Cristian Mungiu: lecția capului plecat

Îl respect mult pe Cris­tian Mungiu ca cineast. Este unul dintre puținii regizori români contemporani fără rateuri și fără scăderi, ceea ce înseamnă enorm. Filmele sale, unul și unul, sunt printre ceea ce a produs mai bun cinematografia românească după 1989. Despre toate am scris laudativ. Premiile obținute de ele nu sunt conjuncturale, iar calitatea lor a adus un plus incontestabil de imagine României. Este apreciabilă și calitatea de manager cultural a lui Mungiu, și ca distribuitor de film, dar mai ales ca inițiator al retrospectivei Les Films de Cannes à Bucarest, unul dintre cele mai căutate evenimente cinematografice de pe afișul cultural autohton.

L-am apărat pe Cristian Mungiu când o parte a societății românești l-a incriminat pentru cinism, morbiditate sau indife­rență în abordarea temei avorturilor epocii Ceaușescu din controversatul 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile. I-am luat apărarea și când o parte a opiniei publice a văzut un atac antiortodox sau anti-BOR în și mai controversatul După dealuri. S-au lansat atunci întrebări asupra ones­tității regizorului, iar eu l-am creditat. Am trecut cu vederea „șopârla” introdusă gratuit în imageria peliculei: plăcuța de pe gardul mănăstirii care interzicea intrarea eterodocșilor - detaliu mistificator, care contrazice flagrant ospitalitatea proverbială a mănăstirilor noastre, deschise tuturor, indiferent de confesiune. Într-o ficțiune care se pretinde o reconstituire, asta dovedea ori necunoașterea realității (ipoteză infirmată de realismul prezentării vieții monahale din film), ori rea-voință. Eu am trecut peste asta. Dar nu au trecut jurnaliștii festivalurilor inter­naționale, care au dedus „intoleranța” din mănăstirile românești. Deci „șopârla” nu a fost gratuită, ci eficientă! În a fabrica în filigran imaginea unei intoleranțe care nu există. Întrebat de jurnaliștii români, regizorul a motivat că „băgase plăcuța” pentru că așa era scris în cartea Tatianei Nicules­cu-Bran. De ca și cum un regizor de talia lui Mungiu transpune un text ad litteram, iar nu după cum îi cere logica internă a filmului!

Acum, însă, după declarația publică de pe 7 februarie 2018 a lui Mungiu Despre România și imaginea ei după întreruperea proiecției cu 120 BPM, problema onestității regizorului redevine de actualitate. Declarația, echilibrată și doctă, îi trage de urechi pe protestatarii din fața MNȚR, ca pe niște primitivi grobieni, pe care încearcă să-i civilizeze cu superioritatea unui părinte sau educator care și-a surprins copiii făcând gafe impardonabile îna­intea unei importante și temute inspecții. Cărora încearcă să le explice ce e bine și ce e rău, dar din ce perspectivă? Nu a „copiilor” revoltați, a căror opinie nu contează, ci din perspectiva „inspectorilor”, perspectivă care aflăm că a modelat-o și pe cea a preopinentului!

Cine sunt acești „inspectori”? Presa internațională, dar mai ales Franța, cu care aflăm că România se pregătește „intens pentru un sezon cultural bilateral în 2018 și 2019”, al cărui scop este „să combată... stereotipurile cu care ne percem unii pe ceilalți...”.

„Bănuiesc că nu e cazul să vă spun ce imagine avem noi ca români, în străinătate - continuă regizorul. Eu însumi am fost înfățișat într-o caricatură ca cerșetor, în 2013, pe când eram în juriu la Cannes. Am decis atunci, în ciuda tuturor inflamărilor patriotarde din România, ... să lăsăm capul în pământ, nu ne revoltăm în tot felul de proteste publice.”

Nu știu dacă a fost just gestul lui Mungiu. Înclin să îi dau dreptate, dar nu aș vrea să-l văd ca pe o plecare a capului - soluția cea mai proastă în fața occidentalilor! -, ci ca pe o expresie a nobleței în fața gregarității mediatice. Occidentalii au mentalitate de învingători și îi respectă pe cei asemenea lor, nu capetele plecate. Plecarea capului te va așeza pentru totdeauna în rândul celor disprețuiți, pe când afirmarea identității, fie și a uneia diferite, impune respect. Mai ales în Occident.

Ceea ce îl doare pe Mungiu este stereotipia și simplismul cu care sunt percepuți românii şi România în străinătate. E o durere îndreptățită, pe care o împărtășesc pe de-a-ntregul. Și dorința sa de a schimba această imagine e cât se poate de îndreptățită. „Dar dacă vrem să schimbăm imaginea, trebuie să schimbăm conţinutul - conchide regizorul -, nu să cosmetizăm ima­ginea”.

În această privință teoria și practica comunicării îl contrazic. În spatele imaginii unei țări sau unei instituții se află o mașinărie foarte complicată, susținută nu doar de mass-media, ci și de centre de statistică, de publicitate, organisme non-guvernamentale etc. Întregi departamente academice și trusturi de presă se ocupă de ani buni cu așa ceva. Groso modo, imaginea unei țări este construită de fluxurile internaționale de știri și evenimente și doar într-o mică măsură de ceea ce și de cât se întâmplă în ea nemijlocit. Politica știrilor și a evenimentelor modelează percepția și prejudecățile. Știrile pozitive construiesc o imagine pozitivă. Și invers.

Mă mir cum regizorul are atâta înțelegere pentru huliganismul unor tineri protestatari - bine susținuți și organizați - care luptau la Paris pentru impunerea unei identități atât de incerte și discutabile, dar este total refractar și disprețuitor față de protestul altor tineri - conaționalii săi, mult mai puțini, mai slab organizați, mai timizi și nesusținuți, ba chiar huiduiți de agresivii analfabeți ai tabloidelor -, tineri care luptă cum se pricep pentru apărarea unei identități naționale pe cale de dispariție, ale cărei pudoare și frumusețe sunt atât de greu de apărat.