica comuniș­tilor își botezau copiii în casă, se cununau în casă sau la distanțe foarte mari de domiciliul lor, doar ca să nu fie văzuți.

A avea Biblia, nu mai vorbesc despre Viețile Sfinților care lipseau cu desăvârșire, era o problemă. Chiar limbajul bisericesc era pentru aproape toată lumea foarte straniu. Tatăl meu a primit când­va vizita unui coleg care a văzut pe masă și Sfânta Scriptură. A întrebat foarte mirat: „Dumneavoastră aveți Biblia în casă?” Atunci tatăl meu a răspuns: „Cum aș putea înțelege educația ateistă dacă nu aș avea Biblia? Este doar o sursă de documentare”. Acesta a fost argumentul tatei. Se spune că un creștin nu are voie să mintă. Ei, asta a fost o minciună de conjunctură, ca să poată evita alte întrebări.

Avem și o icoană deosebită, sculptată în lemn, realizată de un țăran din nordul Moldovei. Ţineam mult la acea icoană, dar pe ea o păstram într‑o cameră separat, ca nu cumva musafirii, invitați la noi cu diferite ocazii, să o vadă. Am făcut parte din primele generații de elevi care nu au avut parte de educație religioasă în școală. Doar în primele două clase primare ni s‑a permis să urmărim lecțiile de catehism, predate la biserică de un preot extraordinar, care a făcut după aceea ani grei de temniță. Numele lui era Lupașcu Andreescu. După aceea a fost interzisă catehizarea chiar la biserică. Nu mai vorbesc despre religie în școală. Dar vreau să vă spun alt­ceva. Îmi aduc aminte ca astăzi cum intrând în clasă, într‑un colț, am văzut o policioară. Mirată, am întrebat: „Ce a fost aici? La ce folosește aceasta?” Atunci cineva, cu glas șoptit, mi‑a răspuns: „Aici stătea icoana”.

Așa am rezistat. Am păstrat credința, tradițiile pe care le‑am moștenit din familie. După 1990 am fost invitată de un coleg la o reuniune internațională la Paris pe tema „Știință și religie”. Mă aflam pentru un scurt stagiu la Observatorul Astronomic din Paris. Și atunci colegul mi‑a zis: „Dacă tot ești aici, participă și la acest simpozion”. Evident că am răspuns pozitiv invitației. Erau acolo oameni din diverse domenii, teologie, astronomie, biologie. M‑au întrebat dacă vreau să am vreo intervenție. Și atunci le‑am spus că, dacă în Occident este foarte interesant ceea ce se vorbește, la noi un dialog între oamenii care cercetează respectivele domenii ar fi o minune.

Și minunea s‑a petrecut. În 2001, cu ajutorul Fundației John Templeton, am reușit să organizez prima reuniune internațio­nală de dialog între știință și religie într‑o țară ortodoxă, post­comunistă.

Îmi aduc aminte cum Preafericirea Sa, Patriarhul Daniel, pe atunci Mitropolit al Moldovei și Bucovinei, a participat la acest congres, lăsând o impresie deosebită. De ce? Pentru unii, lumea clericală e ceva antic, departe de preocupările actuale. Dar când mitropolitul, care a luat parte la toate întrunirile reuniunii, întinse pe parcursul a trei zile, a intervenit în franceză și engleză în direct, sigur, toată lumea a salutat alocuțiunile ierarhului. Lucrările s‑au publicat într‑un volum intitulat „Știință și religie. Antagonism sau complementaritate?”. Era desigur o întrebare retorică. Nu era vorba acolo de antagonism, ci doar de complementaritate. Datorită acestui simpozion am reușit ca începând cu 2002 să obținem din partea aceleiași fundații trei granturi foarte mari prin care se țineau cursuri în șase centre universitare din țară (prezentate fie de teologi la facultățile de știință sau la teologie predate de oameni de știință), s‑au elaborat ample programe de cercetare, s‑au publicat rezultatele acestor studii, s‑au organizat reuniuni locale, naționale sau internaționale, s‑a mediatizat dialogul pe cât mai multe canale de mass‑media. A fost inițiată și o colecție de cărți unde au apărut până acum peste 80 de titluri.

Au existat în vechime pre­ocupări pentru astronomie pe pământ românesc?

Da. Am fost invitată la o emisiune la radio unde mi s‑a spus ceva destul de straniu: „Doamnă, la noi, la ortodocși (referindu‑se mai ales la spațiul românesc), oamenii de știință nu au fost per­secutați, nu au ajuns arși pe rug ca Giordano Bruno, pentru simplul motiv că ei nu au existat. Emisiunea era în direct. L‑am contrazis pe cel care făcuse această afirmație și i‑am dat câteva exemple. Unul dintre ele este Hrisant Notara. Am amintit desigur și de Dionisie cel Mic, care este protoromân. El a adus calen­darul care este acceptat de absolut toată lumea de pe planeta asta, indiferent că e creștin, budist sau ateu. Toți știu că numărătoarea anilor por­nește de la nașterea lui Iisus Hristos. Măcar pentru asta cred că Dionisie cel Mic poate fi considerat geniu. Nu mai adaug că, din punctul de vedere al omului de știință, eroarea pe care o face el, de apreciere a datei nașterii lui Hristos, între 4‑6 ani, este incredibil de mică ținând cont că noi, cu toată fizica și arheologia modernă, nu reu­șim să o corectăm. De aceea, dacă Dionisie la 525 A.D., când a scris Liber de Paschatae, a reușit să ne ofere aceste date, el a fost fără îndoială un geniu.

Dar să revin la Hrisant Nota­ra, un personaj care m‑a preocu­pat în mod deosebit. Știți că el a fost preceptor al copiilor lui Constantin Brâncoveanu și a fost trimis să fie educat la marile uni­versități din Occident. A fost chiar și la Observatorul Astrono­mic din Paris, unde a lucrat cu primul director al acestuia, Jean‑Dominique Cassini. Notara a publicat în anul 1716 o carte intitulată Introductio ad geographiam et sphaeram, unde întâlnim noțiuni de astronomie, de trigonometrie, matematică, în care apar pentru prima dată coordonatele orașelor București și Târ­goviște. Este o lucrare pur știin­țifică, publicată la Paris. După aceea s‑a întors în Ţările Române și, în final, a devenit Patriarh al Ierusalimului. Hrisant poate fi socotit savant deoarece ceea ce a făcut el în epoca respectivă a fost cu adevărat știință. Dacă un călugăr, respectiv un patriarh au avut astfel de preocupări, nimeni nu mai poate afirma lipsa de preocupări științifice în Biserica Ortodoxă, cu atât mai mult că la noi mănăstirile au fost cele care au păstrat cele mai însemnate biblioteci. Biserica nu a fost obstacol în calea dezvoltării știin­ței și nici nu a existat vreun conflict între știință și religie.

Ca să poți privi cum trebuie cerul e nevoie să fi în­vățat aceasta de la cineva. Așa cum pentru a privi un tablou ai nevoie de expertiza unui critic de artă sau a unui pictor, ori chiar a autorului lucrării. Cum trebuie să privim cerul? De la cine putem învăța?

Da, putem spune că, în final, a ști să privești cerul este o artă. Pentru că se dezvoltă o sensibilitate care se transmite ca o artă. Pe de altă parte, fără știință, fără cunoaștere, nu se poate. Vei rămâne doar în admirația minu­năției cerului de noapte, a stelelor, dar în mintea ta se vor ridica întrebări: „Ce este dincolo?” „Oare ce se întâmplă cu acele stele?” Astronomia nu este numai o profesie. Acest cuvânt nici nu o definește corect. Astronomia presupune mult studiu. De aceea sunt foarte tristă pentru că pe toate canalele media se vorbește numai despre horoscoape, despre astrologie. Pre­oții au misiunea de a lămuri oamenii pentru a‑și da seama de falsitatea celor prezentate acolo. Scriptura spune clar să nu credem în stele, în ghicitori (v. Deutero­nom, cap. 18). De aceea trebuie să învățăm ce este o constelație, cum se naște o stea, ce este o zodie, și anume că ea este o proiecție pe cer, și nu ceva real, neputându‑ne influența „destinul”. Viața noastră este o creație‑împreună a lui Dumnezeu cu noi.

„Cerurile spun slava lui Dumnezeu și facerea mâinilor lui o vestește tăria”, spune Psalmistul. Tycho Brahe, Johannes Kepler, Nicolaus Copernic sunt doar câțiva din vestiții astronomi pentru care Universul vorbea în limba lui Dumnezeu. Mărturia lor creștină este una incontestabilă. A devenit astăzi astronomia mai impersonală?

Astronomia în continuare, azi, deși nu este practicată numai de creștini, ridică problema lui Dumnezeu, a existenței Creatorului, mai mult decât orice altă știință. Nici chimia, nici altceva, poate biologia se mai apropie atât de mult de o problematică asemănătoare. De ce? Astronomia, prin forța lucrurilor, face aceasta. Pentru că privim stelele, trăim această fascinație a măreției Universului. Nimeni nu poate rămâne indiferent în fața creați­ei, a cosmosului. Fiindcă apar tot timpul semne de întrebare.

Am publicat cândva o carte scrisă de Carl Sagan¹, un om de știință veritabil. Sagan nu a fost creștin, ci evreu. Dar nu unul practicant. Însă el își pune o grămadă de probleme și întrebări în privința lui Dumnezeu. Or, în momentul în care tu ai astfel de interogații deja ai început să crezi în ceva. Important este să fii sincer cu tine însuți.

Mai există un alt astronom pe care l‑am cunoscut personal, Owen Gingerich. O personalitate cu convingeri religioase foarte puternice și care nu s‑a limitat la datele fizice pe care le deține știința. Fiindcă atunci când ajungi să îți pui întrebarea „Dar de ce?”, aceasta reprezintă o edu­cație pe care ți‑o faci singur, încercând să pătrunzi tainele lui Dumnezeu².

Toată evoluția fizică a Universului nu poate să nu te pună pe gânduri. Vreau să mă întorc în timp și să vă spun că înainte de 1989, eu împreună cu mai mulți colegi eram obligați de autoritățile comuniste să ținem conferințe de educație ateist‑ști­ințifică: atenție la ordinea cuvintelor ateist‑științifică! Bineînțeles că nimeni nu preda ateism, ci fiecare vorbea pe domeniul în care era specialist, unul biologie, altul chimie, altul astronomie.

Am mers astfel prin toată ța­ra. Și undeva, în provincie, după ce mi‑am prezentat prelegerea, o fetiță de 12 ani m‑a întrebat: „Doamnă, dacă se va descoperi viață pe alte planete, aceia vor avea un alt Dumnezeu?” Am răspuns: „Indiferent unde s‑ar descoperi o fărâmă de viață pe vreo planetă, același Dumnezeu care a creat Universul va fi și Dumnezeul lor. Deocamdată noi cu­noaștem doar această viață pe ca­re ne‑a dat‑o Dumnezeu”.

Vă dați seama că dacă acest copil a putut să‑și pună astfel de întrebări, cu atât mai mult astronomii care se lovesc zi de zi în cercetarea lor de probleme care au nevoie de rezolvări. Până unde se întinde Universul? Dar dincolo de el ce se află? Cum e universul, plat sau altfel? Pe toți astronomii îi frământă aceste lucruri. Și foarte repede își dau seama că există Ceva, Cineva, Care ne depășește pe toți. Comu­niștii, cu educația ate­ist‑știin­ți­fică, ne‑au învățat că noi putem schimba lumea, că putem ști totul, că Universul e al nostru, ne aparține. Nimic mai fals. Descoperirile necontenite care se întâmplă ne dovedesc cât de puțin cunoaștem în comparație cu ceea ce rămâne încă tainic, ascuns.

În piesa de teatru a lui Mihai Sebastian, Steaua fără nume, cea care‑l vizitează pe profesorul de geografie Marin Miroiu îl întreabă dacă mai există stele nedescoperite. Cum ați răspunde la această întrebare?

Da. Dar nu numai atât. Există galaxii nedescoperite, părți din Univers nedescoperite, chiar universuri nedescoperite. Cineva m‑a întrebat care este cea mai importantă descoperire recentă în astronomie. I‑am răspuns că, după părerea mea, sunt planetele extrasolare. Mai puțin spectaculoase decât orice supernovă, ele rămân fascinante pentru că reprezintă alte pământuri. Și am putea găsi viață pe ele.

Revenind la piesa lui Sebastian, parafrazându‑l, aș putea spune că există nu doar o stea fără nume, ci universuri fără nume.

Dacă v‑ați întâlni cu un agnostic, cu un necredincios, care ar fi argumentul dumneavoastră în favoarea existenței lui Dumnezeu, a credinței în Creator?

Principalul argument pe care îl am este tot Universul acesta pe care îl cunoaștem. Cineva l‑a cre­at. Dacă îmi spune că vine din neant, îl voi întreba despre originea neantului. Am fost întrebată o dată la Academie, a­tunci când lucram pentru progra­mul John Templeton, care este scopul demersurilor mele. Am răspuns simplu: dacă vom învăța să dialogăm, să înfiripăm o legă­tură între cele două părți, încă va fi bine. Revenind la întrebare, dacă agnosticul respectiv este interesat de părerea mea, i‑o voi împărtăși. Dar dacă el vine cu idei preconcepute și este agresiv în convingerile lui, nu putem avea un dialog. Vedeți, există aici un paradox. Ateii spun că nu cred, dar au și ei credința lor, ace­ea de a nu crede în Dumnezeu. Există un francez al cărui ateism merge atât de departe, încât contrazice big‑bangul, pentru că‑l consideră o dovadă a creației lui Dumnezeu. Big‑bangul este descoperirea unui preot catolic belgian, Georges Lemaître. În epocă, big‑bangul a fost primit cu mult entuziasm, între alții chiar de papă, dar Lemaître a potolit efuziunea oamenilor spunând că acesta este un model de a înțelege crea­ția, o ipoteză de lucru. Dacă mâine se va descoperi alta, vom vorbi de un alt Dumnezeu? Iată cum gândea un preot‑om de știință.

Vorbiți despre echilibrul Universului. E ușor ca acesta să fie dereglat? Ce forțe sunt acelea care îl susțin?

Să știți că nu există un echilibru perfect în Univers. Auzim cu toții de explozii stelare, de galaxii canibale, care se înghit una pe cealaltă. Privind în mic, desi­gur, nu avem de‑a face cu un echilibru perfect, dar în mare există o stabilitate - una dinami­că, incontestabil. Universul este ceva foarte spectaculos. Aici în­tâlnești orice, nașteri de noi stele, evoluții lente ale altora. Omul de știință este limitat în cunoaș­terea lui. Bineîn­țeles, Universul este guvernat de anumite legi, pe care le știm în parte. Să luăm, de pildă, teoria lui Newton. Mecanica lui este valabilă în anumite condiții. Apoi, relativitatea lui Einstein. E posibil ca și relativitatea, într‑un alt context, să fie depășită. Știința se modelează în funcție de descoperirile pe care le face. Ce este dincolo de aceste mici fărâmituri, rămâne un mister, chiar pentru oamenii de știință.

Stelele nu se abat niciodată din drumul lor?

Stelele, în felul lor, suferă pertur­bații. Orice obiect ceresc este supus perturbațiilor vecinilor lui. Astfel, o planetă este afectată de planetele din jurul ei. Steaua trăiește într‑un complex. Dar putem spune că steaua își urmăreș­te evoluția ei. Ea, asemenea unui om, se naște, evoluează și moare. Ea are o evoluție. În acest sens, ea nu se poate abate de la „destinul” ei. Însă drumul ei este supus perturbațiilor.

Acesta este motivul pentru care este greu chiar unui om de știință să prevadă căderea unui asteroid sau a unei comete care poate lovi Pământul la o anume dată. Fiind­că este imposibil de garantat că respectivul corp ceresc nu va fi perturbat de microparticulele din cosmos. Toate - praful cosmic, ra­diația - fac, în combinație, ca meteoritul sau cometa să devieze și să nu ajungă pe Pământ. Sau dimpotrivă, să sosească mai repede pe Pământ, deși evenimentul nu a fost prevăzut.

De peste două mii de ani Crăciunul înseamnă Naș­terea lui Hristos. Și tot de atâta vreme se povestește că steaua de la Betleem i‑a condus pe magii Orientului spre ieslea lui Iisus. Care a fost acea stea?

Dintre Evangheliști, doar Matei amintește de apariția unei stele în preajma Nașterii Mântuitorului. Matei consemnează, de altfel, o dublă apariție a astrului: „Am văzut la Răsărit stea­ua Lui și am venit să ne închinăm Lui…” (Matei 2, 2).

„Atunci Irod a chemat în ascuns pe magi, a aflat de la ei lămurit în ce vreme s‑a arătat steaua” (Matei 2, 7).

Așa cum scrie în Vechiul Testament și chiar la Matei despre zona din care proveneau magii, „Orientul” este un termen extrem de vag, el incluzând ținutu­rile de la nord‑estul până la sud‑vestul Palestinei, Arabia, Mesopotamia, Caspiana. Există surse biblice care plasează țara de origine a magilor în Arabia sau chiar în Persia. Nici numărul adoratorilor nu este fixat undeva; tradiția a rămas la trei, deși în unele surse orientale este vorba chiar de 12.

În acea perioadă, Babilonul era capitala astronomiei, iar astronomii evrei sunt cunoscuți încă din vremea Profetului Daniel. Sarcina lor era atunci pur astrologică, deoarece ei determinau pozițiile astrale doar pentru a prezice viitorul. În vremea acestor civilizații, magii‑astrologi formau o castă care deținea puteri politice și religioase. Originea lor mesopotamică ne ajută să lămurim două probleme: ei erau familiarizați cu aspectul conste­lațiilor, cât și cu profețiile care anunțau sosirea Regelui evreilor (să nu uităm că multe profeții din Vechiul Testament se regăsesc și pe tablele mesopotamice). Deci nu este imposibil ca un fenomen astronomic să fi fost interpretat ca semn al sosirii lui Mesia și să fi determinat deplasarea unei solii spre Palestina.

Există două categorii de fenomene astronomice cu care am putea identifica steaua din Bet­leem: cele previzibile, folosite de astrologi, și aparițiile noi, neaș­teptate. Să vedem care ar putea fi acestea ținând seama că, dato­rită nivelului deosebit de ridicat al astronomiei antice, s‑au păstrat date foarte multe și precise asupra fenomenelor ce au avut loc în perioada la care ne referim: -8, -4.

În anul -7 a avut loc tripla conjuncție a două planete, Jupiter și Saturn. Perioadele lui Jupiter și Saturn sunt de 12, respectiv 29 de ani, iar Jupiter îl „depășește” pe Saturn cam la 20 de ani. În anul -7 acest fenomen a avut loc în Pești, iar apropierea (la mai puțin de 1°) s‑a repetat de trei ori: la 29 mai, la 6 octombrie și la 1 decembrie.

Prima conjuncție (29 mai) i‑a determinat pe magi să pornească la drum. Expediția a durat aproape patru luni (circa 1.000 km) și ei au sosit la Ierusalim în momentul celui de‑al doilea semn (6 octombrie). Venirea magilor l‑a neliniștit pe Irod, uzurpatorul străin instalat pe tron de romani; el și‑a văzut deodată domnia amenințată de Regele evreilor. După întâlnirea lor cu Irod, s‑a produs cel de‑al treilea semn: conjuncția din 1 decembrie, cea care le‑a arătat drumul Betleemului: steaua, asimilată cu cea de‑a treia conjuncție, putea fi văzută spre sud, în momentul crepusculului. Magii s‑au îndreptat în această direcție și au ajuns la Betleem, aflat la 8 km sud de Ierusalim. Este totuși greu de spus astăzi ce s‑a întâmplat atunci. Interpretarea acestui eveniment este mai degrabă o problemă de exegeză biblică decât de astronomie. Cert este un singur lucru: data Nașterii lui Iisus și deci originea erei noastre a fost introdusă de Dionisie cel Mic (525 d.Hr.), pe baza mărturiei Evan­gheliștilor, în anul 753 a.u.c.