Religie şi ştiinţă
Criza actuală şi suferinţele lăuntrice ale omului

Criza actuală şi suferinţele lăuntrice ale omului

Marta Grădinaru, 10 Decembrie 2011

Societatea contemporană se vede criticată din toate punctele de vedere. Mai mult, crizele, pornind de la cele personale, identitare, până la cele financiare, se acutizează, iar pe fundal apar noi preocupări care încearcă să restabilească un oarecare echilibru intern. Momentan, atât în programele tv, cât şi în sfera social-economică reală, se pune accent pe homo sanitas, alocând bugete semnificative în promovarea religiei sănătăţii, a medicalizării. Totuşi, soluţiile propuse nu par să compenseze golurile lăsate de criza spirituală, aşa cum creşterea economică nu asigură fericirea. Cu cât are mai mult, cu atât omul vrea şi mai mult, însă această sete de infinit nu poate fi potolită prin consumul de orice ţine de materie. În excesul de grijă faţă de trup, omitem sănătatea sufletului, chemarea reală din adâncul omului, fapt ce produce un şoc duhovnicesc.

Auzim uneori că cineva a suferit o hemoragie internă sau un infarct, ceea ce ne duce cu gândul la o stare critică. În termeni medicali este vorba despre diferite tipuri de şoc, respectiv şoc hemoragic sau cardiogen. Ce reprezintă şocul pentru organism? Mai întâi remarcăm că şocul nu afectează strict un singur aparat, spre exemplu aparatul digestiv sau cardiovascular, ci este o tulburare sistemică ce atinge toate organele şi ţesuturile. De pildă, la o persoană implicată într-un accident rutier există posibilitatea să apară o hemoragie care antrenează multiple tulburări interne. Aceste tulburări se desfăşoară sub forma unor cascade: pierderea de sânge determină o irigare insuficientă a organelor - o hipoperfuzie tisulară -, ceea ce implică un aport insuficient de oxigen la celule, şi astfel o suferinţă celulară. Se ştie că celulele au nevoie de o anumită cantitate de oxigen pentru o fiziologie adecvată pentru că au un metabolism aerob. Acest necesar de oxigen nu este satisfăcut în contextul şocului, însă celula reuşeşte să îşi desfăşoare activitatea şi într-un mediu anaerob, deci fără oxigen. Totuşi, această cale metabolică generează formarea unor produşi toxici care potenţează dezechilibrul - disfuncţia multiplă de organe. Când organismul se confruntă cu acest dezechilibru, se pun în mişcare anumite mecanisme compensatorii care au ca scop menţinerea perfuziei tisulare - irigarea sangvină.

În corpul uman există organe privilegiate, adică organe care reprezintă o cheie în susţinerea funcţiilor vitale - creierul şi inima. În condiţii de şoc se iniţiază o direcţionare a circulaţiei sangvine spre aceste organe printr-un proces de vasoconstricţie periferică. Practic, se realizează o gestionare cât mai eficientă a sângelui rămas de pe urma hemoragiei - în periferie se micşorează aportul sangvin pentru a fi centralizat către cord şi creier. Dar, în absenţa unui tratament medical corespunzător, aceste mecanisme compensatorii devin decompensatorii şi agravează starea organismului. Într-adevăr, tratamentul poate stopa acest ciclu de evenimente negative pentru corpul uman, depinde însă când anume se intervine, întrucât timpul deţine un rol foarte important în evoluţia şocului. Adică, în momentul intervenţiei - în ce stare se află organismul? De asemenea, mai sunt încă doi factori care îi influenţează evoluţia: statusul preexistent şi rezerva funcţională a organismului. În cazul în care şocul survine la un om cu o stare de sănătate bună, terapia va avea o rată mai mare de reuşită comparativ cu evoluţia la o persoană cu anumite boli asociate.

Şocul minciunii - pierderea personalităţii

Este interesant că specialiştii definesc şocul drept "exprimarea brutală a dezechilibrului spaţiului extracelular în spaţiul intracelular", adică ceea ce se petrece în afara celulei repercutează imediat în interiorul ei. Aici ne referim la nevoia urgentă de adaptare a celulei la un mediu anaerob, nevoie cauzată de insuficienţa aportului sangvin, fapt ce produce nişte dereglări interne în absenţa factorilor de control - adică a unui tratament adecvat cu rol compensator şi de echilibru. Un mecanism asemănător şocului la nivelul întregului organism se întrevede şi în planul socio-economic. Psihosociologii care au realizat o analiză atentă a societăţii contemporane constată faptul că dezechilibrele dintre materie şi suflet, trup şi duh iau o amploare tot mai mare. Se observă tot mai clar cum contextul economic este cel care determină atitudinea omului, şi nu invers. Mai simplu spus, omul se supune de bunăvoie materiei, în timp ce relaţiile interpersonale se caracterizează printr-o oarecare superficialitate. Omul acordă mai multă atenţie imperativelor exterioare, contextului impersonal - fie acesta economic, comercial, sociocultural - în defavoarea propriului suflet şi, ulterior, a oamenilor cu care comunică.

Pentru a înţelege mai bine, vom aduce în atenţie două remarci ale specialiştilor. Mai întâi ne oprim asupra emblemei lui Narcis, pe care o dezbate sociologul Gilles Lipovetsky: deşi paleta satisfacţiilor personale este mai variată ca oricând, realitatea însăşi indică faptul că bucuria de a trăi se află în declin1. Psihosociologii explică acest paradox prin faptul că oamenii, în general, au tendinţa să se antreneze în shopping sau să se orienteze către consumul divertismentului pentru a compensa lipsa de iubire pe care o resimt fie şi la nivel exterior2. De ce? Pentru că astfel de activităţi ne distrag de la suferinţă, de la înţelegerea şi asumarea responsabilă a unor crize personale, deşi aceste crize ne-ar putea genera, ulterior, o creştere spirituală. Dar înţelegem în mod real sensul unei oarecare dureri - fie aceasta o dezamăgire, un eşec personal, o frustrare sau altele asemenea - pe care o trăim? Sau ne recunoaştem pe noi înşine în latura noastră întunecată şi, pornind de la acest reper, lucrăm la neputinţele personale prin voinţa de autodepăşire? Cel mai adesea se întâmplă să optăm pentru refugierea într-o realitate iluzorie, în adoptarea unor politeţuri formale şi menajări ale sinelui ca să nu ne rănim orgoliile. Astfel, suferinţa celulară îşi găseşte echivalentul în sfera psihosocială, iar aceste frustrări neasumate - asemenea toxinelor - afectează lăuntric omul şi, ulterior, provoacă o serie de dezechilibre.

Evitarea întâlnirii cu sinele şi preferarea unei măşti confortabile care ascunde slăbiciunile noastre atât de ochii celorlalte persoane cu care comunicăm, cât şi de propriii ochi revelează o imaturitate de a ne asuma responsabilitatea asupra faptelor personale - de la un simplu gând până la o atitudine sau un comportament. Dacă ceva nu ne reuşeşte, fie învinuim pe altcineva, fie folosim o exprimare impersonală gen "s-a pierdut cutare lucru", "s-a deteriorat asta". Prin derogarea responsabilităţii repetăm greşeala protopărinţilor de a nu recunoaşte, adică minţim. Credem că ne apărăm demnitatea personală când, în mod real, o anulăm. Mai simplu spus, gustăm din fructul oprit (neînfrânarea) şi nu recunoaştem participarea propriei voinţe la acest act, ca şi cum nu am fi fost cu raţiunea întreagă. Şi, într-adevăr, în acest context, raţiunea noastră este fărâmiţată, iar dispoziţiile lăuntrice se află într-o stare dezordonată, de haos.

Credinţa neclintită, ca medicament

Mai mult, superficialitatea unui atare mod de viaţă se reflectă şi în relaţiile interpersonale şi riscă să afecteze interlocutorul. Eventual, omul se arată dispus să îl asculte pe celălalt, adică îi permite aceluia să-şi deschidă rana interioară, însă următorul pas constă, de cele mai multe ori, într-o compasiune neputincioasă. În acest sens, neputinţa îi revine unui ascultător, care uneori se teme să pătrundă mai adânc în comunicarea cu cel rănit şi să îi stea alături până la vindecare. Cauza principală o reprezintă însăşi lipsa de încredere într-o atare vindecare şi implicit încrederea în om, deşi astfel ignorăm demnitatea la care este chemat omul să devină: "Fiţi şi voi înşivă sfinţi în toată petrecerea vieţii. Că scris este: "Fiţi sfinţi, pentru că Eu sunt Sfânt"" (I Petru, 1, 15-16). Dumnezeu are încredere în om pentru că în fiecare a sădit potenţialul îndumnezeirii - să ne amintim exemple precum Sfântul Apostol Petru, un simplu pescar, neînvăţat, care s-a lepădat de Hristos, a trădat o prietenie în care i s-au încredinţat taine dumnezeieşti, dar a devenit ulterior, după Înviere, unul dintre cei mai fervenţi Apostoli; sau Sfântul Apostol Pavel, un fost mare prigonitor al creştinilor. Desigur că, sub acest aspect, şi în viaţa cotidiană putem sesiza schimbările dispoziţiilor lăuntrice ale semenilor noştri sau chiar ale noastre.

Adeseori avem impresia că anumite răni sunt irecuperabile, însă gândul acesta apare doar în contextul unei comunicări precare marcate de o lipsă acută de încredere. În schimb, medicamentele sunt cu mult mai mult creditate decât voinţa personală a omului bolnav. "Nu mai căutăm soluţiile maladiilor în resursele noastre interioare, ci în acţiunea tehnologiilor moleculare care, pe deasupra, prezintă şi riscul căderii în dependenţă", avertizează Lipovetsky. Treptat, omul îşi pierde autonomia şi ajunge sclavul unor "ceva"-uri, cu alte cuvinte, ajunge să se supună materiei. Epoca sclavagistă a fost criticată, căci se mergea pe principiul "homo homini lupus est", însă astăzi omul nu îşi mai predă voinţa altor oameni, ci exclusiv materiei.

La rândul său, mitropolitul Antonie de Suroj, medic chirurg, defineşte superficialitatea ca pierdere a propriilor profunzimi, ceea ce implică "pierderea contactului cu Dumnezeu" - întocmai cum celula pierde contactul cu oxigenul - când omul "devine străin chiar şi faţă de aproapele"3. Am văzut deja că în cazul şocului hemoragic, scăderea aportului sangvin produce tulburări sistemice în sensul că sunt afectate mai multe organe, nu doar unul. În aceeaşi manieră observăm că o leziune produsă la nivel personal influenţează întreaga noastră viaţă, întregul mod de raportare, iar mai departe, pe fiecare om cu care interacţionăm, dar şi natura care participă deopotrivă la trăirile personale. Adeseori se întâmplă ca omul să prefere o viaţă la suprafaţă de teamă să nu se afunde în cunoaşterea adâncimilor celuilalt pentru că astfel devine responsabil faţă de taina personală încredinţată sieşi. Responsabilitatea presupune să fim părtaşi deopotrivă la bucurii, reuşite, dar mai ales prezenţi în puncte cruciale, în greutăţi sau suferinţe. Or, omul contemporan se eschivează de durere, fără a şti că tocmai acea durere va fi liantul, piatra din capul unghiului a prieteniei, dragostea înfăptuită după îndemnul apostolic "în iubire nu este frică, ci iubirea desăvârşită alungă frica, pentru că frica are cu sine pedeapsa, iar cel ce se teme nu este desăvârşit în iubire" (I Ioan 4, 18). Desigur, citatul biblic se referă la cea mai înaltă formă de iubire faţă de Dumnezeu, cea care se ridică deasupra stării de rob, dragostea ca fii ai lui Dumnezeu, dar "cine iubeşte pe Dumnezeu să iubească şi pe fratele său" (I Ioan 4, 20), iar "mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi" (Ioan 15, 13). Comoditatea caracteristică superficialităţii trădează o neştiinţă, şi anume că în comuniune se dau darurile, iar a iubi pe cineva cu adevărat înseamnă să împarţi cu acela moartea, nu doar viaţa. Iată de ce este important când intervenim cu tratamentul, pentru că uneori poate fi prea târziu, se creează multe decompensări care pot duce la moarte atunci când evoluţia lor nu este stopată.

Unitatea treimică dinlăuntrul omului. Taina persoanei uimeşte

Pe de altă parte, ceea ce încearcă omul să compenseze prin bunuri şi servicii se traduce ca lipsă de iubire. Mulţi se simt neiubiţi, dar nu ceilalţi sunt vinovaţii, ci însăşi persoana care acuză lipsa de afecţiune, şi asta întrucât la baza nemulţumirii personale stau lipsa de smerenie şi acoperirea propriului izvor de iubire. Nu dăruim pentru că nu ni se răspunde sau ca să nu secăm zadarnic acest izvor. Aşadar, dacă lipsa de iubire este problema pe care se fundamentează eşecul propriei vieţi, asta denotă că soluţia o regăsim, de asemenea, în dragoste, cea care aduce armonia, întregeşte ceea ce s-a fărâmiţat. De aceea, liantul oricărei relaţionări şi deci comunicări este dragostea dezinteresată, neprefăcută, nepervertită de vreo patimă, căci "de ne iubim unul pe altul, Dumnezeu rămâne întru noi şi dragostea Lui în noi este desăvârşită" (I Ioan 4, 12). Părintele Stăniloae subliniază că dragostea adevărată se constituie doar pe rugăciune şi detaşarea de patimi, pe o asceză purificatoare, prin care se ajunge la subţierea simţurilor şi, astfel, la deprinderea unei sensibilităţi duhovniceşti. Cel care iubeşte are acces la cunoaşterea tainică a persoanei, astfel încât el topeşte cu dragostea sa neputinţele celuilalt, vede mai curând frumuseţea lăuntrică - sau cea potenţială - a celui iubit şi îi pune în lumină calităţile latente. În baza acestei încrederi implicite, la rândul său, cel iubit tinde să actualizeze şi să confirme chipul care i s-a atribuit4, adică "întru voia Ta dă frumuseţii mele putere" (Psalmi 29, 7). Modelul iubirii absolute ni

l-a arătat Dumnezeu prin jertfirea Propriului Fiu pentru a-l scoate din moarte pe om şi pentru a-l repune în comuniune cu El. Prin gestul euharistic de la Cina cea de taină tradus în veşnicie - antagonic atitudinii lui Adam -, Hristos a restabilit demnitatea umană când Şi-a asumat responsabilitatea pentru păcatul întregii omeniri prin Cruce.

Aşadar, dăruirea de sine în detrimentul protecţiei eului devine acea demnitate suprafirească prin care se reface treptat, în conlucrare cu harul dumnezeiesc, echilibrul dispoziţiilor lăuntrice, dar şi cu mediul extern. Sufletul se situează pe semidreapta materie - Dumnezeu; în el coexistă două puteri: mintea - care-l uneşte cu Dumnezeu, şi senzaţia - care-l alipeşte de materie. De aceea este important raportul de subordonare: dacă spiritul se conduce după minte, atunci trupul i se va supune ei şi va fi în deplină comuniune cu ea, iar puterile lăuntrice se armonizează. Sufletul se comunică trupului şi lucrarea lor converge către Dumnezeu, devenind unitari în simţire întru asemănarea unităţii Sfintei Treimi: minte, raţiune şi duh5. Desigur, se ştie din experienţa oricărui om că "trupul este osârduitor, dar trupul neputincios" (Marcu 4, 38), drept care în cuvintele dinaintea observaţiei suntem îndemnaţi "privegheaţi şi vă rugaţi", iar sfinţii au arătat prin pilda lor de vieţuire, prin asceza purificatoare, că dualitatea dintre materie şi duh se poate transcende pentru ca ulterior să adeverească cuvintele psalmistului: "Dumnezei sunteţi şi toţi fii ai Celui Preaînalt" (Psalmi 81, 6).

Note:

1 Gilles Lipovetsky, Fericirea paradoxală - eseu asupra societăţii de hiperconsum, Ed. Polirom, Iaşi, 2009, p. 135.

2 Ibidem, p. 50.

3 Mitrop. Antonie de Suroj apud dr. Konstantin V. Zorin, Enigmele eredităţii: păcatele strămoşilor şi genele urmaşilor, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011, p. 107.

4 Preot Profesor Dumitru Stăniloae, Ascetica şi mistica Bisericii Ortodoxe, Ed. Institutul Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2002, pp. 366-367.

5 Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua1 Gilles Lipovetsky, Fericirea paradoxală - eseu asupra societăţii de hiperconsum, Ed. Polirom, Iaşi, 2009, p. 135.

2 Ibidem, p. 50.

3 Mitrop. Antonie de Suroj apud dr. Konstantin V. Zorin, Enigmele eredităţii: păcatele strămoşilor şi genele urmaşilor, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011, p. 107.

4 Preot Profesor Dumitru Stăniloae, Ascetica şi mistica Bisericii Ortodoxe, Ed. Institutul Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2002, pp. 366-367.

5 Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua, trad. şi cu note adăugate de preot profesor Dumitru Stăniloae, IBMBOR, Bucureşti, 2006, pp. 274-275., trad. şi cu note adăugate de preot profesor Dumitru Stăniloae, IBMBOR, Bucureşti, 2006, pp. 274-275.

Rubrica "Lumina cunoştinţei. Religia, filosofia şi ştiinţele în dialog" este realizată cu sprijinul Fundaţiei "John Templeton" din SUA, în cadrul unui proiect desfăşurat de Universitatea "Al. I. Cuza" Iaşi şi Universitatea Bucureşti, în cooperare cu Patriarhia Română.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!