Documentar
De ce-i spunem Curtea Arsă

De ce-i spunem Curtea Arsă

Alina Stănculescu, 19 Noiembrie 2011

Clădită la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi reşedinţă a domnilor munteni pentru scurt timp, curtea cea nouă de pe Dealul Spirii a avut o existenţă dramatică. Începând cu secolul al XIX-lea, peste Curtea Arsă din Bucureşti se lasă uitarea, noi construcţii acoperind locul reşedinţei domneşti de pe Uranus. Spre sfârşitul secolului trecut, mai supravieţuiau o parte din zidurile ruinate, precum şi beciurile domneşti.

Prin mai 1801, în timpul domniei lui Alexandru Moruzi, invazia cârjaliilor (otomani) de peste Dunăre goneşte întreaga curte domnească şi oamenii cu stare afară din Bucureşti, la Braşov, lăsând oraşul în stăpânirea nimănui. Palatul domnesc rămâne pradă devastării. Atunci are loc faimosul episod, aspru pedepsit mai apoi, al cutreierării oraşului purtând tuiurile şi stindardele curţii de către ceata aşa-numiţilor "crai de Curtea Nouă", nişte pungaşi şi cerşetori care se adăposteau între acele ziduri, pe jumătate ruinate. Din epocă rămase şi zicala, concludentă pentru starea de decadenţă şi delăsare în care ajunseseră ambele curţi la acea vreme: "Pe la Curtea Vechia/ Te trăgeau câinii d-o ureche/ Pe la Curtea nouă/ Te trăgeau câinii d-amândouă".

La scurtă vreme, altă nenorocire loveşte palatul domnesc. Cutremurul din anul 1802 avariază grav complexul domnesc de pe Dealul Spirii. Situaţia era într-atât de serioasă, că domnul Constantin Ipsilanti a fost nevoit să se mute în casele domneşti de la Mănăstirea Văcăreşti. Curtea nu este părăsită însă definitiv. Anumite încăperi erau folosite de divanul domnesc, care îşi ţinea întrunirile aici. Din această perioadă datează ultima descriere a curţii, încă funcţională, pe care o datorăm doamnei Reinhard. Cu ocazia audienţei pe care soţia domnului i-o acordă, călătoarea străină vizitează o parte din palatul domnesc. Este condusă mai întâi printr-o curte cu găini şi grajduri, de unde trece apoi prin nişte săli întunecoase, rău podite şi pline de slugi, spre odăile doamnei. Deloc impresionată, cum ne putem lesne închipui, remarcă doar prezenţa unor dotări modeste: perdele de calitate proastă şi câteva oglinzi. Tot cam pe atunci, domnul organizează o recepţie cam morbidă în cinstea generalului rus Miloradovici, care îi alungase pe otomani din Bucureşti. O privelişte grozavă: scara cea mare a palatului împodobită cu capetele celor învinşi, în care arnăuţii înfipseseră lumânări.

Ulterior, curtea de la Mihai Vodă este treptat abandonată. În 1807, mai adăpostea, în camerele de jos, spitalul pentru soldaţii ruşi. Dar cum şi acestea se aflau într-o stare calamitată, fiind pline de igrasie, răniţii au fost mutaţi în casele vornicului Grigore Brâncoveanu, aflate în apropiere.

Incendiul din 1812 încheie istoria curţii domneşti

"La cinci dimineaţa un zgomot îngrozitor mă deşteptă fără veste. Crezui că se jefuia oraşul; o lumină orbitoare strălucea în camera mea. Dădui fuga la fereastră şi văzui, chiar în faţa mea, palatul prinţului Valahiei cuprins de flăcări. Aşezat pe o înălţime, el îmi amintea Vezuviul în mânie; torentele de flăcări care ieşeau din el ameninţau oraşul cu un incendiu general. […] Era lumină ca-n plină zi… Ceva mai târziu furăm informaţi că focul fusese astâmpărat, dar că Palatul şi cu tot ce conţinea fusese pradă flăcărilor". Este relatarea contelui francez Lagarde asupra ultimului incendiu, cel din decembrie 1812, care încheie brutal şi definitiv istoria Curţii Noi în calitate de curte domnească, pe care o arde până la temelii.

Zidurile palatului rămân, totuşi, în picioare. Cutremurul din 1838 le prăbuşeşte în parte. Aşa apare curtea, părăginită de tot, cu zidurile ce-i mai rămăseseră şi cu paraclisul domnesc în planurile maiorului rus Borroczyn de la jumătatea veacului al XIX-lea.

Transformarea locurilor

Zona pustie îi atrage prin pitorescul său pe artiştii romantici. Un desen din 1840 surprinde în prim-plan goliciunea înălţimii de la Curtea Arsă - un câmp unde poposesc nişte călători -, în fundal Mănăstirea "Mihai Vodă".

Pe locurile acestea se construieşte în 1839 cazarma Alexandria. Prin ea se intra în complexul Arsenalului Armatei, ale cărui clădiri sunt ridicate între 1861 şi 1865. Capela "Sf. Ecaterina", după numele doamnei lui Alexandru Ipsilanti, este transformată în pulberărie. Se trasează străzi, se clădesc case (ne referim îndeosebi la cele aflate pe străzile dispărute Cazărmii, Militari, Puţul cu Apă Rece). Până la nivelarea dealului Uranus, resturi din zidurile de incintă se mai găseau pe ici-pe acolo dosite prin curţile oamenilor. În subteran, se întindeau acoperite de vremi şi ghinioane galerii lungi şi trainice ale palatului şi pivniţe boltite. În unele dintre acestea, cele dinspre strada Puţul cu Apă Rece, fabrica de vinuri spumoase Mott, ulterior Zarea, îşi depozita marfa.

Nici unele, nici altele nu mai există astăzi, din păcate pierdute în tăvălugul demolărilor comuniste.

Înfăţişarea curţii în lumina descoperirilor arheologice

În anii â70 ai secolului al XX-lea, în iminenţa demolărilor, Muzeul de Istorie şi Artă al Municipiului Bucureşti, împreună cu studenţii Facultăţii de Istorie, organizează trei campanii în perimetrul de la Curtea Arsă, declarată monument de arhitectură. Timpul limitat, şi mai ales clipa tardivă, a făcut ca zona ocupată cândva de curte să fie cercetată doar în parte. S-a putut astfel descoperi că pe aripa principală se găsea o sală centrală de peste 130 m2, iar pe peretele sudic se înşirau mai multe încăperi, diferite ca dimensiuni, pardosite cu cărămidă. La extremitatea nordică se păstraseră mai puţine urme din cauza intervenţiilor făcute cu ocazia construcţiei Arsenalului. O fundaţie patrulateră indica existenţa unui posibil turn, iar pe partea estică săpăturile scoteau la iveală încă o cameră, mare, cu laturile orientate de la nord la sud. Până aici au înaintat explorările întreprinse de echipele de arheologi.

Câţiva ani mai târziu, Dealul Spirii, cu tot cu ruinele curţii, era netezit până la stadiul de acum.

Memoria locurilor

Monumentul Eroilor Pompieri

Grupul statuar a fost ridicat în cinstea luptei dintre compania de pompieri condusă de căpitanul Pavel Zăgănescu şi armata otomană venită să înăbuşe Revoluţia română de la 1848. Se întâmpla pe 13 septembrie 1848 - de aici şi numele modern al arterei bucureştene în faţa cazărmii Alexandria. Monumentul, lucrare în bronz a sculptorului Vladimir Hegel, dezvelit în 1901, se afla, până la raderea dealului Uranus, la intersecţia dintre străzile Uranus, care urca dinspre chei, şi Fonteriei, vizavi de intrarea în complexul militar.

Dezafectat în 1984, este mutat în faţa Hotelului Marriott în 1990, amplasament pe care îl ocupă în prezent.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!