Documentar
Cum au incendiat soldaţii sovietici Mănăstirea Cocoş

Cum au incendiat soldaţii sovietici Mănăstirea Cocoş

George Enache, 14 Mai 2010

În memoriile sale de detenţie, intitulate "Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru" (Bucureşti, Editura Humanitas, 1990), Constantin Noica povesteşte o întâmplare petrecută în 1944 la "o mănăstire de maici din Moldova, ocupată de trupele sovietice biruitoare". Revenite, după urgie, din refugiu, maicile au găsit un bilet cu un conţinut neaşteptat: "Comandantul trupelor care au ocupat mănăstirea vă declară că a lăsat-o neatinsă şi vă cere să vă rugaţi pentru sufletul său".

Această întâmplare a constituit pentru marele filosof prilejul unor reflecţii de mare fineţe referitoare la condiţia şi conştiinţa biruitorului, spusele lui Noica fiind mai apoi întoarse pe toate feţele de către diverşi exegeţi. Dincolo de aceste reflecţii, asupra cărora nu insistăm acum, există faptul istoric obiectiv, care nu era cunoscut în acea perioadă, că ofiţerii sovietici au primit indicaţii ca să împiedice profanarea lăcaşelor sfinte de pe teritoriul României.

Simbolul altarului nepângărit

Motivaţia unui asemenea gest era cât se poate de simplă: sovieticii aveau tot interesul ca să-şi câştige simpatii într-un spaţiu până mai ieri profund ostil. Una din principalele teme ale propagandei antisovietice în rândurile societăţii româneşti înainte de 1944 era cea a ateismului distrugător promovat de autorităţile de la Moscova în teritoriile aflate sub control. Societatea românească, profund ataşată bisericii şi valorilor creştine, privea cu oroare la modul cum sovieticii profanau şi distrugeau altarele şi cum omorau pe preoţi şi pe credincioşi.

Nu întâmplător, campania din Est a armatei române din perioada 1941-1944 a fost privită ca şi o cruciadă împotriva ateismului comunist. În teritoriile sovietice unde au ajuns autorităţile şi armata română a existat o politică sistematică de refacere şi sfinţire a bisericilor şi de reîncreştinare a populaţiei, fapt care s-a bucurat de un ecou remarcabil în rândurile populaţiei locale, doritoare să revină la umbra Bisericii.

În momentul în care soldaţii români au trebuit să se retragă de pe teritoriile ocupate, ei au lăsat bilete asemănătoare cu cel de mai sus, prin care cereau ca bisericile refăcute şi resfinţite să nu mai fie profanate. Mai mult, la ordinul autorităţilor, armata română în retragere nu a distrus nici un obiectiv economic, cultural sau de altă natură, mai ales că multe fuseseră refăcute prin eforturile soldaţilor.

Biruitorul,

între respect şi silnicie

Acest lucru i-a forţat şi mai mult pe sovietici, care au căutat să demonstreze că nu sunt nişte sălbatici, aşa cum erau prezentaţi în propaganda de dinainte de 1944, ci aliaţi demni şi civilizaţi ai României, noul partener în lupta împotriva hitlerismului. Cunoscând sensibilitatea românească în ceea ce priveşte bisericile, trupele sovietice au primit astfel ordin să nu profaneze sfintele lăcaşe.

Cu toate acestea, documentele epocii consemnează numeroase abuzuri făcute de soldaţii sovietici la adresa populaţiei româneşti, mai ales din zona de est a ţării. Locuitorii acestei zone fuseseră deja nenorociţi în vara anului 1941, când armatele româno-germane, pregătite să treacă Prutul, au trăit pe seama lor. După prăbuşirea frontului în august 1944, soldaţii sovietici şi-au rotunjit proviziile tot pe seama bieţilor ţărani sau ale mănăstirilor.

Mănăstirile sau bisericile de mir nu au fost profanate (desacralizate), însă multe dintre ele au fost golite de resursele de hrană şi în incinta lor au fost instalate posturi de control ale armatei sovietice. Una din aceste mănăstiri a fost Cocoşul, atunci parte a Episcopiei Galaţilor.

Un incendiu devastator

Despre modul cum a fost afectată mănăstirea de incendiul din 1946 şi despre cauzele acestei nenorociri, aflăm din următorul document:

"Proces Verbal, astăzi 28, luna iulie, anul 1946

Subsemnaţii membri ai Consiliului Economic din Sfânta mănăstire Cocoş, judeţul Tulcea, convocaţi fiind în cancelaria Sfintei Mănăstiri de către părintele Cleopa Grigoraş, stareţul Sf. Mănăstiri, unde cu toţi fiind cuprinşi de o mare durere sufletească pentru pierderea suferită de Sf. noastră mănăstire prin incendiul ce a izbucnit la clopotniţă în următoarele împrejurări:

În seara zilei de 27 iulie a.c. pe la orele 16 s-au suit în clopotniţă doi oameni de serviciu pentru a trage clopotele pentru vecernia Duminecii ce urma, cu care împreună s-au suit în clopotniţă şi trei soldaţi sovietici care aveau camera de locuit lângă clopotniţă.

Pe la orele 18, adică după două ore de la tragerea clopotelor, în care timp s-a făcut vecernia şi acum fiind seară, am fost puşi în faţa uneia din cele mai mari nenorociri care am putut a o vedea vreodată.

Focul a luat naştere de la podul unde erau instalate clopotele şi care s-a aprins cu o repezeală nemaipomenită, cuprinzând întreaga clădire a clopotniţei, slobozind un fum negru.

Cu toată strădania noastră, care cu toţii am contribuit împreună cu lucrătorii care se mai aflau cu căldările şi butoaiele cărând apă am putut localiza incendiul care ameninţa să ardă şi corpul de case din dreapta clopotniţei.

În urma acestui incendiu s-au distrus complet cele patru clopote care au căzut jos la primul etaj şi s-au topit complet rămânând Sf. Mănăstire fără nici un clopot, plus lemnăria şi acoperişul clopotniţei care au ars complet.

Din informaţiile primite, incendiul se datoreşte celor trei soldaţi sovietici care aveau un corp de gardă chiar în camera de lângă clopotniţă şi care, după cum spun oamenii care au tras clopotele după izbucnirea incendiului în tot timpul cât au tras ei clopotele, au fumat ţigări atât sus cât şi după ce s-a dat jos cu toate că localul clopotniţei nu era prielnic acestui fapt.

Menţionăm că aceşti soldaţi sovietici, după cum am spus, aveau un corp de gardă în Sf. Mănăstire şi se ocupau cu urmărirea dezertorilor sovietici. Dăm mai jos numele lor după cum urmează: litinantul Deregur Ivan Vasilovici, sergent Beletin Vasile Teodorovici, soldatul Filipenco Visarion Alexievici, soldatul Donţor Serghie Loghinovici din unitatea militară sovietică nr. 36.943.

Aceşti militari sovietici, când au văzut poliţia română în cadrul Sf. Mănăstiri şi li s-a cerut legitimarea, s-au opus şi nu au vrut să se legitimeze decât cu mare greutate, iar după aceasta imediat au părăsit mănăstirea în direcţia comunei Niculiţel, care fiind întrebaţi au răspuns că merg unde le este comandantul.

Drept pentru care am adresat prezentul proces verbal în dublu exemplar, din care unul se va înainta Sfintei Episcopii Galaţi iar unul se va păstra în registrele de şedinţe ale Sfintei Episcopii".

Clopotele tac ani de zile

Pagubele, care au fost evaluate la 200.000.000 de lei, valoarea anului 1946, au fost prezentate episcopiei, care la rândul ei a cerut Ministerului Cultelor să întreprindă demersurile necesare pentru ca toţi cei vinovaţi să plătească. Cum armata sovietică şi-a exercitat de această dată "dreptul" de biruitor, chestiunea a rămas suspendată până în 1954, când episcopul Chesarie Păunescu reuşeşte să găsească fondurile necesare pentru restaurarea mănăstirii, stareţ fiind părintele Damaschin Duroş. Cu acest prilej, clopotniţa a primit două clopote noi, ca să se ia din nou la întrecere cu glasul cocoşului legendar, care explică numele mănăstirii.

▲ Bogăţia mănăstirii a ispitit nelegiuiţii

Vestită astăzi pentru faptul că adăposteşte cinstitele moaşte ale martirilor Zoticos, Attalos, Kamasis şi Philippos de la Niculiţel, Mănăstirea Cocoş este una din marile lavre ale Dobrogei şi României, căpătând, după revenirea Dobrogei la patria-mamă în 1878, o importanţă deosebită. Mereu cu un număr mare de călugări vieţuitori, cu averi întinse (vii, fâneţe, locuri de pescuit, animale, livezi), Mănăstirea Cocoş a fost un motiv de fală pentru episcopii de la Dunărea de Jos care, timp de peste un secol, au avut sub cârmuirea lor acest sfânt lăcaş.

Bogăţia mănăstirii a constituit însă şi o ispită. În vara anului 1944, bunurile mănăstirii sunt prădate, mai ales vestitele crame ale Cocoşului. Călugării au luptat din greu pentru a pune în ordine viaţa economică a mănăstirii, pentru a-şi asigura cele necesare vieţii de zi cu zi şi a sprijini şi nevoile episcopiei, lovită crunt de război. Procesele-verbale din acea perioadă ale Consiliului economic al mănăstirii arată ce greu reuşeau monahii să se chivernisească, mai ales că în 1946 partea de est a României e lovită de o secetă cumplită. În acest context şi aşa greu, mănăstirea primeşte în iulie 1946 o lovitură grea, în momentul când clopotniţa şi alte dependinţe sunt mistuite de flăcări. Faptul era cu atât mai rău, cu cât mănăstirea fusese deja lovită de cutremurul din 1940 şi se încerca, în condiţiile de atunci, să se refacă clădirile afectate.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!