Creuzetul moldav al devenirii lui Enescu

Liveni - Mihăileni - Dorohoi - Tescani - miraculosul patrulater moldav din care și-a extras forța de geniu, în care s-a mișcat și care i-a oferit cele mai zdravene resurse de creație celui care rămâne în istoria culturii române drept un fenomen irepetabil: George Enescu, muzicianul absolut.

La granița verii cu toamna, când Bucu­reștii sunt cuprinși de forfota celui mai important eveniment muzical european - Festivalul Internațional „George Enescu”, am luat calea Moldovei, spre a cunoaște și a respira câte ceva din trăirile acelui spațiu unic, atât de iubit de compozitor, în care Enescu s-a născut, a crescut și și-a încărcat de cele mai duioase amintiri șederile în țară. Un spațiu fermecat și fermecător, ce începe la Livenii săi natali, se abate pe la Cracalia, în vecinătate, acolo unde a copilărit până la plecarea la Viena, trece apoi prin vechiul târg al Mihăilenilor, prin curtea casei bunicilor materni, se întoarce la Dorohoi, în căsuța de lângă gară, unde a locuit vreme de trei ani tatăl său, iar de-acolo ia drumul țării, spre Bacău, și se oprește la Tescani, în poarta splendidului conac al părinților Mariei Cantacuzino, născută Tescanu, prințesa ce i-a fost soție.

Livenii și cântecul câmpurilor

S-a născut pe pământul Livenilor, la margine de moșie, într-o căsuță cu cerdac, primitoare și caldă, cu o livadă încântătoare în față, iar dincolo de parapetul pomilor cu valurile colorate ale câmpurilor alergându-se, ca într-un joc, unul pe celălalt, până departe, pe firul de borangic al orizontului. Casa, spun unii me­morialiști, ar fi fost cumpărată și dăruită părinților lui Enescu de unchii Gheorghe și Eufrosina Cosmovici din Corlăteni. Până atunci, părinții locuiseră la Vorniceni, câteva dealuri mai încolo, unde tatăl, Costache Enescu, fiul preotului Gheorghe Enescu din Zvorâștea, fusese câțiva ani învă­țător suplinitor. Din cauza unei teribile molime de difterie, copiii familiei, născuți aproape unul după altul, au murit. Îndurerați, soții Enescu s-au retras la Liveni, unde tatăl a început a face agricultură. Pe 19 august 1881, aici s-a născut unicul fiu care a supra­viețuit: Gheorghe, franțuzi­tul George de mai târziu.
A părăsit casa aceasta la trei ani, când părinții s-au mutat într-un conac impunător, la Cracalia, în satul vecin. Ultima vizită la Liveni, una despre care martorii povestesc că a fost extrem de dureroasă, a avut loc în 1946. „Atunci Enescu a fost pentru ultima oară în țară și a plecat foarte dezamăgit, foarte trist, parcă presimțind că a fost ultima vizită. A cerut să intre singur în casa în care se născuse. Era un om foarte bun, generos. El a construit Spitalul de Copii (clădirea veche) din Botoșani, a donat bani pentru Teatrul din Dorohoi, la inițiativa lui a fost cumpărată prima orgă de concert la Ateneul Român din București, el fiind cel care a inițiat colecta de fonduri în acest scop, a donat bani pentru asfaltarea drumului de la Liveni la Cernăuți. În anul teribilei secete din Moldova, 1946, se pare chiar că ar fi trimis țăranilor din Botoșani două vapoare cu grâu, care, evident, n-au mai ajuns niciodată la destinație”, povestește Valerică Podariu, cel care se îngrijește de Casa Memorială „G. Enescu” de la Liveni.
Livenii i-au rămas întreaga viață în suflet, ca un leagăn drag. Și pe bună dreptate, căci și acum, ca și atunci, locul emană un suflu anume, o muzicalitate a glasurilor adunate de natură în plămada spinărilor de deal ce se deschid în față. Libertate, zbor, nemărginire, toate stările acestea te copleșesc și te învăluie, de parcă de-aici, din câmpurile îmbrăcate în hașuri colorate, după pofta fiecărui anotimp, s-ar fi născut zările, cu necuprinsul lor.
Azi, casa în care micul George a dat nas în nas cu viața dăinuie în tiparele sale originale. În 1957, la numai doi ani de la moartea lui Enescu, autoritățile vremii au declarat-o muzeu, primul dintre muzeele dedicate memoriei compozitorului dintre cele existente în România. Deși aflată într-un îndepărtat și adesea pe nedrept uitat colț de Moldovă, casa de la Liveni păstrează poate cel mai prețios inventar, reconstituind fidel nu doar epoca, ci și atmosfera casei familiei Enescu. Camera părinților, bucătăria, salonul și camera mică a băiețelu­lui Enescu, toate se bucură de decorul original, de piese de mobilier ce au aparținut familiei, ba chiar și de leagănul micului Jurjac. De asemenea, neprețuite scoarțe moldovenești, restaurate de curând, decorează pereții, în buna cutumă a locului.
Clădirea a fost restaurată, fără a fi schimbată forma inițială, încă din anul 1956-1957, înainte de a fi declarată muzeu memorial. Apoi, a suferit o nouă restau­rare în 1989, în 1998 învelitoarea de tablă a fost înlocuită cu dra­niță, iar în 2013 a fost refăcut cerdacul. Acum, căsuța de la Liveni funcționează ca secție exter­nă a Muzeului Județean Boto­șani.

Scurt popas la Cracalia

De la Liveni la Cracalia ajungeai, odinioară, într-un galop de cal. Pe un deal impunător, alături de biserica satului, se afla un spațios conac, proprietate a cunoscutului boier filantrop și primar al Botoșanilor secolului XIX, Nicolae Sofian, de la care Costache Enescu a luat în arendă 500 de hectare de pământ, în 1884. Aici, în alt loc mustind de libertate și de frumos, și-a petrecut muzicianul cei patru ani până la plecarea la Viena. „La vârsta de 5 ani a fost dus la Iași, la profesorul Eduard Caudella, pentru a fi evaluat. Neștiind notele muzicale, s-a întors la Cracalia, unde, până la vârsta de 7 ani, a învățat notația muzicală cu inginerul agronom Mihail Țoler. Tot la 5 ani, la pianina pe care noi o păstrăm aici, la Liveni, a compus prima sa lucrare - <Pământ românesc>”, explică Valerică Podariu.
După doi ani de studiu al notelor, timp în care s-a bucurat de muzica stranie, dar atât de plină de mlădieri și de tonuri a lăutarilor, pe care tatăl îi aducea uneori la horele din curtea cona­cului, George Enescu s-a întors la Caudella, pentru o nouă audiție. Uluit de talentul băiatului, profesorul ieșean i-a sfătuit pe părinți să-l trimită la Conservator, la Viena. Anii ce vor urma vor confirma intuiția lui Caudella: prin venele lui Enescu muzica a curs și avea să curgă până la sfârșitul vieții în formele sale cele mai pure.
În tot acest interval, de la plecarea la Viena, la 7 ani, și până la maturitate, și-a petrecut vacanțele de vară în România, împărțindu-și judicios timpul între Cracalia și Mihăileni. Din cauza unei boli a mamei, considerată, în mentalitatea timpului, contagioasă, părinții s-au separat. Tatăl, Costache Enescu, a rămas la conacul de la Cracalia, iar mama, Maria Cosmovici, a revenit în casa părintească de la Mihăileni. Sfâșiat de dorul ambilor părinți, tânărul George făcea lungi și obositoare călătorii cu trăsura, de la Cracalia la Mihăileni și invers, pe drumuri desfundate, prin șleaurile prăfuite ale vremii, bucurându-se de locurile dragi și de cei doi părinți pe care-i iubea cu aceeași măsură. Pe un astfel de drum greu, cu hopuri și gropi la tot pasul, a călătorit, de la Mihăileni la Cracalia, „într-un car cu paie și acoperită cu multe țoluri”, pianina pe care bunicul Ion Cosmovici i-a dăruit-o la vârsta de 5 ani și la care a învățat să cânte sub privirile primului său profesor: mama.
Acum conacul de la Cracalia nu mai există decât în amintirea sătenilor și într-o fotografie de la 1904, ce se păstrează în Casa memorială de la Liveni.

Casa de la Mihăileni, salvată miraculos

De la Cracalia, Costache Enescu își trimitea băiatul la Mihăileni cu trăsura, având mare grijă la vremea în care se nimerea să se fi întreprins călătoria. Mihăilenii, târgușor de vamă între Moldova românească și cea luată de austrieci la 1775 și redenumită Bucovina, era pe atunci o așezare cochetă și îngrijită. Moșia fusese proprietate a domnitorului Mihail Sturza, iar târgușorul - botezat după numele acestuia. Multe veri și-a petrecut aici tânărul George, în casa umbrită de meri bătrâni, în cerdacul răcoros, în livada ne­sfârșită din spate, pe malul Mol­niței sau în zumzetul păsărilor și gâzelor, a căror muzică așa de bine știa s-o aștearnă în semne, spre a o tălmăci și altora.
Casa de la Mihăileni aparți­nuse bunicilor dinspre mamă, Ion Cosmovici și Zenovia, descendentă a vechii familii boie­rești Vogoride. După cum rezultă din istoricul târgului Mihăileni, publicat în foaia „Moldova literară”, editată de Societatea culturală „Tinerimea” Mihăileni, în 1932, mama lui Enescu, Maria, a murit în 1909 și a fost înmormântată la Mihăileni, în Cimitirul Bisericii „Duminica Tuturor Sfinților”. „Fiul ei, George, artis­tul (…) vine în fiecare an, în luna octombrie, face panahidă pentru sufletele părinților și moșilor lui, petrece câteva clipe în casa sa, în care locuiesc rudele sale, familia Dumitriu, își ia zborul apoi iarăși în lume, ca să ducă faima de mare artist pe continent”, notează autorii monografiei.
Informația, foarte prețioasă, este confirmată de un act (din colecția dr. Ștefan Botez, nepot după verișoară al lui Enescu), întocmit la Dorohoi, în 1918 și publicat recent de Raluca Știr­băț, președinta Societății Inter­naționale „G. Enescu” din Viena, prin care Enescu cedează veri­șoarei sale, Eugenia Dumitriu, casa, spre a o folosi atât timp cât ea sau copiii ei vor sta în Mihăileni, cu obligația de a o restitui compozitorului, în bună stare, dacă vor părăsi târgul.
Rămasă în grija rudelor, părăginită și pustiită de prin anii 1970, fără protecția statutului de monument istoric, căsuța de la Mihăileni a fost cât pe-aci să se prăpădească. Pianista Raluca Știrbăț a descoperit dezastrul de la Mihăileni, l-a făcut cunoscut lumii întregi și a demarat o amplă campanie de strângere de fonduri pentru restaurarea casei. „În urmă cu doi an, printr-o hotărâre de Guvern, casa a fost clasată ca monument istoric de categoria B. Consiliul Județean Botoșani a încercat cumpărarea acestei case, proprietarii nu au fost de acord, dar au permis restaurarea ei. Așa că noi, autoritatea locală, am încheiat un parteneriat cu proprietarii actuali, cu Fundația «Enescu» și cu violonistul Alexandru Tomescu, parteneriat care ne-a permis să intervenim pentru a salva casa”, explică Ion Laurențiu Barbacariu, primarul de la Mihăileni.
Cu sprijin exclusiv privat, casa lui Enescu de la Mihăileni e acum aproape de înfățișarea inițială. „Până acum s-a lucrat la consolidare, la reparația umpluturii de paiantă, s-au tencuit cu lut pereții, va mai urma un strat de lut, de îndreptare a pereților și apoi stratul final. De asemenea, casa a fost acoperită cu șindrilă și s-au dat în lucru ferestrele și ușile”, spune Ovidiu Ionică, șeful de șantier, meșter din Hilișeu Crișan, specializat în construcții tradiționale.
Tot din bani privați, în imediata apropiere a casei bunicilor lui Enescu, destinată să devină Academie de muzică și arte vizuale, va fi construită o clădire nouă, ce va găzdui sediul administrativ al acestei academii.

Dorohoiul, cu gara amintirilor

În 1881, pe când la Liveni Jurjac abia începea a gânguri, la Dorohoi, „oleacă mai la deal” de gară, se construia o casă. Spațioasă, cu patru încăperi, cu cerdac și cu verandă în spate, de unde se vedea o grozavă livadă, avea să fie cumpărată, în 1910, de Costache Enescu. „Îmbolnăvindu-se de Parkinson și nemaiputând administra moșiile de la Cracalia, la îndemnurile lui George Enescu, tatăl a cumpărat casa aceasta. Dar abia din 1916 a locuit aici, până în 1919, când a murit. După aceea a fost închiriată, a fost și sediu SMA și grădiniță de copii. Dar, orice destinație a avut, întotdeauna s-a păstrat camera muzicianului, fără a se atinge nimic. În fiecare an, când venea în țară, măcar o lună de zile stătea aici”, povestește custodele Liliana Adumitrăchioaie.
Maestrul era iubit la Dorohoi. Oamenii ieșeau la porți și-l salutau veseli. De bucurie că vine, deși era așteptat cu trăsura la gară, elevii de școală veneau s-o tragă chiar ei, să-i facă o primire cât mai frumoasă. Mica urbe și-a arătat întreaga recunoștință în 1932, când George Enescu a primit titlul de cetățean de onoare al Dorohoiului.
La inițiativa unui grup de intelectuali, în frunte cu pictorul Constantin Radinschi, casa de la Dorohoi a devenit, în 1957, muzeu memorial. „Pentru că Enescu a considerat mereu a­ceastă casă ca fiind una de odihnă și creație, și-a dorit să rămână așa și după moartea sa”, conside­ră custodele muzeului.
Azi, în casa memorială de la Dorohoi, aflată sub tutela Muzeului Județean Botoșani, poate fi admirată o colecție impresionantă de obiecte ce i-au aparținut lui Enescu. „Din camera de lucru mobilierul este original - dulapul adus de tata de la Viena, pianul care i-a aparținut lui Enescu, iar o serie de lucruri sunt aduse prin transfer de la Muzeul Muzicii din București. Cufărul a aparți­nut unui țăran din Cracalia, căruia i-l vânduse Costache Enescu, iar noi l-am rechiziționat. Avem și fracul cu care concerta, precum și trei viori pe care le-a folosit în prima parte a vieții”, spune custodele muzeului dorohoian.

Tescanii Marucăi iubite

Am lăsat în urmă colinele blânde ale Botoșanilor și-am pornit spre ținutul Bacăului, spre a poposi, așa cum făcea și Enescu, pe ultimul tărâm numit „acasă” din Moldova: Tescani. O altfel de poezie te învăluie în locul acesta, plămădit pe-o latură de moșie, înconjurat de pădurea ce-și cântă, foșnit, unica muzică pe care-o cunoaște, aceea a propriilor frunze. Dar e ceva aici ce și la Liveni se simte într-un fel anume: sen­zația neîngrădirii. După ce urci aleea dinspre sat, te trezești în fața unei case cochete, de un alb lăptos, cu coloane grațioase, cocoloșită ca-ntr-o mângâiere prelungă de coroanele rotate ale arborilor seculari. Reședință a familiei boierești Rosetti-Tescanu, casa a fost construită, aveam să aflu, cu un an înainte de a se naște Enescu, de părinții Marucăi, cea căreia i-a devenit soț.
Compozitorul era îndrăgostit de pacea Tescanilor. Așa că din 1909, an în care a cunoscut-o pe Maruca (Maria Rosetti Cantacuzino), a poposit aici periodic, până în 1946.
Regimul roșu, ce începea să-și arate dinții încă din 1945, a fost cel mai aprig dușman al acestei case. În 1947, comuniștii au ars în fața conacului biblioteca de 16.000 de volume, toate legate în piele, a familiei rosetteștilor, iar sătenii, în febra schimbării de putere, au devastat conacul, despuindu-l de tot ce-avea mai de preț. Unele lucruri se mai găsesc și azi în satul Tescani, în casele urmașilor celor de-atunci. „Vreo șase luni aici a fost comenduire sovietică, apoi a fost sediu IAS, crescătorie de pui și, în final, timp de vreo zece ani, școala satului Tescani. Abia în 1980 a devenit așezământ cultural, așa cum și-a dorit Maruca, în 1990 Centru de cultură, iar din 2007 se află sub tutela Muzeului Național George Enescu Bucu­rești, cu titulatura de Secția «Dumitru și Alice Rosetti - Tescanu - George Enescu» Tescani. Dacă n-ar fi existat «Actul de donațiu­ne» al Marucăi, scris la Paris și trimis către autoritățile române, azi sigur n-ar mai fi existat conacul”, explică Ionel Romila, șeful secției.
Muzeul Tescani nu se bucură, ca cele din Liveni și Dorohoi, de mobilierul original, pierdut în anul devastării de după instaurarea regimului comunist. Se păstrează însă pianul la care Enescu a compus aici, precum și alte obiecte personale. Vizitatorii pot admira salonul casei, reamenajat după tiparul epocii, camera panotată, camera Marucăi, transformată în Cameră memorială „Mihail Jora”, precum și camera de lucru a lui Enescu. În curtea conacului se află și biserica ro­setteștilor, ridicată la 1769, aflată azi într-un stadiu avansat de degradare și neamenajată în interior.
După dramaticul parcurs de până în anii ‘80, casa a fost reparată, în viitor urmând a fi supusă unui proces complet de reabilitare. Merăria, o clădire mică, în care boierii depozitau fructele, a fost reabilitată și transformată în sală de expoziție. Acum, la Tescani se desfășoară anual tabere de pictură, de muzică, de fotografie, de balet, de sculptură, au loc evenimente culturale și expoziții, aducând laolaltă artele toate, după dorința Marucăi și-a lui Enescu.