Theologica
Cunoașterea adevărată și împărtășirea de Duhul lui Dumnezeu

Cunoașterea adevărată și împărtășirea de Duhul lui Dumnezeu

Ioan Sergiu Lungu, 17 Septembrie 2015

"Aceasta este viața veșnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Iisus Hristos, pe Care L‑ai trimis” (Ioan 17, 3). Acest text scripturistic este foarte des întâlnit și folosit atât în teologia de școală, cât și în viața Bisericii. Pentru cei mai mulți exegeți, în discursul Sfântului Evanghelist Ioan viața veșnică și viața se referă la aceeași realitate teologică: viața adevărată, deplină, nestricăcioasă, nelimitată de moarte, în contrast cu viața înșelătoare, nedeplină, stricăcioasă și muritoare pe care o propune lumea căzută.

Care sunt temele teologice din textul nostru pe care ne propunem să le ana­lizăm? Prima temă teologică este viața veșnică - temă centrală a Evangheliei după Ioan. Ceea ce la sinoptici întâlnim sub titlul de Împărăția lui Dumnezeu / a cerurilor la Ioan o găsim sub titlul de viață veșnică. Această sintagmă este fără îndoială marca eshatologiei.

Cum este definită viața veșnică? A cunoaște pe singu­rul/unul Dumnezeu adevărat și pe Iisus Hristos pe care L‑a trimis. Din această definiție extragem cealaltă temă pe care ne propunem să o analizăm: gnoseologia - cunoașterea lui Dumnezeu. Folosirea verbului a cunoaște la timpul conjunctiv prezent indică acțiunea continuă de cunoaștere[1]1, nu o cunoaștere care se dobân­dește dintr‑odată, ci o cunoaștere care presupune un proces continuu care se desfășoară în prezent, nu în viitor. Cei mai mulți exegeți afirmă că nu e vorba de o cunoaștere cognitivă (din gândirea elenistă), ci de o trăire în relație cu Dumnezeu2.[1] Această cunoaștere nu este doar intelectuală, nu este doar informație, ci presupune încredere, relație personală, cre­dință. Această cunoaștere avansează de la intelect la relație personală și comuniune[1]3, nu mintea fiind organul cunoașterii, ci inima.4 Părintele Sofronie Saharov, în urma cercetării lui Dumnezeu, mărturisește că în afara experienței vii a lui Dumnezeu, singură informația intelectuală nu duce la ceea ce este sensul credinței noastre - cunoașterea lui Dumnezeu5. Ba mai mult, el spune că „experienţa de veacuri a teologiei academice a dovedit dincolo de tăgadă că sunt cu putinţă cazuri când stăpânirea unei vaste erudiţii în teologia ştiinţifică se însoţea de absenţa credinţei vii, adică, în realitate, de o totală necunoaştere de Dumnezeu”6. Dacă erudiția teologică este lipsită de credință, riscă să fie o bogăție care nu numai că nu ne ajută, ci, dimpotrivă, devine obstacol în calea cunoașterii lui Dumnezeu.

Singurul Dumnezeu adevărat se referă la faptul că trebuie să recunoaștem un singur Dumnezeu, în contrast cu idolii care caută să ne corupă. Andrei Scrima ne spune că această precizare arată că există și dumnezei neadevărați, dar mai mult riscul de a ne face idoli din propriile gânduri și păreri: „Nu vorbește neapărat de idoli, ci de faptul că înlăuntrul omului însuși există o forță negativă care naște dumnezei mincinoși, ea fiind motivul și sursa tuturor acestor dumnezei. Există în om o înclinație spre autovenerare și el proiectează această înclinație în afară, asupra unor entități pe care le ia drept oglindă a propriului eu și cărora li se închină: de pildă se închină regilor (într‑o etapă inițială) sau anumitor gânduri, care se preschimbă pentru el, fără să‑și dea seama, în idoli interiori, cum ar fi gândul dominației asupra celorlalți prin avere sau prin inteligență sau înălțându‑se deasupra lor prin izolare sau prin strădania de a fi diferit etc. Cu toții avem o înclinație spre a fi slujiți... Nu mai suntem sănătoși, feriți de boala idolatriei”7. Deci singurul Dumnezeu adevărat este pus în contrast cu tendința omului de a se sluji pe sine, cu idolii din sine, cu părerea de sine și cu tendința de a exploata pe aproapele din iubirea de sine. Deși avem părerea că ne salvăm, această poziționare este una eronată și cu siguranță nu împlinește scopul existenței noastre. Vindecarea de această așezare vine prin Iisus Hristos, „Care nu a căutat nici o mărire pentru sine”8.

Sunt folosite două titluri hristologice: Iisus și Hristos. Iisus - se referă la aspectul pământesc al Domnului sau la titlul de pe cruce (Ioan 19, 19), (pentru unii exegeți cunoașterea lui Dumnezeu este realizată prin lucrarea lui Hristos pe cruce). Al doilea titlu hristologic,cuvântul grecesc Hristos, este traducerea ebraicului Mesia, care în iudaism trimite la lucrarea de mântuire a lui Dumnezeu.

Cunoașterea singurului Dumnezeu adevărat se face prin intermediul lui Iisus Hristos pe Care L‑a trimis. Mulți exegeți apuseni spun că numai în Iisus Hristos putem să‑L cunoaștem pe Dumnezeu, deoarece S‑a revelat doar în Persoana Fiului. Temeiul cunoașterii în Fiul este faptul că El este în același timp Dumnezeu adevărat și om adevărat. Unirea celor două firi - dumnezeiască și omenească - în mod neamestecat, neschimbat, neîmpărțit, nedes­părțit în Ipostasul Fiului lui Dumnezeu, după cum a fost dogmatizată de Părinții de la Calcedon, este argumentul putinței viei părtășii, a unirii omului cu Dumnezeu. Această unire a fost cu putință după Pogorârea Duhului lui Dumnezeu la Cincizecime, când este întemeiată Biserica - Trupul lui Hristos. În Biserică omul se împărtășește de harul lui Dumnezeu, se face Dumnezeu după har. Această împărtășire este vârful cunoaș­terii lui Dumnezeu.

Analiza textului nostru mi‑a dat prilejul să fac o lectură mai amănunțită a temei gnoseologiei. Eshatologia (ta eshata – cele de pe urmă) este percepută în sensul ei temporal (când?). S‑a pendulat între eshatologia prezentă (deja), realizată, inaugurată la Cincizecime și eshatologia viitoare (nu încă) care va avea loc la sfârșitul veacurilor. Pentru cei mai mulți oameni acest sens viitor este predominant. Părinții duhovnicești nu pun accentul pe când? al eshatologiei, ci pe cum?, modul acesteia. Cele de pe urmă sunt adevărul ultim, sensul ultim, suportul ultim al existenței lumii și al omului. La acest sens nu avem acces decât prin împărtășirea de Duhul lui Dumnezeu. Măsura în care ne împărtășim de Duhul lui Dumnezeu este măsura în care cunoaștem pe Dumnezeu și măsura în care avem acces la viața veșnică/adevărată aici și acum în mod nedesăvârșit și nedeplin, dar ca pregustare a modului desăvâr­șit și deplin când ne vom elibera de limitele materiei.

Note:

1[1]Brown, R. E., S.S. (2008). The Gospel according to John (XIII-XXI): Introduction, translation, and notes. New Haven; London: Yale University Press, p. 741.

2[1]Köstenberger, A. J. (2004). John. Baker exegetical commentary on the New Testament. Grand Rapids, Mich.: Baker Academic, p. 488.

3[1]Beasley-Murray, G. R. (2002). Vol. 36: Word Biblical Commentary: John. Word Biblical Commentary. Dallas: Word, Incorporated. p. 297.

4 Arhim. Sofronie, Taina vieții creștine, trad. ierom. Rafail Noica, Editura Accent Print, Suceava - 2014, p. 204.

5 Arhimandritul Sofronie, Vom vedea pre Dumnezeu precum este, trad. ierom. Rafail Noica, Editura Reîntregirea, Alba Iulia - 2005, pp. 6 - 7.

6 Arhimandritul Sofronie, Ibidem, p. 287.

7 Andrei Scrima, Comentariu integral la Evanghelia după Ioan, Editura Humanitas, București - 2009, p. 300.

8Ibidem, p. 301.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!