Cum a devenit scriitorul Edgar Quinet un mare prieten al României

Ion Mitican, 13 Septembrie 2008

Evocându-l săptămânile trecute pe Gheorghe Asachi, ne-am întâlnit şi cu Ermiona, fiica sa căsătorită cu scriitorul şi istoricul francez Edgar Quinet. Fiind o figură remarcabilă a ţării de dinaintea Unirii şi aproape uitată în zilele noastre, ne propunem s-o reamintim în rândurile următoare. Cu ajutorul Hermionei şi al lui Gheorghe Asachi, Quinet a cunoscut temeinic istoria românilor. Căpătase o dragoste filială pentru socrul întâlnit prin 1855, îi recunoştea meritele, îi aprecia lucrările şi activităţile în domeniul culturii şi învăţământului, considerându-l „omul care a contribuit la trezirea şi la renaşterea poporului român“.

(http://mitican.romblog.ro/)

Ermiona sau Hermiona (n. 1821) şi fraţii ei Dimitrie (n. 1820) şi Alexandru (n. 1822) erau copiii Elenei (Eleonora) Tayber şi ai primului ei soţ, Kiriako Melirato. Rămasă văduvă şi revenind la părinţii din Viena, Eleonora Tayber - fiica compozitorului vienez Franz Tayber - avea să se căsătorească cu Gheorghe Asachi, agentul diplomatic al domnitorului Ioniţă Sturdza (din noiembrie 1822) în capitala imperiului austriac, unde a rămas vreo 5 ani pledând cauza Moldovei. Însoţirea se săvârşea prin 1826, înainte de terminarea misiunii. Om de caracter şi mare înţelegere, Asachi i-a înfiat, totodată, şi pe cei trei copii mici ai Eleonorei.

Întorşi în capitala Moldovei, cei cinci au locuit în chiliile de la „Sf. Trei Ierarhi“ până la incendiul din vara anului 1827, construindu-şi apoi o casă încăpătoare la marginea Copoului, cu şapte odăi la etaj şi cinci la parter, alături de o sală mare pentru tiparniţa gazetei „Albina românească“, înfiinţată în 1829.

Ambii soţi şi-au dedicat viaţa culturii naţionale, Asachi ocupându-se de activităţile culturale, şcolare şi editoriale, iar Elena de acele muzicale, fiind compozitoare şi talentată pianistă. Salonul lor fiind totdeauna deschis, prin anul 1835, aici se întâlneau oamenii de cultură ai timpului, la concerte şi şezători literare animate de Elena Asachi, fiica sa, Hermiona - scriitoare şi muziciană -, fiii Dimitrie Asachi, erudit matematician şi topometru, Alexandru Asachi, talentat grafician, şi mezina Eufrosina, la fel, muziciană şi scriitoare.

Tânăra văduvă pleacă la Paris

Hermiona, născută în 16 decembrie 1821, la Viena, şi pasionată de literatură şi istoria veche, traducea încă de la 18 ani (în 1839), începând cu nuvela „René Paul şi Paul René“ de Emile Deschamps, publicată în „Almanahul literar“, editat de Institutul Albinei şi apreciată mai târziu de Mihai Eminescu. Beneficiind de cunoştinţele tatălui, cunoscător a vreo 6 limbi străine, şi ale mamei, muziciană recunoscută, Ermiona şi-a însuşit o bogată cultură, devenind pianistă eminentă şi fină interpretă la harfă.

Rămânând foarte tânără văduvă cu un copil, George, născut la 18 august 1839, după căsătoria cu principele Alecu Moruzi, Hermiona pleca la Paris pentru a-şi desăvârşi studiile (1841-1845), părintele dorind să aibă o serioasă pregătire spirituală.

Parisul, oraşul luminii, era zenitul spre care se îndreptau ochii tinerilor înstăriţi. Din acest motiv, înainte de revoluţia din februarie 1848, la Paris studiau peste o sută de tineri români uniţi într-o societate şi extaziasmaţi de conferinţele tulburătoare a trei prieteni: poetul polonez Adam Mickiewicz, care susţinea cu ardoare eliberarea popoarelor înrobite în frunte cu Polonia, istoricul Jules Michelet şi tribunul combatant al viitorului, filosoful Edgar Quinet.

Cei trei alcătuiau celebra „trinitate revoluţionară“ a anilor 1843-1847 de la „Collčge de France“, cu mare trecere printre studenţi. Sub influenţa lui Mickiewicz, mulţi contemporani vedeau Polonia ca salvatoarea Europei de invaziile răsăritului, Principatelor dunărene dându-li-se mai mică importanţă, fapt reproşat de Dimitrie Brătianu profesorului Michelet, prin 1850.

Mai multă înţelegere pentru cauza română avea profesorul de literatură străină Edgar Quinet, căruia studenţii românii, conduşi de Dimitrie Brătianu, i-au făcut o manifestaţie de recunoştinţă la 17 ianuarie 1847, pentru bunăvoinţa ce-o manifestase faţă de patria lor. Felicitându-l de Anul Nou, au primit un mesaj de la Quinet în 3 ianuarie 1847, în care arăta că este de datoria sa sprijinirea României.

Edgar Quinet, înfocat republican, este nevoit să plece în exil

Edgar Quinet se născuse la Bourg, în 1803, făcuse colegiul la Lyon, se înscrisese la Politehnică, dar având chemare pentru literatură, urmase dreptul şi literele la Paris şi studiase filosofia la Heidelberg, centrul romantismului german, luând licenţa de filosofie şi latină la Strasbourg. În Germania, cunoscând pe tânăra Minna Morę, se căsătoreau prin 1834.

Numit mai întâi profesor de literatură străină la Lyon (1839-1840), a fost chemat apoi la „Collčge de France“ la Catedra de Literatura meridională, cursurile sale publice atrăgând sumedenie de ascultători. Cu prilejul acestor conferinţe, profesorul a cunoscut-o pe Hermiona, întâlnită şi în casa unei prietene comune, Bianca Milesi Mojon, luptătoare pentru eliberarea Balcanilor. Datorită activităţii sale istorico-literare, era în contact cu grupul intelectual care se afla şi Hermiona cu alţi tineri români ai asociaţiei studenţeşti, adepţi ai ideii unirii Moldovei şi Munteniei.

Însufleţit de viziunea libertăţii republicane, profesorul a participat activ la revoluţia din 1848, care la 22 februarie abolea monarhia. Fiindcă în 2 decembrie 1851, Louis Napoleon Bonaparte, preşedintele ales al Republicii, şi-a prelungit de la sine atribuţiile pe zece ani, la 2 decembrie 1852 proclamându-se împărat, Quinet, ca şi Victor Hugo şi alţi intelectuali rămaşi fideli ideilor republicane, devenea adversar al acestuia.

Revocat de la „College de France“, urmărit, intransigentul democrat reuşea să emigreze cu ajutorul Hermionei şi al prietenei sale, principesa Maria Cantacuzino, fiica lui Neculai Canta din dealul Copoului, sosită şi ea prin 1850 în Franţa. Mulţi dintre intelectualii proscrişi se întâlniseră în salonul principesei, soţul acesteia, Alecu Cantacuzino, fiind dregător al Moldovei. A trecut graniţa, în Belgia, ajungând la Bruxelles la 12 decembrie 1851, ca însoţitor al principesei cu numele de Golesco, folosind paşaportul pus la dispoziţie de Al. G. Golescu, unul dintre Goleştii şi ei emigranţi după înfrângerea revoluţiei bucureştene.

Arhiva şi lucrările filosofului au fost salvate de Ermiona care l-a urmat, devotată, în Belgia şi apoi în Elveţia. L-a găsit singur, trăind modest într-o cămăruţă abia mobilată. Întreprinzătoare, Ermiona „l-a pus la adăpostul trebuinţelor, împărţind cu dânsul averea ei, ea asigurând traiul şi libertatea muncii. Ea îi aducea şi mai mult: tinereţea unei inimi simţitoare, devotamentul şi pietatea unui discipol“ (Alfred Mezieres).

Cei doi se căsătoresc în 1852

Generozitatea caracterului ei este confirmată şi de scrisoarea profesorului adresată prin decembrie 1851 lui Asachi, prin care cerea încuviinţarea căsătoriei cu Hermiona, mărturisind că dânsa îi inspirase o „afecţiune religioasă“. O admira ca pe o „fiică, amică şi mamă“ şi-i purta respect de şase ani. Din scrisoare reieşea că Hermiona fusese cea mai bună prietenă a familiei, „a celei care m-a ridicat“.

Mai târziu se afla că soţia (Minna Moré), decedată la 11 martie 1851 din cauza unei congestii pulmonare, înainte de finalul bolii, i-ar fi cerut Hermionei să aibă grijă de Edgar.

Ajutaţi financiar de Gh. Asachi, care a făcut fiicei o dotă importantă în 1852, cei doi se căsătoreau în iulie a aceluiaşi an, la Primăria oraşului Bruxelles. În acest scop, Asachi împrumutase o sumă de galbeni, ipotecând casa (după Mircea Ciubotaru, „Asachi necunoscut“). Neputând plăti datoria, mai târziu locuinţa avea să fie scoasă la mezat.

Căsătoriţi, cei doi şi-au descoperit şi afinităţi muzicale, Quinet cântând la vioară, iar Ermiona la pian şi harpă.

Deşi între ei exista o diferenţă de vârstă de vreo 18 ani, Hermiona fiind născută în 1821, iar Quinet în 1803, cei doi au trăit într-o ideală comuniune, tânăra soţie ajutându-l cu devotament la elaborarea şi tipărirea lucrărilor, fiindu-i totodată sfetnic. Cu ajutorul ei şi al lui Gheorghe Asachi, Quinet a cunoscut temeinic istoria românilor. Căpătase o dragoste filială pentru socrul întâlnit prin 1855, îi recunoştea meritele, îi aprecia lucrările şi activităţile în domeniul culturii şi învăţământului (ctitor al Şcolii de ingineri, Academiei, Teatrului, Conservatorului, Bibliotecii Academiei, Şcolii de Arte şi Meserii), considerându-l „omul care a contribuit la trezirea şi lsrenaşterea poporului român“ („Dernieres paroles“).

19 ani grei de exil

Proscrişi prin Decretul din 9 ianuarie 1852, soţii au îndurat exilul 19 ani, până la căderea celui de al doilea imperiu, la 4 septembrie 1870, când împăratul a fost înlăturat şi s-au putut întoarce la Paris. Zilele dureroase ale înstrăinării de patrie au fost consemnate în „Memorii din Exil“, scrise de Ermiona (Madame Edgar Quinet) şi publicate în 1868 de Librăria internaţională din Paris.

Edgar Quinet petrecuse exilul dedicându-se scrisului, elaborând mai multe lucrări şi ocupându-se de educaţia fiului Hermionei, George Moruzi, născut în Iaşi la 18 august 1839, unde a rămas în îngrijirea bunicului până la vreo opt ani, fiind apoi adus la Paris pentru şcolire. Mutat la Bruxelles, s-a îmbolnăvit „de piept“ (probabil de ftizie), murind la 2 martie 1856, când avea doar vreo 16 ani şi jumătate, îndurerând mama şi pe Edgar Quinet care îl considera „fiastru“ (fiu vitreg), ca şi jurnalele belgiene şi franceze ce consemnaseră tragedia.

Copleşit de durere, bunicului de la Iaşi marca durerosul eveniment pe „stâlpul amintitoriu“ ridicat în curtea casei cu inscripţia: „Memoriei lui George Moruz, născut Iassy 1840, răposat Bruxel 1856, bunicul său Gh. Asaky“.

Scriind despre Georges, Edgar Quinet îi dedică mai multe pagini intitulate „Memoriei lui George Moruz“, în care arăta caracterul extraordinar al copilului. La inhumarea lui George au cuvântat mai mulţi „proscrişi“, iar Ermiona, înecată de plâns, i-a citit rugăciunile strămoşeşti în limba română (lipsind un preot ortodox), apoi i-a dat ultimul sărut pe obrajii îngheţaţi şi ochii rămaşi deschişi, cu o duioasă privire de resemnare.

Quinet a convins marile puteri că românii formează o naţie

Nerenunţând la lupta pentru ridicarea din robie a celor oropsiţi, în timpul exilului, Quinet dădea un ajutor neprecupeţit poporului român. Terminându-se războiul Crimeii, în anul 1856, puterile apusene s-au întrunit în congres la Paris pentru a stabili condiţiile păcii cu Rusia şi alcătuirea Europei. Fiindcă Principatele dunărene, Moldova şi Muntenia, aspirau de mai multă vreme spre Unire, doleanţa lor găsea sprijin la Franţa şi, parţial, Anglia, însă se opunea Turcia, care nu accepta slăbirea imperiului, cât şi Austria, bănuitoare că statul românesc va fi atrăgător pentru Transilvania. Ideea Unirii avea nevoie de sprijinul opiniei publice.

Încurajaţi de colegii lor francezi, emisarii români au început o campanie de presă, dar se simţea nevoia ca problema să fie susţinută şi de o mare personalitate europeană, cu trecere la public şi încredere la congresişti. S-a oferit tribunul Revoluţiei din februarie 1848, istoricul şi scriitorul Edgar Quinet, apărătorul libertăţii naţiunilor, stimat de intelectualitatea întregii Europe.

Stimulat de Hermiona, dotat cu materiale documentare şi cronicile lui Şincai şi P. Maior, de Gh. Asachi, care l-a vizitat în 1855, şi susţinut de patrioţii din Principate, la Bruxelles apărând „Lâ Etoile du Danube“, gazeta politică ieşeană „Steaua Dunării“ editată de Mihail Kogălniceanu, şi cunoscând lucrarea prietenului Michelet, închinată revoluţiei române, Quinet a scris cu suflet mai multe materiale documentare despre români („Les Roumaines“).

Cum nu mai era timp de tipărit un volum, căci Congresul marilor puteri începea la 25 februarie 1856, în numărul din 15 ianuarie 1856 al prestigioasei reviste „Revue des deux mondes“ publica primul articol, tratând limba şi originea românilor, iar în numărul din 1 martie înfăţişa tragedia poporului român, silit mereu să lupte cu vecini acaparatori.

Astfel, opinia publică, cât şi membrii Congresului, cititori ai celei mai importante reviste pariziene, aflau că românii din ambele principate au o tradiţie, o limbă - marcă de nobleţă a latinităţii -, o istorie şi o religie comună, „toate elementele unei ţări unitare“. România era sora Franţei, Italiei, Spaniei şi Portugaliei.

Arătând rolul clerului în ridicarea poporului din robia străină, Quinet îl numea în mod deosebit pe Veniamin Costache „un om de-o puritate rară“ sau „tipul sfântului pe pământ“, care a înălţat biserica naţională şi a îndrituit învăţământul în limba română. Cita, de asemenea, simţământul patriotic al româncelor şi uşurinţa cu care tinerii români îşi însuşeau limbile străine, dar purtau în suflet năzuinţa întoarcerii acasă, pentru înălţarea patriei. „Am regăsit o lume pierdută pe care s-o pierdem din nou?“, întreba, emoţionat, eruditul filosof pe miniştrii marilor puteri, îndeosebi fraţi de latinitate, dându-le motivarea ştiinţifică a cerinţelor româneşti.

Convinşi de trimişii Principatelor, de patrioţii români, de studiul lui Quinet şi cu sprijinul eficace al lui Napoleon al III-lea, membrii Congresului acceptau tacit necesitatea unui stat românesc, pentru echilibru în răsăritul Europei. Efectul se vedea la Convenţia anului 1858 (22 mai), când Principatele se bucurau de mai multă atenţie din partea marilor puteri şi se promovau dorinţele Unirii cu doi domnitori şi o Comisie centrală la Focşani, fapt care a înlesnit dubla alegere a lui Cuza în 1859 şi înfăptuirea marelui vis.

Materialele lui Quinet au fost publicate în volumul „Les Roumaines“, lucrarea bucurându-se de largă apreciere, istoricul Jules Michelet considerând-o un basorelief din Columna lui Traian. Mai mulţi istorici îl felicitau, iar D. Brătianu, C.A. Rosetti şi M. Kogălniceanu mulţumeau emoţionaţi de sprijinul acordat Principatelor de marele tribun al Franţei democrate şi generoase.

Tradusă din franceză sub titlul „Românii Principatelor Dunărene“, lucrarea se şi publica în mai 1856 de Gh. Asachi, la Tipografia Institutului Albinei. Articolele din revistă entuziasmau pe românii aflaţi la Paris, care i-au trimis, emoţionaţi, scrisori pline de recunoştinţă, în care îl socoteau „fidelul interpret al visurilor româneşti“. În toamna anului 1860 şi în primăvara anului 1861, „scumpa prietenă Hermiona“ primea scrisori duioase şi de la doamna Elena Cuza, aflată la Paris.

Apreciind nobila intervenţie a lui Quinet în apărarea românilor, Nicolae Iorga avea să scrie: „Nu se poate spune că paginile avântate ale acestui creator de curente au rămas fără efect asupra deciziunilor diplomatice care ne-au permis să ne întemeiem o singură patrie între Carpaţi şi Dunăre!“

„Viaţa lui Edgar Quinet, un imn adus Libertăţii şi Dreptăţii“

Forţaţi de dezordinele din capitala Belgiei, soţii se mutau apoi în Elveţia (1858). Prin august 1859, împreună cu Victor Hugo, refuzau amnistia acordată de împăratul Napoleon. Primăvara anului 1861 le aducea bucuria vizitei părinţilor de la Iaşi, iar mai târziu, a poetului George Sion. Hermiona trăia apoi durerea decesului duiosului său părinte, Gh. Asachi, la 12 noiembrie 1869.

Încetând exilul, după căderea imperiului şi proclamarea celei de a III-a republici, la 6 septembrie 1870, proscrişii se întorceau la Paris.

Militant fervent, în februarie 1871, Quinet era ales deputat la Paris pe listele stângii republicane, alături de Victor Hugo şi Leon Gambetta, dar în dezacord cu acţiunile Comunei revoluţionare dintre martie-mai 1871.

Obosit şi bolnav, la 27 martie 1875, Edgar Quinet moare, plâns la mormânt de bunul său prieten şi tovarăş de credinţă Victor Hugo.

Hermiona a rămas singură, timp de 25 de ani, să-i poarte credincioasă amintirea. Pentru dânsa şi mulţi contemporani, „viaţa lui Edgar Quinet reprezenta un imn adus Libertăţii şi Dreptăţii şi o dăruire ideilor generoase“.

La aflarea tristei veşti, gazetele româneşti regretau pierderea „nobilului suflet“, care, „cu sprijinul soţiei sale, Hermiona, fiica cărturarului Gheorghe Asachi, a adus uriaşe servicii Ţărilor Române“.

Cu ocazia centenarului naşterii eroului, în 1903, o stradă bucureşteană lua numele „Edgar Quinet“.

Hermiona se sfârşeşte în 1909, la Paris

Cucernică şi devotată ca o vestală, Hermiona s-a îngrijit de editarea celor vreo 30 de volume cu operele neuitatului soţ, i-a dedicat pagini cu trăiri („Memorii din exil“, „Cincizeci ani de prietenie Michelet - Quinet“) şi l-a urmat credincioasă la 9 decembrie 1909.

Păstrase vie, în minte, imaginea Iaşului îndepărtat. Dorise să-l revadă la dezvelirea statuii părintelui Gh. Asachi, săvârşită duminică, 14 octombrie 1890. Ziarul „Ecoul Moldovei“ din 1 octombrie îi anunţase prezenţa, dar din cauza anilor tot mai grei, n-a putut veni. A fost de faţă nepotul Gheorghe Asachi (Assaky), chirurg şi profesor la facultatea de Medicină din Bucureşti (fiul locotenent-colonelului Alecu Asachi), care a participat la dezgroparea osemintelor bunicilor, la slujba de la Mitropolie şi la pelerinajul săvârşit pe străzile Ştefan cel Mare, Golia (Cuza Vodă), cu oprire în faţa Bisericii „Trei Ierarhi“, unde se aşezase statuia şi se pregătise o criptă. Evocându-i contribuţia tacită la cauza Unirii, un participant a citit câteva cuvinte din scrisoarea lui Quinet adresată lui Michelet, în 1855, după vizita expresă ce i-o făcuse bătrânul cărturar (la 67 de ani), venit cu trăsura tocmai de la Iaşi: „Sunt foarte fericit de a fi cunoscut pe socrul meu şi voiesc să mă achit de obligaţia pe care mi-am luat-o faţă de români“.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!