Reportaj
Curtea Cantacuzinilor de la Afumaţi

Curtea Cantacuzinilor de la Afumaţi

Dumitru Manolache, 08 Octombrie 2014

„Frumos lucru iaşte den greşalele altora să tocmim viaţa noastră şi nu ce alţii au făcut să cercăm, ci ce bine făcut va fi noi a urma să ne punem înainte“, spunea eruditul stolnic Constantin Cantacuzino, unchiul Sfântului Martir Constantin Brâncoveanu, unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai umanismului românesc de la sfârşitul secolului al XVII-lea.

Într-o zi de toamnă încă verde, am avut rarul privilegiu de a constata la faţa locului, după mai bine de trei secole, modul în care stolnicul „a cercat“ şi „a tocmit“ trainic o urmă a trecerii sale prin viaţă: conacul de la Afumaţi.

Afumaţi, localitatea care îşi trage numele de la şirele de mangan produs aici pentru din ce în ce mai numeroasele nevoi ale târgoveţilor bucureşteni, care fumegau aproape tot anul în marginea uriaşei păduri de stejar din marginea bordeielor, păstrează urmele unei istorii extrem de interesante pe care, în graba noastră cotidiană, o ignorăm.

O trecere fugară prin trecut

Deşi, documentar, localitatea Afumaţi din judeţul Ilfov este atestată la 1510, urmele arheologice descoperite pe teritoriul comunei coboară începutul mult mai jos în istorie. Istoricul C.C. Giurăscu prezintă în „Istoria Românilor“ din 1937 o hartă a Ţării Româneşti între 1418 şi 1601, pe care figurează şi Afumaţi, ca loc al unei bătălii purtate de domnitorul Radu, fiul lui Radu al IV-lea cel Mare şi al doamnei Cătălina, care şi-a luat atunci şi numele de la cel al aşezării; un an mai târziu, în 1838, I. Gheorghiu alcătuieşte şi el o hartă în care localitatea este menţionată în perioada 1397-1535 şi în 1585. Cert este că între 1522 şi 1529, Afumaţi s-a aflat în proprietatea domnului Ţării Româneşti, Radu de la Afumaţi, iar zidurile de cărămidă ale curţii sale se văd şi astăzi în marginea şoselei spre Urziceni.

În 1696, stolnicul Constantin Cantacuzino ridică aici, după opinia lui Nicolae Iorga, chiar preluând planul construcţiei sau al unor părţi din curtea domnească a voievodului Radu de la Afumaţi, un ansamblu de locuit, format dintr-un impunător conac şi o biserică, acareturi etc. Sub conac, a zidit beciuri uriaşe, care îşi găsesc analogii cu cele de epocă de la Curtea Domnească din Bucureşti.

Parfum de veac, istorii şi poveşti

Într-o zi de toamnă încă necoaptă, împreună cu preoţii Alexandru Nicola şi Cristian Petru Stoian, care slujesc astăzi în biserica familiei Cantacuzinilor din localitate, am vizitat întregul ansamblu de la Afumaţi, cu sprijinul şi cu amabilitatea domnului Claudiu Daviţoiu, directorul unei societăţi comerciale, în proprietatea căruia se află astăzi conacul aflat pe malul stâng al pârâului Pasărea.

După ce treci de un şir de clădiri marcate de timp şi de urmele fostului IAS, care a funcţionat aici în perioada comunistă, după ce proprietatea lui Stere Negropontes, care a stăpânit-o până în 1945, a fost confiscată de stat, prin frunzişul verde-gălbui al unor tei seculari, descoperi conacul. Nesperat de trainic, frumos în ţinuta lui elegantă, de clădire românească marcată de tendinţe gotice şi renascentiste, edificiul, de un dulce alb patinat, inspiră aerul prăfuit al prezentului, expirând, atât la exterior, cât şi la interior, parfumul veacurilor, cu poveştile, istoriile şi dramele lor. Privindu-l, nu numai că te întorci în timp, dar şi te integrezi atmosferei de odinioară, când mari boieri ai vremii, coconi, iscoade discrete, feţe domneşti, cărturari, ambasadori ai marilor puteri ale vremii, oaspeţi de mai aproape sau mai de departe, cu ţinutele lor extravagante aduse de la Paris, Viena sau Stambul, i-au trecut pragul, au şuşotit, au conspirat, au pus la cale înrudiri interesate, bătălii, răzbunări, sau au dezbătut savante şi subtile teme filozofice, prin fastuoasele saloane ale conacului sau prin tainiţele uriaşelor beciuri.

La braţ cu istoria prin saloane

Însoţiţi de gazda noastră, am trecut prin saloanele spaţioase de la etaj, luminate confuz, natural, printr-un luminător din tavan, privindu-ne siluetele multiplicate în marile oglinzi de pe pereţi. Aici se organizau baluri, aici se primeau oaspeţii, se servea cafea cu dulceţuri, se fuma trabuc, se consumau celebrele vutci şi se puneau la cale domniile.

Este surprinzător cât de bine s-a păstrat clădirea, deşi, astăzi, cere eforturi susţinute pentru a fi reparată, întreţinută.

După un tur prin încăperile etajului, unde am remarcat originalele stucaturi şi ancadramente cu motive vegetale ale oglinzilor argintate, cândva aduse de la Viena, înlocuite după stingerea luciului lor cu altele, scara de lemn, uşile şi chiar tainiţele în care se retrăgeau boierii la discuţii despre treburile domniei, am coborât la parter şi în mansardă.

Aici s-au aflat încăperile modeste ale personalului, bucătăria, cămările şi micile bolţi sub care la mese se adunau la sfat căpeteniile bucătarilor, cele ale pescarilor şi grădinarilor pentru a se pune de acord asupra ospeţelor domneşti, nunţilor de la curte, de care răspundea Constantin Cantacuzino, marele stolnic. Şi tot aici, singur sau doar cu apropiaţii săi de încredere, departe de ochii indiscreţi ai spionilor, după ce şi-a urcat pe tronul ţării, la 28 octombrie 1688, nepotul, Constantin Brâncoveanu, stolnicul, numit şef al Cancelariei domneşti de către acesta, urzea planuri, decripta documente, gândea alianţe, trădări, conspirări, deconspirări, pentru domnie sau împotriva ei.

Locul în care a studiat eruditul

Nu poţi trece indiferent prin aceste spaţii, fără să ţi-l imaginezi pe influentul om politic, mentorul nepotului său de soră, Constantin Brâncoveanu, mare stolnic şi cărturar, lipsit de cărţi. Parcă şi acum îl vezi aşezat la o masă cercetând hrisoavele, volumele vremii sau pe cele vechi, scrise în latină sau greacă, precum o făcea la Adrianopol, Constantinopol sau la Padova, în Italia, unde îşi desăvârşise studiile. Şi nu excluzi posibilitatea ca aici la Afumaţi să-l fi purtat şi pe domnul ţării, de vreme ce conacul fusese ridicat la doar patru ani după ce Brâncoveanu urcase pe tron. În acest loc, cu siguranţă, a compus depeşe către marii cărturari ai Europei sau le-a trimis mesaje prin curieri, căci devenise erudit, fiind menţionat în Italia ca „învăţat din Louvain“, de către scriitorul Antonio Lupis. Sau fusese consultat cu privire la istoria Ţării Româneşti de către generalul austriac Ferdinand Marsigli, cel care avea să se remarce prin monumentala sa descriere geografică şi istorică a ţinuturilor cursului mijlociu şi inferior al Dunării. De aici, poate, i-a trimis scrisori lui Gherasim Cretanul, Antonio dallâAcqua, Albano Albanese sau lui Bonvicinius, şi tot aici, credem, a consemnat în caietele lui de note istorice informaţii care au stat la baza operei sale fundamentale „Istoria Ţării Româneşti dintru început“ (1716). Operă care analizează, critic, un uriaş volum bibliografic, provenit din Antichitate, din perioada bizantină şi occidentală. Lucrarea a fost redactată la iniţiativa lui Ferdinand Marsigli şi susţine cu fermitate originea romană a poporului nostru, continuitatea sa pe teritoriul vechii Dacii, acumulând mărturii despre teritoriul şi locuitorii acestui pământ, despre războaiele daco-romane şi romanizarea Daciei. Şi, poate şi aici, la Afumaţi, Constantin Cantacuzino a gândit şi întocmirea hărţii Ţării Româneşti, care a fost tipărită în greceşte la Padova, folosită în 1715 de Anton Maria Del Chiaro în celebra sa „Istoria delle moderne rivoluzioni della Valachia“.

În perioada în care a locuit şi la Afumaţi, a continuat să achiziţioneze cărţi şi documente pentru celebra lui bibliotecă care, conform catalogului rămas de atunci, conţinea literatură religioasă, epopeile homerice, operele clasicilor greci şi latini, scrierile filozofice şi cosmografice ale lui Aristotel, comentariile la opera aristotelică ale lui Alexandru din Afrodisia etc.

Capela cu sfinţii lui Pârvu Mutu

Asaltaţi de toate aceste gânduri şi imagini, ne-am continuat periplul prin conacul familiei stolnicului Cantacuzino, coborând în uriaşul subsol, unde se află înaltele pivniţe în care se păstrau vinurile familiei. Spaţii uriaşe, tainice, se pare mult mai vechi decât restul construcţiei, după cum opinează doamna Anca Brătuleanu, în lucrarea „Curţi domneşti şi boiereşti din România“, apărută la Editura Simetria în 1997.

În demisolul clădirii, am trăit însă un moment special: printre numeroasele arcade şi coloane de consolidare a structurii, zidite de baronul Dumba Sterio în secolul al XIX-lea, am identificat un spaţiu special, aparte: paraclisul familiei stolnicului Constantin Cantacuzino. Locul unde singur sau împreună cu doamna Safta Buhuş, soţia sa, şi cu Ştefan, fiul său, domn al Ţării Româneşti în perioada 25 martie 1714 - ianuarie 1716, după martirizarea Brâncovenilor, coborau la rugăciune în zilele sau serile în care nu se deplasau în ctitoria lor din curtea ansamblului. Aici, singuri cu Dumnezeu, se confesau Atotputernicului, cerându-şi iertare pentru multele nevrednicii ale vieţii. Şi, ca să se ştie peste veacuri că locul acesta este smerit şi sfinţit prin urmele genunchilor Cantacuzinilor adânc întipărite în podea, Pârvu Mutu, celebrul zugrav al familiei, a aşezat în carnea tencuielii chipuri de sfinţi şi heruvimi. Unele dintre ele au străpuns timpul, înfăţişându-ni-se şi nouă, dincolo de veacuri, emoţionant şi pilduitor. Păcat că vremurile le-au atenuat strălucirea, le-au şters trăsăturile, dar umbrele lor au rămas acolo, pe pereţi, ca să ne mărturisească nouă despre clipele de adâncă sinceritate şi lacrimi pe care ei, Cantacuzinii, cu siguranţă le-au vărsat, cu sine, în faţa Domnului, în taină. Poate că tocmai acest loc mărturiseşte mai mult decât oricare altul, peste veacuri, despre iertarea din ceruri la care au sperat, şi poate pe care chiar au primit-o, pentru uneltirile lor împotriva nepotului voievod care, dimpreună cu fiii lui, a căzut sub securea gâdelui de la Stambul, la 15 august 1714. Şi tot ca semn al iertării şi dreptăţii, cine ştie, vorbeşte acest loc şi despre căderea propriilor capete, la numai doi ani după cele ale Brâncovenilor, sub securea gâdelui, în acelaşi Stambul…

Am părăsit conacul stolnicului Constantin Cantacuzino tulburaţi într-un fel, dar împăcaţi la inimă pentru privilegiul de a ne fi aflat pentru câteva clipe în cel mai intim loc al familiei lui, unde, parcă şi acum, se aud cum cad pe podea lacrimile grele ale pocăinţei.

„Frumos lucru iaşte den greşalele altora să tocmim viaţa noastră şi nu ce alţii au făcut să cercăm“, gândeam ieşind din istorie, şi din curtea marelui stolnic, în drumul nostru prin ţărâna prezentului…


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!