Theologica
De ce seamănă diavolul cu un ţap?

De ce seamănă diavolul cu un ţap?

Pictura tradiţională îi reprezintă pe diavoli ca fiind negri şi păroşi, având coarne, barbă şi copite. Altfel spus, ei împrumută elemente animale, dar special seamănă cu ţapii negri. De ce?

Vechiul Testament cunoştea o jertfă dublă foarte interesantă din punctul de vedere al istoriei religiilor în ziua Ispăşirii. Erau selectaţi doi ţapi (se'ire âizzim, literal "cei păroşi dintre capre") ca jertfă de păcat, iar la intrarea în Cortul Sfânt asupra lor se aruncau sorţi: unul pentru Iahve şi celălalt pentru Azazel.

Sorţul lui Azazel

Numele Azazel conţine două elemente care îi arată oarecum identitatea: ez "capră" şi el "divinitate". Revenind la ritual, cel asupra căruia căzuse sorţul lui Iahve era adus ca jertfă pentru păcat, iar celălalt asupra căruia căzuse sorţul lui Azazel era lăsat în viaţă, dar trimis lui Azazel în pustie pentru a face ispăşirea (Levitic 16, 7-10). Într-un adaos explicativ, se precizează că marele preot îşi punea mâinile asupra ţapului lui Azazel şi pomenea păcatele poporului: "va mărturisi asupra lui toate nelegiuirile fiilor lui Israel, toate nedreptăţile lor şi toate păcatele lor; şi, punându-le pe acestea pe capul ţapului" (v. 22).

Nu există în acest ritual o asociere unilaterală a ţapului cu demonicul, pentru că tot un ţap îi era adus şi lui Iahve, dar întâlnim prin numele Azazel o atestare a unui demon cu posibilă formă capridă. El locuia în pustie şi lui îi sunt trimise, nu jertfe, ci un ţap încărcat ca un acumulator cu "energia" negativă a păcatelor. Dacă în zilele noastre sunt locuri speciale de aruncat bateriile stricate, pe atunci pustiul locuit de demoni era văzut ca spaţiul de depozitare a gunoiului spiritual… Mai observăm că denumirea de ţap este în ebraică "cel păros", referindu-se la o specie cu păr lung, de obicei de culoare neagră.

Ţapii veneraţi

Exact acest termen, "cel păros", "ţap" (se'ir) apare cel puţin în două contexte clare asociat jertfelor idolatre, deşi în rest, în majoritatea cazurilor se referă la ţapii obişnuiţi. În Levitic 17, 7 li se interzice israeliţilor "să-şi mai aducă jertfele lor la idolii (se'irim) după care umblă desfrânând", iar în 2 Paralipomena 11, 15 idolatria introdusă de regele Ieroboam este descrisă ca însemnând punerea de preoţi pentru înălţimi, dar şi pentru "ţapii şi viţeii pe care îi făcuse el".

Despre viţeii lui Ieroboam ştim că aveau în Dan şi Betel statui de aur şi au fost prezentaţi poporului de către rege cu cuvintele: "iată Israele dumnezeii tăi, care te-au scos din pământul Egiptului!" (3 Regi 12, 28). Faptul transpare în altă formă în istoria despre cultul viţelului de aur, introdus de popor chiar când Moise se afla pe muntele Sinai pentru a primi tablele Legii şi prezentat de Aaron cu aceleaşi cuvinte ca şi regele Ieroboam (cf. Ieşire 32, 1-6). Probabil şi ţapii aveau imagini dedicate, aducându-li-se jertfe prin preoţi dedicaţi (despre care Deuteronomistul atrage atenţia că nu erau dintre fiii lui Levi).

Cunoaştem puţin despre demonologia biblică, dar cele două versete arată că anumite divinităţi cu chip de ţap populau cultul canaanit. Nu ştim care era rolul lor, sau dacă aveau vreo legătură cu viţeii şi cu Exodul din Egipt.

Ţapii din pustie şi satyrii din pădure

Alte două texte din Isaia vorbesc despre locurile pustii ca urmare a nimicirii, care ajung sălaş doar pentru animale sinistre. "Numai animale sălbatice se vor sălăşlui într-însul şîn Babilonţ, şi bufniţele vor locui prin case, struţii îşi vor face cuiburi acolo şi oameni cu chip de ţap (se'irim) vor juca în acel loc. Şacalii vor urla în palatele lor şi lupii în casele lor de petrecere" (Isaia 13, 21-22). În 34, 11-15 textul este mai dezvoltat, de data aceasta având ca obiect al pedepsei Edomul: "Pelicanul şi ariciul vor fi stăpânii lui, bufniţa şi corbul, locuitorii lui. ş…ţ Şi oameni cu chip de ţap într-însul vor locui şi de viţă bună socotiţi vor fi. ş…ţ Acolo va fi sălaşul şacalilor şi adăpostul struţilor. Câini şi pisici sălbatice se vor pripăşi pe acolo şi făpturi omeneşti cu chip de ţap (saâir, la singular, dar cu sens colectiv) se vor strânge (fără număr). Acolo vor zăbovi năluci ce umblă noaptea şi în acele locuri îşi vor găsi odihna. Acolo îşi va face şarpele cuibul şi va depune ouă în el, va cloci şi va scoate pui. Acolo se vor strânge vulturii de pradă". Nu insistăm pe animalele de altfel greu de identificat, ci doar pe "oamenii cu chip de ţap" din 13, 21 şi "făpturile omeneşti cu chip de ţap" din 34, 14. Biblia Sinodală are în plus faţă de textul masoretic şi "oameni cu chip de ţap" în 34, 11, preluând din Septuaginta un text mai lung decât cel ebraic. Septuaginta are însă onokentauroi, un cuvânt bizar care mai apare şi în Isaia 13, 22; 34, 14, reflectând însă termeni diferiţi ebraici. Onokentauros, la singular, ar însemna literal centaur cu formă de măgar. Şi Sf. Vasile comentează: "Numele de "onocentauri" arată alcătuirea compusă şi stranie a animalului, doar dacă nu este şi el un fel de demon, care acum ne face să dăm atenţie celor omeneşti, acum ne târăşte spre patimile animalice" (Comentariu la cartea profetului Isaia, p. 324).

Ţapii obişnuiţi nu dansează, iar textul nu vorbeşte de vreo reprezentaţie de circ. Trebuie să fie de fapt iarăşi demoni-ţapi care se bucură de distrugere şi ţopăie.

Totuşi, după cum argumenta şi N.H. Snaith ("The Meaning of se'irim, în: Vetus Testamentum 25 (1975), nr. 1, pp. 115-118), se'irim-ii nu trebuie traduşi prin "satyri" sau "oameni cu chip de ţap", ca Sinodala, care trădează prin acesta că s-a uitat cu un ochi la traduceri moderne. De exemplu, Biblia de la Ierusalim, Revised Standard Version, TOB-ul, chiar şi traducerea în engleză de la Jewish Publication Society redau termenul prin "satyri". Satyrii erau însă duhuri ale pădurii din alaiul lui Dionysos, nu demoni ai deşertului, iar pe de altă parte sunt cunoscuţi abia în perioada elenistică. Totuşi, Snaith nu are dreptate să îi considere zeităţi ale ploii şi fertilităţii şi să considere că în pasajele isaianice este vorba doar de ţapi obişnuiţi.

Demonii şi ţapii

Pe o plăcuţă de fildeş descoperită în Meghido, datând din Bronzul târziu (aprox. 1200 î.d.Hr.), este reprezentat un demon bărbos, cu trup de leu şi aripi, care atacă un ibex sau un ţap. Unii au văzut în el o asemănare cu Azazel, demonul căruia îi era trimis ţapul în pustie (Othmar Keel, The Symbolism of the Biblical World, Eisenbraun, Winona Lake, 1997, p. 84, fig. 97), alţii însă nu sunt prea convinşi de o asemenea interpretare (J. den Boeft, "Satyrs", în: Karel van der Toorn / Bob Becking / Pieter van der Horst (ed.), Dictionary of Deities and Demons in the Bible, Brill, Leiden / Boston / Köln, W.B. Eerdmans, Grand Rapids, 1999, p. 732). În orice caz, pe un cilindru neobabilonian păstrat la Louvre, un geniu înaripat leagă un demon cu trup de ţap şi aripi, cu barbă, coarne, dar cu faţă umană (cf. Silvia Schroer, In Israel gab es Bilder, Universitätsverlag, Freiburg / Vandenhoeck & Ruprecht, Göttingen, 1987, OBO 74, p. 134, cf. şi fig. 58).

Revenind la cele două texte din Isaia, şi Sf. Vasile cel Mare îi identifică pe acei onocentauri, pe care textul ebraic îi numeşte "ţapi", tot cu demonii: "Iar pe "onocentaurii", de care vorbesc cei Şaptezeci, Aquila îi numeşte "păroşi". Pare să înfăţişeze un neam de demoni îmblăniţi şi întunecaţi la înfăţişare, a căror faptă este şsă umbleţ neliniştiţi, să nu stea deloc cu picioarele şi nici să nu se folosească de cuget" (Comentariu la cartea profetului Isaia, p. 321).

Diavolul "elenistic"

Din perioada elenistică, cultura grecească a pătruns profund şi în Palestina. Atunci, zeul Pan şi satyrii, fiinţe hibride, jumătate bărbaţi şi jumătate ţapi, având deci barbă, coarne şi copite, au servit ca model suprem al demonicului. Erau frenetici, nestăpâniţi, cuprinşi de beţie şi de pofte, ca participanţi la alaiul dionisiac.

Deşi forma diavolului-ţap s-a conturat deplin acum, aşa cum am văzut, ea nu era o inovaţie, ci o aprofundare a vechii tradiţii semite despre demonul păros al pustiului.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!