„Dacă ieşeam noi, preoţii, minerii nu mai făceau atâtea atrocităţi“

Maşinăria ateistă comunistă a reuşit să smulgă credinţa din multe suflete slabe. Au fost însă şi oameni care, în ciuda suferinţelor îndurate, nu şi-au pierdut credinţa, speranţa şi iubirea. Aceştia au descoperit ajutorul lui Dumnezeu în nişte condiţii în care însăşi existenţa lor fizică atârna de un fir de păr, simţind, după zidurile groase ale închisorilor, libertatea pe care o poate oferi iubirea lui Dumnezeu. Unul dintre aceşti viteji mărturisitori ai credinţei a fost şi părintele Constantin Voicescu.

Născut în iulie 1924, în Bucureşti, Constantin Voicescu şi-a petrecut copilăria în orfelinat şi o parte din adolescenţă în închisorile lui Antonescu, pentru activitate în cadrul FDC (Frăţia de Cruce). Greutăţile copilăriei l-au „antrenat“ să suporte cu seninătate mizeriile detenţiei comuniste.

În aşteptarea eliberării unui pat

Pentru părintele Voicescu, cele trei perioade de detenţie de la Piteşti, Jilava şi Târgu Ocna au reprezentat ani de umilinţă, de durere înnăbuşită, trupească, dar mai ales sufletească. Doar în deşertul suferinţei şi al jertfei l-a putut întâlni şi cunoaşte mai bine pe Hristos, în slujba Căruia avea să-şi pună mai apoi tot restul vieţii. Alături de alte valori ale culturii româneşti, precum Petre Ţuţea, Tudor Popescu sau Petre Pandrea, părintele a împărţit caznele şi umilinţele copleşitoare ale închisorii: lipsa de aer şi căldura sufocantă, lipsa totală de igienă, percheziţiile, dezbrăcaţi afară, în ger, lanţurile grele de la picioare şi mâini, foamea. Chiar părintele numeşte aceste chinuri: „Pe mulţi din care veneau la închisoare îi introduceau acolo, la intrare, pe hărdăul ăla cu mizerie. Şi-i ţineau acolo şi când dispărea unul dintre ăştia, atunci de-abia ăla venea să-şi ocupe loc de dormit.“ „Când ne dădea câte o ciorbă şi găseam câte un os, îl sugeam de câteva ori eu, pe urmă îi dădeam şi celui de-alături, cel de-alături îl dădea în continuare“, sau „sfărâmam felia de pâine pe-o cârpă, pe-o batistă, şi adunam fărâmiţele alea şi toţi făceau acelaşi lucru şi-i dădeau celui care era prăpădit“.

„Rezistenţa omului torturat are limite“

Ca mucenic al suferinţei, părintele ne dezvăluie sensul acesteia şi lucrarea lui Dumnezeu asupra noastră prin ea: „Rămânând la egoism şi neajungând la milă, putem doar să ne văităm sau să ne înrăim în urma celor îndurate. Depinde ce înţelegem din ce trăim. În suferinţă există o cale, uneori un ajutor nepreţuit, un semn divin. Mie, de pildă, bacilul Koch mi-a fost un mare prieten, care m-a şi salvat: ce-aş fi făcut atunci când m-au arestat a doua oară, în 1949... Mi s-a descoperit un TBC osos la genunchi şi am fost trimis la închisoarea-spital de la Târgu Ocna. Când? În 1950, exact când ar fi trebuit să intru în focul „reeducărilor“. Ce-aş fi făcut, cum m-aş fi purtat? Rezistenţa omului torturat are limite, acolo s-a depăşit imaginabilul. Nu ştii de ce mare pacoste te scapă Dumnezeu, care îţi dă o încercare, cum a fost la mine boala... Nu trebuie să cârtim niciodată, că nu ştim dacă nu cumva se poate şi mai rău“.

Anii grei de temniţă nu i-au adus numai durere fizică sau tristeţe morală, ci şi multe bucurii spirituale, trăite alături de minţile luminate cu care împărţea spaţiul închisorii. Rugăciunea, conversaţiile teologice, schimbul de informaţie culturală au reprezentat pentru părintele Voicescu un fel de împărtăşanie atât de necesară supravieţuirii, nu atât fizice, cât mai ales spirituale.

A ieşit din temniţă învingător, îmbogăţit sufleteşte, cu o mai adâncă înţelegere a lucrurilor şi a oamenilor.

Duhovnicul şi prietenul suferinzilor

Principalul mobil de activitate apostolică al părintelui Voicescu a fost să-i facă pe oameni liberi, prin credinţa în Dumnezeu. A susţinut, în decembrie 1989, alături de studenţii adunaţi în Piaţa Universităţii, eliberarea de sub dictatura comunistă. Era susţinătorul continuu al acţiunilor pornite din mediul studenţesc.

După 22 decembrie 1989, a fost unul dintre primii preoţi de spital, prin fondarea aşezământului medical-creştin „Christiana“, în care a slujit atât în capelă, cât şi la căpătâiul bolnavilor. Îndemna enoriaşii să aducă din puţinul lor pentru spital, adunând mulţi tineri în biserică şi în diferitele acţiuni caritabile pe care le întreprindea.

Ţinea mult ca oamenii să se roage, să respecte datinile şi pravilele, să se împărtăşească din tainele iubirii lui Dumnezeu, insistând asupra efectului mântuitor, purificator al Sfintei Liturghii - întăritoare şi păstrătoare a identităţii noastre creştine.

Biserica şi societatea

A ştiut să reaprindă scânteia de lumină ce sălăşluia şi în sufletul cel mai deznădăjduit. Cu blândeţea şi răbdarea ce-l caracterizau, a adus pe mulţi la reîntâlnirea cu Dumnezeu, făcându-i prieteni ai Lui şi oameni de valoare pentru societate.

Propriile sale cuvinte - „Genunchiul la rugăciune şi nădejdea la Dumnezeu!“ - definesc cel mai bine personalitatea sa duhovnicească.

A fost un preot care a înţeles că misiunea sa nu se termină la uşa bisericii, ci trebuie să se extindă asupra întregii societăţi.

Părintele insista adeseori asupra unei legături mai strânse între Biserică şi societate, pentru o mai amplă implicare a clericilor în viaţa celor pe care îi păstoresc, dincolo de uşile lăcaşului sfânt, în evenimentele sociale şi politice, al căror tragism s-a accentuat în timp tocmai datorită acestei absenţe a prezenţei divine în acţiunile omeneşti. Şi pentru această realitate tristă, părintele aduce ca exemplu prima mineriadă de după 1989: „Dacă am fi ieşit noi, preoţii, în faţă, acolo, minerii n-ar fi îndrăznit să facă atâtea atrocităţi“.

Accidentul tragic

Moartea sa tragică, într-un accident de maşină, la 8 septembrie 1997, după ce săvârşise slujba de pomenire pentru deţinutele anticomuniste închise şi decedate în lagărul de femei de la Mislea, a fost considerată chiar de către de alţi părinţi duhovnici care i-au fost şi prieteni (Arsenie Boca, Cleopa Ilie) drept moarte mucenicească, o jertfă supremă închinată lui Hristos, Celui Căruia I-a închinat întreaga sa activitate apostolică.

▲ Rezistenţa prin credinţă

Din perspectiva ideologiei comuniste, Biserica era văzută drept una dintre cele mai mari ameninţări la adresa Statului socialist. Securitatea a exercitat permanent presiuni asupra Bisericii, folosind toate mijloacele posibile de opresiune: persecutarea clericilor, cenzurarea tradiţiilor şi încercarea de evacuare a lui Dumnezeu din sufletele şi din casele oamenilor, dărâmarea lăcaşelor de cult etc. Toate instituţiile bisericeşti (Patriarhia, episcopiile, şcolile teologice, mănăstirile, parohiile), au constituit obiective de urmărire ale Securităţii comuniste. Biserica, fiind considerată o instituţie potrivnică statului comunist ateu, trebuia supravegheată permanent. A fost nevoită să accepte înlăturarea cu totul din viaţa publică, activitatea ei limitându-se strict la serviciile religioase din lăcaşurile de cult. Nu şi-a mai putut continua lucrarea ei filantropică şi de asistenţă socială, fiind desfiinţate toate aşezămintele bisericeşti de acest gen, a fost suprimat învăţământul religios din şcoli, s-a interzis asistenţa socială din spitale, azile de bătrâni, armată, închisori. Au fost suprimate periodicele bisericeşti ale eparhiilor, cu mici excepţii (de pildă, „Telegraful român“), au fost desfiinţate patru academii teologice şi mai multe seminarii. Familiile preoţilor erau mereu urmărite de Securitate, şantajate şi umilite, pentru ataşamentul lor la valorile credinţei creştine. Cu toate acestea, credinţa a învins, flacăra ei nu s-a stins. Familia părintelui Voicescu a fost un exemplu al rezistenţei prin credinţă. La fel ca şi părintele, în perioada cât s-a aflat în închisoare şi după ce a fost pus în libertate.